Ei bine, acest om, această prodigioasă personalitate care infirmă categoric și splendid nu numai ceata de văicăritori, de talentați sterili, de profeți ai incapacității noastre de a duce la bun sfârșit un proiect, de leneși aroganți și veșnic sarcastici față de valorile acestui neam, acest critic, pedagog și gânditor al culturii noastre este, țineți-vă bine, dat afară din Uniunea noastră de breaslă, căreia inși rari și demni de seama sa, îi dau abia și cu adevărat credit și prestigiu!
Într-unul din numerele recente ale României literare (nr.1-2/ 2015), la rubrica Ochiul magic este înserat un text, nesemnat, în care se anunță excluderea criticului și istoricului literar Eugen Simion din Uniunea Scriitorilor. Nu se dau detalii despre procedura acestei excluderi, e indicată doar pricina: ne-eplata cotizației. (Pentru anecdotică se mai pot cita unele cazuri de sancționare pentru sus-zisa ne-plată a cotizației: romancierul D.R. Popescu, fost președinte al Uniunii în două mandate, și Ileana Mălăncioiu, ambii membri ai Academiei Române, cărora li s-a interzis să ia parte la una din adunările USR)
Pornind de la grosolănia conducerii revistei de a nu semna un text de o asemenea importanță, conducerea 
USR ne rămâne datoare cu procedura care a dus la o asemena excludere extraordinară: unul dintre cei mai importanți critici și istorici literari din ultima jumătate de secol românesc este scos cu brutalitate, fără să i se acorde acel minimum de prudență, de stimă față de persoană pe care îl acordă și justiția, fără să fie întrebat și împricinatul înainte de a se pronunța fatala hotărâre! Nu am aflat în ce cadru s-a luat această hotărâre, la ce nivel – la ședința conducerii sau a Consiliului? De plen, cu siguranță, nu a fost vorba, deoarece de mai bine de un deceniu Adunarea Generală a USR nu a mai fost convocată, sub diverse pretexte falacioase!… Oricum, eu, în calitate de vechi membru al USR și în cea de romancier, inovator și susținător al acestui gen în vremuri aspre, discreționare politic, cer să mi se dea cont de această procedură, dacă ea a avut loc și pentru noi, contemporanii, dar și pentru viitorimea literară, să ni se comunice cine, cu nume și pronume, a votat această inimaginabilă eroare. Care, o spunem răspicat, în spiritul ei, echivalează cu o gravă discreditare a obștei noastre literare. A mai existat un caz similar, întâmplat cu un sfert de secol înainte, imediat după Revoluție, când întreg Consiliul USR, într-o ședință la care am participat și eu, prin vot secret, am hotărât excluderea din USR a romancierului Eugen Barbu. Eu, astăzi, regret votul meu de atunci, ne-am lăsat târâți de iureșul etic sau est-etic post-revoluționar, care a stârnit nu puține gafe și ticăloșii pentru ani lungi și multe false probleme!
Una din acestea, întâmplate în aceeași adunare, a fost atacul tânărului Liviu Antonesei contra lui Eugen Simion – în fapt contra grupului din care făcea parte eminentul critic și care îi mai număra pe Marin Sorescu, Fănuș Neagu și Valeriu Cristea – sub acuza teribilă în acele zile de apolitism. (L. Antonesei, pe care îl prețuiesc, îmi mărturisea de curând cu nu-și mai amintește de discursul său.) Dnii Manolescu, Dinescu, chiar și Doinaș sau Paler militau aprig, atunci, pentru implicarea în actul politic, pentru că „tot eram liberi”. Or, se vede acum, la un sfert de veac, că poziția lui E. Simion era cea justă; ceea ce au făcut, apoi, dl. Manolescu și amicii săi de la GDS, aplicând moravurile poitice și ale procuraturii dezlănțuite în viața noastră literară, a dus, după cum s-a văzut, la atacul contra valorii și al valorilor de prim rang ale literaturii române, macularea grosolană a unor vârfuri și a unor creatori de operă, singulari, în vremea comunismului, chiar și post-mortem, atacul la identitatea și tradiția neamului nostru!
