În mod evident, sfera publică nu mai funcţiona de multă vreme conform proiectului modern iniţial – acelui mult discutat „model liberal”. În opoziţie cu Carl Schmitt, Habermas s-a opus, însă, abandonării proiectului. El a abordat schimbarea structurală a sferei publice în cadrul unei teorii a societăţii actuale, din punctul de vedere al punerii în mişcare a promisiunilor încă nerealizate ale proiectului. O democratizare dusă cât mai departe este, în concepţia sa, antidotul, nu autoritarismul!
Nu este realistă – în înţelesul de redare a datelor condiţiei umane – filosofia ce nu-şi asumă dependenţa vieţii oamenilor de ceea ce se petrece în sfera publică. Stilul de sihastru poate fi atră
gător ca reacţie la masificare, dar, la propriu, este iluzoriu. Stilul naturist promite, de asemenea, o sustragere intangibilă. Abordarea istoriei, când se lasă la o parte viaţa publică a epocilor, momentelor şi biografiilor investigate, nu mai poate explica destul. Examinarea problemelor de viaţă ale oamenilor şi cercetarea creaţiilor pot face abstracţie – şi în mod frecvent, cum vedem prea bine, o fac – de sfera publică, dar devin neconcludente.
Se poate spune că filosofiile ce ignoră deliberat sfera publică, în general filosofiile „retragerii” şi „recluziunii”, ce înfloresc mai ales în momente de criză, cheltuie energii pe direcţii care nu au dat de multă vreme (poate că nu mai pot da!) soluţii efective. În explicarea de fapte istorice, în proiecte de organizare şi în configurarea de dezvoltări, de raţionalizări sociale, sfera publică este de luat în considerare, alături de premise tehnologice, de economie, administraţie, cultură, din motivul simplu că viaţa oamenilor o presupune continuu.
Cum am putea circumscrie, însă, sfera publică a vieţii? Pentru a răspunde la întrebările ce vin din direcţiile deja indicate, este suficient să spunem că sfera publică este sfera în care se dezleagă probleme ale reproducerii culturale a vieţii ce depăşesc posibilităţile individuale ale fiecăruia şi ţin de decizia comunităţii. Bunăoară, nici unul dintre noi nu putem da, individual, legile circulaţiei, legile ordinii de drept, legile organizării pieţelor, legile sănătăţii, codurile penale şi alte reglementări. În fiecare caz este nevoie de o autoritate ce se constituie din mai mulţi oameni pentru a asigura legitimitate acestor legi – în principiu este nevoie de toţi membrii comunităţii respective. „Sfera publică” se constituie, aşadar, în raport cu „sfera privată” legată de persoane, pentru a rezolva probleme ale persoanelor, dar se dezleagă dincolo de posibilităţile fiecăreia.
Sfera publică nu numai că are drept destinaţie rezolvarea de probleme ce ne privesc pe fiecare. Întrucât este rezultanta voinţei comune, şi nu doar a voinţei individuale, şi deoarece fiecare acceptăm să fie activ cineva care să reglementeze materii pe care noi, fiecare, singur, nu o putem face, sfera publică aduce cu sine şi dependenţe. Sfera publică este ceva dincolo de persoana fiecăruia, de care persoana fiecăruia depinde. Ea depinde de mulţimea cetăţenilor, dar creează fiecăruia dependenţe.
Nu întâlnim, însă, niciodată sfera publică în general, ci de fiecare dată acea sferă publică ce a rezultat din istoria scursă până la noi şi ne învăluie. Atât de istoria trăită, cât şi de cea preluată în termenii culturii.
Iar când este vorba de istorie, în ambele dimensiuni, aproape reflex trimiterile noastre sunt la acel început pe care îl datorăm grecilor antici. În fapt, Aristotel ne-a lăsat, având în faţă experienţa polisurilor, conceperea omului ca fiinţă ce-şi organizează viaţa în stat (zoon politikon). Astăzi, desigur, trebuie să depăşim prescurtările tradiţiei şi să observăm că Stagiritul a avut în vedere şi o altă determinaţie a fiinţei umane – aceea de fiinţă care vorbeşte în mod raţional (zoon logon echon). Polisul şi logosul el le consideră unite lăuntric.
