Sorana Mănăilescu: Maestre Gabriel Bebeşelea, faceţi parte dintr‑o generaţie de dirijori români aplaudaţi în fruntea celor mai mari orchestre ale lumii. Credeţi în importanţa unei tradiţii comune, în ciuda faptului că dumneavoastră, de exemplu, sunteţi o creaţie a Universităţii de Muzică din Viena şi a stagiului la Royal Concertgebouw, unde i‑aţi cunoscut pe Mariss Jansons, Bernard Haitink ş.a.?
Gabriel Bebeşelea: Sunt un produs al tuturor experienţelor muzicale şi non‑muzicale pe care le‑am trăit până acum. Sunt deopotrivă recunoscător maeştrilor Petre Sbârcea, care a dispărut în urmă cu două luni, Horia Andreescu, Mark Stringer, Alberto Zedda, Bernard Haitink, Kurt Masur şi nu numai. Sunt recunoscător tuturor muzicienilor cu care am luat contact, fiecare experienţă fiind una formatoare. Aşadar, chiar dacă putem vorbi de o tradiţie comună, pentru că am studiat cu dirijorii menţionaţi mai sus, cred că tradiţia este, în fapt, cumulul tuturor întâlnirilor şi revelaţiilor ivite pe parcursul vieţii. Muzicale, dar nu numai, ţin să subliniez.
Reproduc o listă a orchestrelor care au marcat treptele unei strălucite cariere dirijorale: Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, Barcelona Symphony Orchestra (OBC), Orchestre National du Capitole de Toulouse, Konzerthausorchester Berlin, Orchestra Naţională Filarmonică Rusă, Singapore Symphony Orchestra. Probabil, din 2020, s‑au mai adăugat şi altele. La pupitrul Orchestrei Radio din Berlin, aţi dirijat în premieră în 2018 lucrarea Strigoii de G. Enescu. Descoperirea partiturii şi interpretarea ei au făcut din dumneavoastră o figură de prim plan a recentului Festival Internaţional de muzică „G. Enescu”. Vă rugăm să ne spuneţi istoria acestei descoperiri.
Mi se datorează într‑o extrem de mică măsură, aflându‑mă doar în finalul lanţului trofic care a generat această premieră enesciană. În primul rând, meritul este al maestrului Cornel Ţăranu,
binecunoscut compozitor şi recunoscut enescolog, care a reuşit să pună cap la cap schiţele complete ale oratoriului, pierdute în timpul Primului Război Mondial prin haosul creat de trimiterea celebrului tezaur la Moscova şi retragerea Familiei Regale şi a guvernului la Iaşi. Aceste schiţe au fost recuperate în anii ‘70 de controversatul deja Romeo Drăghici, fondatorul şi primul director al Muzeului „George Enescu”. Spun controversatul pentru că ne aflăm în ochiul unui uragan de descoperiri şi revelări realizate de fantasticul şi neobositul istoric al religiilor Eugen Ciurtin, ale cărui articole trebuie urmărite precum un serial pe Netflix.
După ce Cornel Ţăranu a realizat o versiune pentru voci şi pian, acesta i‑a transferat lui Sabin Păutza sarcina orchestrării. În schiţele complete, subliniez, aflate la Cabinetul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române, Enescu notează în particella orchestraţia pe care şi‑o doreşte, lucru care a trasat linia de instrumentaţie. Au urmat corecturile şi înregistrarea acestui oratoriu cu Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, alături de Pastorale‑Fantaisie, premiera modernă alături de aceeaşi orchestră la Konzerthaus Berlin. Din păcate, pandemia a anulat alte câteva premiere ale acestei lucrări, dar sper ca acestea să fie reluate curând. Mă bucur că în septembrie am reuşit să facem premiera românească, şi nu exista un mod mai potrivit decât alături de Filarmonica „George Enescu”, în Ateneul Român, în cadrul Festivalului Internaţional „George Enescu”.
S‑a afirmat că Strigoii reprezintă veriga lipsă dintre creaţia de tinereţe a lui Enescu şi Oedip. Sunteţi de aceeaşi părere şi cum aţi argumenta‑o?