Urmați de un cârd de „tineri” la care pofta arivistică s-a aprins mai iute decât râvna creatoare, lucru ce a culminat în acei ani și cu rușinosul număr al Dilemei vechi, în care nu puține haimanale literare au 
aruncat cu pietre și scuipat în statuia lui Eminescu! Unul din reflexele tipice ale reactivității maselor sau a unor grupuri infestate de o nouă „credință” este lapidarea haotică și brutală, într-o formă sau alta – în piața publică, se înțelege – a unor nume și persoane decretate drept „stânjenitoare” sau „dușmane”, sub influența unor incitatori de ocazie, aceștia însă prea lucizi de țelurile lor oportuniste. A fost cazul lui Eugen Simion, Marin Sorescu, Valeriu Cristea (pe acesta N. M. nu-l iartă nici în aparenta, „obiectiva” sa Istorie a literaturii…, acuzându-l că a pubicat cu decenii în urmă câteva rânduri în favoarea candidatului politic, Ion Iliescu. Putea foarte bine, dacă ar fi avut realmente curajul pe care-l mimează, să-l acuze și pe Cioran, care a „greșit” asemenea!)
Eugen Simion stă cu cinste în marea falangă a criticilor și istoricior literari care în anii șaizeci și mai apoi au scos literatura română din marasmul și calomniile bolșevice ale comunismului românesc de primă oră, ticăloșii de care au fost inundate manualele, universitățile, Academia, și care tindeau să ne zmulgă din istorie, din Europa, din ființă chiar, dacă prin acest lucru înțelegem în primul rând conștiința de sine, demnitatea persoanei. Și a neamului din care venim. O Falangă care, se știe, mai numără personalități precum Șerban Cioculescu, G. Călinescu, T. Vianu și mai tinerii I. Negoițescu, Matei Călinescu, Lucian Raicu și N. Manolescu. Cei care ne-au ajutat, ne-au susținut și apărat cu argumente valabile și azi, pe noi, cei câțiva care am îndrăznit să sperăm și să implantăm în solul încă mocirlos al deceniuui șapte o estetică bazată pe valoare specifică, după modelul unor înaintași ai iluminismului apusean, și opere care rezistă și azi, nefiind egalate de cei care au produs după 1989.
- Simion este primul care aruncă pe piața literară și politică, încă rigidă, o amplă monografie despre E. Lovinescu, ductor inestimabil, alături de Călinescu, al modernismului literaturii noastre; E. Simion este singurul care a avut tăria și curajul de a înfrunta hidra cenzurii comuniste, inițiind și publicând, în deceniul opt o sinteză a literaturii române contemporane: cele patru volume apărute sub titlul Scriitori români de azi, într-un moment când mințile cele mai iluminate ne învățau că nu e posibilă o sinteză reală, valorică, a actului creator literar sau cultural. E. Simion este și autorul unei opere voluminoase, monumentale, ce a pardosit exemplar activitatea sa de cronicar și foiletonist, iar după Revoluție, ani și decenii în care unele minți strălucite din critică au ales calea exilului – M. Călinescu, I. Negoițescu sau Lucian Raicu – iar alții, precum N. Manolescu s-au afundat în mocirla politicii care se instalează oriunde atunci când se prăbușește un uriaș sistem politic și sunt răsturnate, chiar și retoric sau jos-propagandistic, ideile și preceptele ce i-au inflamat altădată pe alți oportuniști, nu mai puțin numeroși, el a condus în două mandate Academia Română, ajutându-ne pe toți să purificăm această ilustră cupolă a întemeierii statului național de sub aburii încă sulfuroși ai ingerințelor brutale staliniste. Mai mult, alături de opus-uri substanțiale despre literatura memorialistică a scris despre autori interziși până de curând sau tendențios recenzați precum Eliade, Ionescu sau Cioran. E. Simion s-a înjugat apoi, la propriu, unei vocații de cercetător și îngrijitor de ediții, publicând, cu ajutorul marelui grafician Mircia Dumitrescu – visul mare al multor generații de învățați și pedagogi ai literei românești! – cele 38 de exemplare ale manuscriselor eminesciene. Tot sub cupola Academiei și cu sprijinul unor mecena din varii zone ale administrației a fondat Biblioteca Pleiade care a trecut acum de al 160-lea titlu, animând ceata îngrijitorior dr ediții, oamnei pricepuți și împătimiți ai valorilor literare și istorice, lăsați de izbeliște după Revoluție de guverne care aplică cu brutalitate așa zisul principiu liberal, într-o țară încă utra-centralizată, fără acele fundații și fără acei particulari bogați care în SUA sau în statele bogate apusene pot justifica aceste precepte.