Grecii antici au observat că oamenii trăiesc într-o asociere bazată pe unirea conştientă în vederea atingerii unui scop (koinoia politike), în care interacţionează (koinoia symmachia) prin vorbire (legein), iar ceea ce îi caracterizează este vorbirea raţională (lexis). Oamenii dispun de raţiune, ca şi capacitate, dar ce este conform raţiunii se stabileşte prin dialog (dialogos) – acel schimb ce presupune vorbire şi ascultare şi duce la formarea de convingeri în condiţii de reciprocitate a argumentărilor. Grecii antici au delimitat viaţa publică (politeia) ca sferă în care oamenii maturi dezbat probleme de interes obştesc şi decid, în urma schimbului de argumente, ce au de făcut.
Nici din punct de vedere istoric, însă, moştenirea greacă nu mai este pentru noi exclusivă. În conceperea omului, de pildă, evreii antici ne-au lăsat determinaţia voinţei – pe care Rudolf Bultmann (în Das Urchristentum, 1949, Patmos, Düsseldorf, 2000, p.198 şi urm.) a pus-o în lumină, după cum Sanhedrin-ul iudaic prefigurează formele de raţionare publică de mai târziu.
Dar moştenirea antică, greacă şi evreiască, la care se cuvine adăugată cea legată de senatul şi dreptul roman, nu mai sunt o cheie istorică suficientă pentru a înţelege sfera publică a societăţii moderne. Aceasta stă pe suporturi generate ulterior de evoluţia societăţii, radical diferite de cele care au susţinut la timpul ei moştenirea amintită.
Cercetările de sociologie ne arată că, pe plan istoric, separarea sferei publice de sfera privată s-a produs în sec. XVIII, pe măsura înlocuirii dominaţiei personale a stăpânului feudal cu dominaţia colectivă a reprezentanţilor cetăţenilor. De la o vreme, în istoria sa, feudalul şi-a desemnat reprezentant public, care a fost al său, al stăpânului. Ulterior acesta a fost înlocuit cu alt reprezentant public – cu reprezentanţii publici ai poporului, adică cu ceea ce se cheamă în analizele mai noi „sfera publică reprezentativă (reprezentative Öffentlichkeit)”. De aceasta s-a legat formarea „opiniei publice (the public opinion, l’opinion publique)”. Economic, bugetul proprietăţii a trebuit desprins de bugetul personal al stăpânului, drepturile au trebuit generalizate, iar decizia trecea dinspre capriciul individual spre aplicarea de reguli. Sfera publică a devenit posibilă din momentul în care indivizii au devenit liberi în societate, au putut să-şi stabilească singuri cadrul vieţii şi să formeze „sfera publică cetăţenească (bürgerliche Öffentlichkeit)”. Naţiunea a fost prilejul noii organizări, statul teritorial i-a fost baza. Parlamentul a fost rezultatul, iar sistemul judecătoresc rezultatul următor.
Efectul cuprinzător a fost trecerea la o societate modernă, în care s-au delimitat şi autonomizat de fapt patru sfere ale vieţii oamenilor: „sfera privată a individului”: „sfera publică”; „sfera circulaţiei mărfurilor”; „sfera muncii” (vezi Jürgen Habermas, Kultur und Kritik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973, pp.61-69). În orice situaţie, comunităţile aveau nevoie de rezolvarea de probleme de conducere în condiţiile populaţiilor în creştere şi ale nevoii de a atinge coerenţa în diversitatea intereselor. Rezultatul a fost instituirea „discuţiei publice (öffentliche Diskussion)”. Aceasta era menită de la început să asigure acea coerenţă, dar şi să pună în legătură sferele autonomizate. Iar această discuţie publică s-a diversificat, mai ales după organizarea pe scară semnificativă a presei, ca organ al dezbaterii publice, în cadrul ei specificându-se „discuţia publică politică”, „discuţia publică literară”, „discuţia publică juridică” şi multe altele.
Din punct de vedere cultural suntem, ca trăitori ai modernităţii târzii, formaţi, măcar prin lecturi, în ceea ce se numeşte, de la începutul secolului al XX-lea încoace, „modelul liberal al sferei publice”. Cum este conceput acesta putem sesiza în catalogul de libertăţi şi drepturi imprescriptibile ale omului şi cetăţeanului conţinut în Declaraţia de independenţă şi Constituţia Statelor Unite ale Americii şi în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului a Revoluţiei Franceze. Unii filosofi – Locke, Rousseau, de pildă – au prefigurat şi pregătit formulările libertăţilor şi drepturilor, alţii – precum Kant, Mendelsohn, Hegel – le-au dat expresie filosofică de cea mai mare anvergură.
