După ce a amintit pe scurt prin câte a trecut, Apostolul Pavel mărturisea celor apropiaţi că i s‑a pregătit cununa cea neveştejită a măririi. Rămâi uimit de câte a pătimit el, fostul prigonitor, care s‑a întâlnit cu Domnul pe drumul Damascului, în miezul zilei, sub dogoarea soarelui.
Apostolul Pavel mărturiseşte că a fost în primejdii prin cetăţi, pe râuri, pe mare, provocate de fraţii cei mincinoşi, de cei din neamul lui, de alţii pe care i‑a întâlnit, dar pe care i‑a nesocotit, aşezând Evanghelia deasupra tuturor lucrurilor mărunte de care nu a mai ţinut cont: „În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi, în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine”. (2 Corinteni 11, 26‑27)
La fel ar putea fi un apostol de la începutul veacului al XXI‑lea, într‑o lume atât de schimbată şi totuşi aceeaşi, refractară la cuvântul Evangheliei şi la întâlnirea cu Lumina lumii. O lume care se iubeşte pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, înstrăinată, nu pentru că ar găsi bucurii, ci doar amarul lor, depărtată de Hristos şi de învăţătura Sa. Împotriva acestei atitudini a luptat Pavel ca nimeni altul, fiind un Apostol al neamurilor şi mărturisind că nu este vrednic să se numească apostol, întrucât a prigonit Biserica lui Dumnezeu.
Orice apostol, celebru sau nu, propovăduitor al Evangheliei într‑un loc abia cunoscut sau aflat „sub lumina reflectoarelor”, va trebui să recunoască, cu smerenie, asemenea lui Pavel, că nu este vrednic să se numească apostol.
Consider aceşti 15 ani de slujire apostolească în ţinutul Scandinaviei începutul împletirii unei cununi, despre care vorbea Pavel şi în care avem cu toţii nădejde, cununa neveştejită pe care Domnul o va oferi celor care au iubit arătarea Lui, tuturor celor care au crezut în Înviere şi au propovăduit‑o până la marginile pământului.
Lucrarea de misiune este porunca pe care a lăsat‑o Domnul. Fericiţi sunt cei care o împlinesc! Fericiţi şi cei care‑şi ascultă păstorii! Fericiţi sunt păstorii care îşi iubesc fiii duhovniceşti, care‑i caută printre hăţişurile atârnate pe margini de prăpastie şi care se bucură aflând oaia cea rătăcită.
Cincisprezece ani în ţinutul Scandinaviei ai unui episcop român care a mers pe drumul apostolilor şi al mărturisitorilor din învolburata istorie creştină. A descoperit în fiecare zi din aceşti ani cuvintele Evangheliei şi învăţăturile apostolice, a înţeles ce înseamnă să te jertfeşti, să laşi în urmă ţarini, părinţi, prieteni, rudenii şi să mergi pe urmele Domnului! „Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”. (Matei 19, 29)
Noi, care am lăsat toate, s‑a întrebat verhovnicul Apostolilor, ce vom avea? „Însutit veţi avea şi viaţă veşnică veţi dobândi”, i‑a răspuns Domnul. Nemincinoase sunt cuvintele Evangheliei pentru cei ce cred şi împlinesc în viaţa lor voia Domnului!
Mi‑am adus aminte în aceste zile, când s‑au împlinit 15 ani de la instalarea întâiului Episcop al românilor din Scandinavia, în persoana tânărului ierarh Macarie Drăgoi, atmosfera plină de bucurie din capitala Suediei, la care am fost şi eu părtaş. Veniseră mulţi din România, ierarhi, preoţi şi monahi, prieteni, cunoscuţi, mulţi din satul său de obârşie, purtând cu mândria lor firească straiele din bătrâni, pe care tânărul Marius, devenit monahul şi arhiereul Macarie, le‑a admirat şi despre care a scris, pe care le‑a adunat de la bătrâni, din lăzile lor de zestre, aşezându‑le într‑un frumos muzeu în inima satului unde‑şi are rădăcinile. Pe lângă cei din satul natal, s‑au adunat şi alţii, mulţi, trăind cu toţii bucuria de a‑l însoţi în cea dintâi zi a slujirii sale în ţinuturile nordice.