Ei bine, acest om, această prodigioasă personalitate care infirmă categoric și splendid nu numai ceata de văicăritori, de talentați sterili, de profeți ai incapacității noastre de a duce la bun sfârșit un proiect, de leneși aroganți și veșnic sarcastici față de valorile acestui neam, acest critic, pedagog și gânditor al culturii noastre este, țineți-vă bine, dat afară din Uniunea noastră de breaslă, căreia inși rari și demni de seama 
sa, îi dau abia și cu adevărat credit și prestigiu! Și acest lucru ne este anunțat de o impertinentă voce anonimă pe ultima pagină a unei reviste pe care am condus-o și eu și la care am renunțat public ca să dau un semn ce trebuia să ne avertizeze asupra unei catastrofe ce ne pândea: tirania unui singur om într-un sistem polițist și anti-valoric. Un semnal, o demisie unică, rară, într-o țară în care eroii sunt doar cei care devin victime ale sistemului, iar de renunțat la un privilegiu sau la o funcție – nici vorbă –, nu o face nimeni, de parcă renunțarea ar fi o abatere de la bunul simț, de la ceea ce se cade! De parcă ai fi pur și simpu un nebun, un smintit social sau un agent de influență, cum a îndrăznit să mă taxeze în aceeași foaie, N.M., uimit că nu i-am trântit telefonul șefului securității lui Ceaușescu! Da, N.M., care, în acei ani, când eram singurul scriitor important care îl primeam în casă pe Paul Goma și când alături de el și de prietenul nostru Ivasiuc luptam pentru publicarea fără ștersături a romanului Bunavestire, capodopera mea – și se pare nu numai a mea! – d-sa era, de altfel, perfect la curent nu numai cu ideile mele, ci și cu acțiunile mele din acei ani, șaptezeci, singurul critic care a îndrăznit să laude apoi op-ul de care vorbim, fapt pentru care a și suferit prin interdicția de semnătură; Manolescu care vine la Iași împreună cu Nichita Stănescu să mă ajute să lansăm romanul Bunavestire în emoția miilor de ieșeni; da, același Manolescu tace mâlc și cu schime sarcastice de aproape trei decenii în legătură cu disidența mea spectaculoasă, care s-a produs înanintea lui Goma și Țepeneag – primii disidenți reali, profeți ai catastrofei naționale înainte ca tiranul să-și piardă marile sale susțineri, moment în care nu se anunța nici o fisură în marele bloc din Est al comunismului moscovit.
În ce mă privește, cam târziu dar încă o dată, slab în fața ideii de prietenie și solidaritate intelecutuală și lucid de criza prin care trece încă o dată cartea și litera românească și obștea noastră din care fac parte – cu cinste, cred eu, de mai bine de jumătate de secol – îi acord dlui Manolescu o șansă, da, o șansă de a 
repara, de a pune în paranteze penibilul text al Ochiului magic, care, rămânând astfel, consfințit de o foaie ce a avut mari merite literare, riscă, chiar și în postumitatea imediată să se încarce de un blam penibil, aproape… scabros! Și în ce fel anume ? Păi… pur și simplu prin convocarea Consiliului Uniunii și punerea curajoasă în discuție a acelui text ne-semnat! Cu evacuarea din redacție a autorului jalniciei, ridicolei „anonime”, iar dacă cumva, a fost chiar Măria sa Jupânu Foii – Doamne, iartă-ne vorba proastă! –, să-și facă pur și simplu auzit regretul, bărbătește, ca un gentleman și ca un adevărat, onest și important critic, comentator îndriduit al operelor noastre de creație, ins ce a trecut cu demnitate prin epoci mai tulburi, cu adevărat opresive.
Dacă o va face, eu voi fi dispus să-i mai strâng odată mâna, cum am făcut-o și cu un an înainte la Paris, la Salonul de carte. Dacă însă… nu va face acest lucru, nu va avea nici puterea și nici istețimea să nu se creadă în marele public că se răzbună astfel, ignobil, pe un „rival” de breaslă, atunci eu, în ce mă privește – și o spun într-un, vai, regim testamentar – îl voi abandona pe ortacul și fostul meu amic, de zile și de nopți ideatice, adânc confesive, larilor și penaților săi; să știe – între noi doi, aflați de decenii în centrul și în vârful acestei fantastice vocații, a literei, împovărați de atâtea imponderabile din care se țese fuiorul istoriei, la urme-urmei – nimeni nu va putea să decidă decât unul dintre noi, singuri, departe și surzi în vacarmul cetății!
Dacă se certifică faptul incredibil că Nicolae Manolescu lovește pieziș, cu piatra, pe unul din cei cu care a luptat și a crezut împreună în anii crânceni de suferință națională, eu, cel ce-mi semnez textele cu numele tatălui meu, preotul Vasile și cu pronumele câștigat cu neclintită credință în litera și cartea românească, eu va trebui să mă îndepărtez de o iluzie ce devine tot mai falsă, mai incredibilă, mai înnecăcioasă – iluzia prieteniei între cei ce mărturisesc aceeași credință.
București, Martie 2015
Sursa: www.cotidianul.ro