De la mijlocul secolului al XIX-lea Europa a traversat marea confruntare dintre cei care au considerat că acel catalog este suficient, dar aplicarea lui cere timp, şi cei care au pretins schimbări – unii, ca von Keteller, prin reforme, alţii, ca Marx, prin revoluţie. Mai bine de un secol şi jumătate istoria europeană, inclusiv culturală, a fost dominată de controversa în jurul catalogului. Ea a avut (după prăbuşirea reacţiei monarhice absolutiste) trei protagonişti: conservatorii cu nostalgii pentru trecut, reformiştii care voiau ameliorări treptate pentru aplicarea catalogului, revoluţionarii, care au suspectat condiţionarea catalogului şi l-au pus în paranteză, cu preţul anihilării lui. Cotitura istorică din 1989 a dat câştig de cauză reformatorilor, din motivul profund că nu se poate renunţa la acest catalog fără să trebuiască să se renunţe la umanitate. Iar astăzi ne aflăm într-o situaţie schimbată, în care s-a depăşit sciziunea dintre adepţii libertăţii şi ai drepturilor şi adepţii schimbării, dar se resimte nevoia de interpretări coerente, oricum competitive cu cele clasice.
Până la noi, însă, reflecţia asupra sferei publice a vieţii oamenilor a înregistrat câteva schimbări majore, legate de opere intelectuale dătătoare de ton. Nu facem aici istoria ideilor, dar, pentru a putea pune în mişcare discuţia asupra vieţii publice, ce ar fi de aşteptat să se desfăşoare şi la noi în mod calificat, menţionez, fie şi succint, abordările de referinţă ale timpului pe care îl putem socoti „al nostru” – al nostru întrucât afectează, cel puţin indirect, cadrele vieţii noastre.
Prima, cronologic vorbind, a fost opera de impact istoric extraordinar a lui Hans Kelsen. Dincolo de detalii ce se pot discuta, prin Das Parlamentarismus (1923) şi Reine Rechtslehre (1934), celebrul jurist nu numai că a fundamentat apărarea modelului liberal al sferei publice, dar a formulat fundamentele juridice ale democraţiei reprezentative în societatea modernă şi ale relaţiilor internaţionale bazate pe suveranitate. Ce rămân, şi unele şi altele, practicate şi astăzi! El a făcut aceasta dintr-un punct de vedere filosofic neokantian, stilizând o bază normativă fecundă în faţa pozitivismului dizolvant al perioadei interbelice. Hans Kelsen s-a opus autoritarismului din sfera conceperii dreptului în numele democraţiei, a apărat punctul de vedere după care jurisprudenţa trebuie să urmărească realizarea justiţiei şi a respins ingerinţele politicii în chestiuni de drept. Sfera publică este la el acea sferă ce permite satisfacerea comunicativă a intereselor persoanelor.