Ce bucurie a fost atunci la Stockholm! Niciodată Biserica românească din acele ţinuturi nu cunoscuse un asemenea freamăt. Frumoase cântări, cuvinte şi nădejde pentru misiunea care se înfiripa, asemenea unei pânze frumos ţesute, care se măreşte şi devine într‑o zi ia pe care o poartă românii la zi de sărbătoare.
Toate aceste sentimente le‑am trăit într‑o biserică sârbească, întrucât noi nu aveam un lăcaş de închinare la măsura unui asemenea eveniment în capitala Regatului Suediei.
Cu mulţi ani în urmă, când eram arhidiacon, am participat la o agapă prezidată de fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist, aflat pentru mai multe zile de odihnă, într‑o vară cu străluciri stelare, îndată după 1990, în bătrâna Lavră de la Neamţ, alături fiindu‑i Mitropolitul Moldovei, Daniel, Episcopul Romanului şi Huşilor, Eftimie, şi alţi slujitori, între care şi părintele Alexandru Ciurea, fost profesor de teologie şi misionar în Suedia. Patriarhul Teoctist şi însoţitorii săi ascultau fascinaţi povestirile acestuia din urmă.
O reverenţă ieşită din tipare manifesta acest sacerdot faţă de Patriarhul Teoctist, care‑l poftea adeseori să‑l însoţească pe drumurile pline de frumuseţi ale ţării pe care o păstorea duhovniceşte. Am admirat la acest profesor de teologie, aflat atunci la o vârstă venerabilă, dragostea pentru Biserică şi misiunea lui manifestată în diferite locuri, în Scandinavia, la Bucureşti şi pretutindeni, iar înainte la Răducăneni, în ţinuturile Iaşilor, înspre frontiera cu apa Prutului, peste care se zăreau albind casele fraţilor noştri din Basarabia.
Această bunăcuviinţă a preotului Alexandru Ciurea şi a altor misionari a deschis, într‑un număr de ani, drumul pentru înfiinţarea eparhiei, numită Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord.
Păstrând aceeaşi cuviinţă, tânărul ierarh, şcolit la Spermezeu, Suceava, Cluj şi în Anglia, pornea pe un drum necunoscut, înţelegând de la bun început ceea ce‑i oferea amara străinătate. A fost povăţuit de monahi, profesori entuziaşti, ierarhi şi mari cărturari, care i‑au insuflat din zelul lor misionar şi a învăţat cumva de la ierarhul Bartolomeu Anania, care în tinereţe împlinea o nouă misiune pe continentul nord‑american. Poate gândea la toate greutăţile, înstrăinările, însă atunci când le trăieşti, le şi resimţi cu altă intensitate…
Episcopul românilor din Scandinavia, în persoana tânărului ierarh Macarie Drăgoi, nu a dat înapoi, deşi cred că nu i‑a fost uşor. A înţeles lucrurile, fiind înţelept, a alinat tristeţile cu rugăciunile, slujbe şi privegheri, i‑a adunat pe fraţii români, în unele locuri mai numeroşi, în altele mai puţini, dar mai peste tot dezbinaţi.
S‑a smerit, ascultând cuvintele Mântuitorului: „Care va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitor al vostru”. (Marcu 10, 43) S‑a făcut tuturor toate, ca măcar pe unii să‑i dobândească. Poate că uneori a exagerat, poate că alteori nu a găsit cel mai bun drum de a ajunge la inima celorlalţi, dar s‑a străduit şi multe a împlinit, urmând ca cealaltă parte a cununii să fie împletită cu aceeaşi dragoste sfântă pentru cuvintele Evangheliei. Cred că dincolo de bucuriile şi tristeţile unui apostol, de încercările pe care ni le‑a amintit marele învăţător al neamurilor, cu care ne întâlnim fiecare deopotrivă, care ni se amintesc în epistolele pauline, rămâne datoria de a sluji, de a preţui timpul, căci zilele grele şi rele sunt.
Va trebui să înţelegem că Mântuitorul a purtat crucea până la capăt, că a căzut sub povara ei, că a fost ajutat de Simon Cirineul, care venea de la câmp. Mântuitorul a mers până la capăt, mulţumindu‑I Părintelui Său pentru toate, rugându‑Se pentru cei care L‑au răstignit.
Episcopul Macarie Drăgoi poartă crucea acestei responsabilităţi şi dacă o va duce până la capăt, se va întâlni cu răsplata cununii neveştejite, pe care Domnul i‑o va oferi în ziua aceea lui şi tuturor celor care I‑au urmat.
■ Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Timotei Prahoveanul