Fiind vorba de o afirmaţie a mea, rostită prima oară în interviul realizat de casa de discuri Capriccio pentru promovarea CD‑ului cu Strigoii, susţin cu tărie că este ceea ce nouă ne lipsea din creaţia enesciană pentru a înţelege cum s‑a realizat tranziţia între creaţia vocală de tinereţe şi Oedip. Acest oratoriu e momentul în care Enescu experimentează tehnici componistice (Sprechgesang, Sprechstimme) pe care ulterior le dezvoltă şi finisează în Oedip. Ba mai mult, dramaturgia sonoră şi limbajul din Strigoii ne trimit fără echivoc spre ultimul tablou din opera sa, finalizată aproape două decenii mai târziu.
Oricine vă ascultă remarcă faptul că arta dumneavoastră se sprijină nu doar pe talent, ci şi pe o impresionantă cultură umanistă. De altfel, înţelegem că umanităţile au şi fost, la un moment dat, o posibilă opţiune în carieră. Au contribuit, fără îndoială, mediul în care v‑aţi născut – familia de muzicieni, Sibiul cu vechi tradiţii culturale, unde aţi frecventat o bibliotecă elveţiană şi unde s‑a mutat, de la Bucureşti, Biblioteca Americană prin anii ’90. Vă preocupă ideile, viziunea compozitorului, pe care le desluşiţi, cum aţi declarat, dincolo de note şi le transmiteţi publicului prin alchimii sonore. Despre poemul lui Eminescu s‑a afirmat, cu regretabilă superficialitate, că este o operă minoră. Probabil mesajul – opţiunea pentru fascinanta frumuseţe şi glorie păgână în locul ascetismului creştin („palidul galilean”, cum spune un contemporan britanic al lui Eminescu) – să nu‑l fi făcut popular. Există acelaşi mesaj şi la Enescu?
Aş porni de la următoarea idee: există două lucrări în care George Enescu şi Mihai Eminescu s‑au întâlnit: Strigoii şi Simfonia a V‑a, în care Enescu utilizează Mai am un singur dor. Joncţiunea dintre aceşti doi titani trebuie neapărat adusă în faţa publicului, pentru că ne oferă o imagine destul de puţin cercetată, scoţând la suprafaţă un melanj ideatic şi filosofic care nu poate decât să‑i potenţeze reciproc pe cei doi.
Dacă ne gândim şi la faptul că în Op. 1 (după reînceperea numerotării opusurilor), Poema română, Enescu încearcă o descriere a României din toate perspectivele (natură, dansuri), un moment special ocupându‑l imitarea clopotelor mânăstirilor şi a cântului bizantin, totul coroborat cu politeismul antic grec din Oedip, descoperim un tip foarte special şi personal de preocupare ascetică.
Dacă v‑am înţeles bine, Mahler este compozitorul dumneavoastră favorit, mai ales Simfonia nr. 1, şi aţi menţionat şi motivul pentru care vă copleşeşte, sentiment pe care reuşiţi să‑l transmiteţi şi auditoriului: contrastul dintre marşul funebru şi euforia redempţiunii paradiziace din final. În definitiv, contrastele alcătuiesc codul artei în general. Am putea adăuga şi faptul că marşul funebru prelucrează un inocent cântecel pentru copii. Ce alţi compozitori preferaţi aveţi în afară de Mahler?
Nu am un compozitor favorit, dar da, de Mahler mă simt destul de apropiat. A fost o perioadă în care în fiecare an în viaţa mea apăreau evenimente care aveau legătură cu acest compozitor şi, dirijând muzica sa, am emoţii, stări unice şi evenimente speciale. Sunt preocupat şi interesat foarte mult de aducerea în faţa publicului a cât mai mult din creaţia lui George Enescu, exact cum se întâmplă cu toţi compozitorii de calibrul său. Cred cu tărie că, pentru a‑l aprecia la adevărata sa valoare, noi trebuie să‑l cunoaştem şi să interpretăm inclusiv perioada sa componistică în stadiul embrionar, cea de dinaintea Poemei române. Acest lucru a fost realizat cu alţi copii‑minune: ştim cam tot cât se poate şti despre Mozart, Mendelssohn, Saint‑Saens ş.a. Dar nu pot să spun că am un compozitor favorit, iar orice muzică bună pe care o studiez începe să mă pasioneze. De aici vine şi curiozitatea mea de a cerceta, a căuta şi a descoperi cât mai multe lucruri trecute cu vederea.