A doua operă majoră, ce are consecinţe până astăzi, a fost concentrată asupra parlamentarismului ca expresie sintetică a sferei publice. Este vorba de scrierile celui de al doilea jurist de mare pondere al secolului al XX-lea, Carl Schmitt. De la început opus lui Hans Kelsen şi inspirat de reacţia fundamentalistă a lui Donoso Cortes, acesta a dat în replică scrierea, ce nu se poate ocoli, Die geschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus (1923). Aici s-a contrapus promisiunilor legate de parlamentarism, ca exponent al sferei publice liberale, realitatea ce debuta la începutul secolului al XX-lea. Din premisa după care statul modern este rezultatul evoluţiei economice, Carl Schmitt a derivat c
oncluzia că „parlamentul şi-a pierdut solul pe care a apărut, sub aspect moral şi spiritual, şi nu mai este decât o cochilie vidă” (p.29, în ediţia Carl Schmitt, Parlamentarisme et democratie, Seuil, Paris, 1988). El a invocat distanţa la care s-a ajuns în practică faţă de „principiile parlamentarismului”: caracterul public al dezbaterii ce duce la decizie, separarea puterilor în stat, înţelegerea la propriu a legii, concentrarea parlamentului asupra adoptării legilor au fost modificate în practică, încât se regăsesc doar ca pretenţii în faţa unei realităţi ce se conduce după alte reguli. „S-a crezut că, singure, caracterul public şi discuţia ar permite să de depăşească forţa şi puterea ca fapte brute – pentru o gândire liberală a statului de drept, răul în sine, the way of beasts, cum spune Locke – şi de a aduce triumful dreptului asupra forţei… Realitatea vieţii parlamentare şi viaţa partidelor politice, ca şi convingerea generală, sunt astăzi foarte departe de asemenea credinţă. Marile decizii politice şi economice de care depinde astăzi destinul oamenilor nu mai sunt rezultatul (dacă cumva a fost vreodată) unei echilibrări a opiniilor în luarea de cuvânt publică, opusă altei lucări de cuvânt publice, şi nu este de la început rezultatul dezbaterii parlamentare. Participarea reprezentării populare la guvernare, guvernarea populară, s-au dovedit a fi mijloace prin excelenţă pentru a pune capăt separaţiei puterilor şi, odată cu ea, vechii idei a parlamentarismului” (p.63-64). Iar dacă „spaţiul public” şi „discuţia publică” au devenit „vide şi caduce” în realitatea vieţii, atunci parlamentarismul şi-a pierdut baza.
Carl Schmitt a profilat o temă de reflecţie de rară complexitate relaxând legătura între stat de drept şi democraţie, dintre democraţie şi liberalism, democraţie şi parlamentarism şi, desigur, căutând să înlăture frontiera dintre autoritarism şi democraţie. Calea pe care el a înaintat nu a fost deloc fecundă şi fericită în urmări. Dimpotrivă. Dar democraţii care se respectă ca democraţi trebuie să-i facă faţă cu argumente, de fiecare dată. Aceasta pentru că democraţia nu este ceva ce se cucereşte o dată pentru totdeauna, ci altceva – ceva pentru care lupta trebuie dusă neîncetat, de către democraţi propriu-zişi.
Carl Schmitt a examinat alternativele pe care le-a sesizat la începutul anilor douăzeci în Italia – stilizate de Gaetano Mosca (Discorsi parlamentari, 2003) – anume: dictatura proletariatului, absolutismul desfăşurat de o puternică birocraţie (un „assolutismo birocratico”), sindicalismul ca substitut tacit al parlamentului. El a cercetat, de asemenea, alternativele ce se discutau în dreptul german al timpului – sindicalismul, corporatismul, dictatura proletariatului, democraţia liberală, „statul social”, „statul economic”. În faţa acestora, Carl Schmitt a ales „virajul” spre transcenderea pluralismului, în forma unui stat autoritar, lipsit de orice mijloc de prevenire a totalitarismului.
Experienţa statului totalitar a fost tragică pentru mulţi oameni, catastrofală pentru ţările respective. În urma ei, se simţea nevoia revenirii la „modelul liberal al sferei publice”, dar luând în seamă ceea ce se petrecuse între timp în societatea modernă. Scrierea care a făcut ambii paşi a fost o altă schimbare majoră pentru literatura domeniului: ampla cercetare a lui Jürgen Habermas, Strukturwandel de Öffentlichkeit. Untersuchungen zu einer Kategorie der bürgerlichen Gesellschaft (1962). Este scrierea care nu numai că elaborează teoria contemporană a sferei publice, dar dă seama de ceea ce s-a petrecut de la începutul secolului al XX-lea încoace.
Jürgen Habermas se concentrează asupra intervenţionismului statal în economia de piaţă a societăţii moderne, care schimbă structural sfera publică. „Intervenţiei statului în sferele sociale îi corespunde, pe termen lung, şi transferul competenţelor publice asupra unităţilor private. Iar de extinderea autorităţii publice asupra unor domenii private este legat şi procesul contrar, al unei substituiri a forţei statale prin cea socială. Abia această dialectică, a unei etatizări progresive a societăţii ce se petrece în acelaşi timp cu o socializare progresivă a statului, distruge treptat baza sferei publice cetăţeneşti (bürgerlichen) – despărţirea statului şi a societăţii. Între cele două şi în acelaşi timp «din» amândouă, se desprinde o sferă socială repolitizată ce se sustrage distincţiei dintre public şi privat. Ea dizolvă, de asemenea, acea parte specifică a domeniului privat în care persoanele private reunite ca public reglează între ele chestiunile comune ale afacerilor lor, adică sfera publică în forma ei liberală” (ediţia Luchterhand, Neuwied und Berlin, p.173). Iar schimbarea în relaţia dintre „sfera publică” şi cea „privată” antrenează prăbuşirea sferei publice de altădată.
În mod evident, sfera publică nu mai funcţiona de multă vreme conform proiectului modern iniţial – acelui mult discutat „model liberal”. În opoziţie cu Carl Schmitt, Habermas s-a opus, însă, abandonării proiectului. El a abordat schimbarea structurală a sferei publice în cadrul unei teorii a societăţii actuale, din punctul de vedere al punerii în mişcare a promisiunilor încă nerealizate ale proiectului. O democratizare dusă cât mai departe este, în concepţia sa, antidotul, nu autoritarismul! În promisiunile nerealizate legate de „modelul liberal al sferei publice” Habermas a găsit un reper de raţionalitate ce poate fi reactualizat în cadrul unei teorii a comunicării sociale ce tematizează geneza instituţiilor.
Pe de altă parte, în Statele Unite ale Americii curentul ce urcă spre timpul nostru, de la Thomas Jefferson, prin Oliver Wendel Holmes şi apoi Louis Brandeis şi, mai recent, John Dewey, a înregistrat un nou moment de referinţă prin scrierea monumentală a lui John Rawls, A Theory of Justice (The Belknap Press of Harvard University Press, 1971). Aici se relansează ideea „raţionării publice” şi a unei „raţiuni publice” prin resondarea „structurii de bază (basic structure)” a societăţii: „Structura de bază este subiectul iniţial al justiţiei. Aceasta înseamnă, cum am văzut, că prima problemă distributivă este atribuirea de drepturi fundamentale şi datorii şi reglementarea de inegalităţi sociale şi economice şi de aşteptări legitimate fondate în acestea. Desigur că orice teorie etică recunoaşte importanţa structurii de bază ca subiect al justiţiei, dar nu toate teoriile consideră în acelaşi fel importanţa ei. În justiţia ca onestitate (fairness) societatea este interpretată ca aventură (venture) cooperativă în avantaj mutual. Structura de bază este un sistem public de reguli ce definesc o schemă a activităţilor ce conduce oamenii la a acţiona împreună pentru a produce o sumă mai mare de beneficii şi de a atribui fiecăruia anumite pretenţii recunoscute de a se împărtăşi din acestea conform unor proceduri” (p.84). „Raţionarea publică” a fost legată explicit de John Rawls de „concepţia societăţii constituţional democratice bine ordonate (well-ordered constitutional democratic society)”, de democraţie, dar a continuat să-l preocupe sub aspectul realizabilităţii istorice. În scrierile finale ale „celui mai important gânditor politic” (vezi The Idea of Public Reason Revisited, 1997, în John Rawls, Collected Papers, Harvard University Press, 2001), cum l-a numit cineva, s-a propus ca „în raţiunea publică, doctrina comprehensivă a adevărului şi dreptăţii să fie înlocuită cu ideea a ceea ce este rezonabil adresat, din punct de vedere politic, cetăţeanului ca cetăţean” (p.574). Dar această evoluţie nu este totul, lui John Rawls revenindu-i meritul de a fi readus tema „raţiunii publice” în miezul moralei şi dreptului.
Istoria este departe de a se „sfârşi”, cum se crede, în mod naiv, astăzi, invocându-se o schemă a lui Hegel. Dar de la aceste abordări se cuvine plecat pentru a articula o teorie a sferei publice aptă să integreze fapte noi apărute pe terenul istoriei în deceniile recente: emergenţa „societăţii mondiale”; dependenţa evoluţiei de geometria variabilă a supraputerilor; dependenţa dezvoltării de statul naţional; autonomizarea administraţiilor; competiţia în care au intrat reglementările juridice ce protejează sfera privată a vieţii oamenilor şi instrumentele tehnice de supraveghere a vieţii persoanei în orice moment al ei. Acestea pun democraţiei şi teoriei sferei publice întrebări noi, unele fără anticipări în istoria trecută.