Cu ocazia unor interviuri anterioare aţi menţionat în trecere că dirijorul este cel care interpretează, înţelege partitura. Cumva, dirijorul e un Ulise care singur aude cântecul sirenelor, în vreme ce coechipierii săi vâslesc mai departe, surzi la vraja muzicii. Aţi mai afirmat şi că vă place să concepeţi chiar dumneavoastră repertoriul unui concert pentru a conferi programului un sens profund, o viziune.
Însuşi titlul este un dublu omagiu şi o declaraţie în sine, exprimând crezul acestui proiect. Musica Ricercata înseamnă muzică cercetată şi este titlul unei lucrări pentru pian compuse de György Ligeti, fiind un tribut adus lui Girolamo Frescobaldi, compozitor al barocului italian timpuriu. În această piesă, tehnici componistice ale trecutului sunt revizitate de Ligeti prin ochiul şi auzul secolului al XX‑lea. Exact la fel, proiectul se uită înspre baroc şi clasicism din perspectiva secolului al XXI‑lea. Mai mult, Ligeti s‑a născut la 70 de km de locul în care m‑am născut eu şi în care se desfăşoară Festivalul Musica Ricercata. Aşadar, este şi un omagiu adus spaţiului transilvănean, tocmai de aceea cercetările mele au mers foarte mult în direcţia demonstrării sincronismului cultural dintre Transilvania şi Europa de Vest. Iar toate programele prezentate nu au doar un concept bine închegat, ele sunt transcrise din manuscrise şi iau naştere după îndelungi căutări şi săpături în arhive şi biblioteci.
Există legende despre refuzul unor muzicieni de a realiza imprimări (ceea ce ne avertizează cu privire la riscul absolutismelor). Dumneavoastră, care aţi debutat dirijând LP‑uri cu… andrelele mamei, credeţi că transferul în mediul virtual nu este doar posibil, ci deschide noi posibilităţi de expresie?
Da, când se opunea înregistrărilor, Sergiu Celibidache avea dreptate: muzica se întâmplă atunci şi acolo, pentru a o trăi trebuie să te afli în sala de concert şi să iei parte la actul creator. Dar există un mare dar. Ce ne‑am fi făcut fără înregistrările cu Sergiu Celibidache? Cum am fi învăţat noi, cei care nu am avut ocazia să trăim pe viu experienţa concertelor sale? Sau experienţe ale altor interpreţi. Apoi, o mare parte a repertoriului n‑ar fi fost niciodată adus în faţa publicului dacă nu s‑ar fi propagat mai întâi prin înregistrări. În plus, pandemia ne‑a adus în faţa unei lumi noi, neobişnuite. Fără concertele online, fără public în sală, oricât de ciudate şi uneori neplăcute, muzica a putut supravieţui. Cu toate acestea, sunt adeptul ideii că înregistrările trebuie să fie îndreptate spre public în aşa fel încât acestea să trezească interesul spre prezenţa în sala de concert. Aşadar, sunt pentru înregistrări atât timp cât nu înlocuiesc experienţa trăirii muzicii pe viu.
Aţi începtul Noul An cu muzică barocă în fruntea orchestrei din Macedonia. Ce aţi inclus, în continuare, în repertoriu şi ce va urma pentru maestrul Gabriel Bebeşelea?
A urmat un concert alături de Filarmonica Janacek, cu muzică de Janacek, Kodaly, Bartok şi Enescu. Urmează Filarmonica Naţională a Rusiei, cu Mahler, Debussy şi Zemlinsky, Bochumer Symphoniker cu Schumann şi Dvorak, apoi în Bilbao cu Wagner, Schumann, Rodrigo şi Falla. Apoi Filarmonica „George Enescu”, cu o premieră modernă a unei orchestraţii enesciene nemaiauzită din 1916, Skopje, cu premiera mondială a noului concert pentru flaut compus de marele Kalevi Aho pentru flautistul Matei Ioachimescu şi pentru mine, un alt Enescu la Musikverein în Viena şi multe altele.
Sorana Mănăilescu în dialog cu Gabriel Bebeşelea
