Condamnarea din anti-post-comunism a condamnaţilor din comunism este în această logică un fapt istoric strigător la cer. Cu atât mai mult cu cât e vorba de performeri admirabili. Care edifică o operă. Şi cine îi „lapidează” în piaţa publică sunt paiaţele, nu de puţine ori. Sau din cei nu cu operă, dar poate chiar operabili la conştiinţa creatoare ori/şi caracter.
Metamorfoza à la Nicolae Manolescu
O ţintă intens urmărită, întrucât centrală, este criticul N. Manolescu, admirat cândva, în postura profesiei literare, mai ales pentru perioada comunistă. Autorul Metamorfozelor poeziei a trecut el însuşi printr-o metamorfoză. Dusă, crede Christi (Acasă – în exil, Editura Ideea Europeană,
2016), până la a fi antinaţional, pentru el naţionalitatea fiind „melanj”. Rămas „perseverent foiletonist”, detaşat de domeniul criticii literare, este calificat alert drept vânzător de „(con)fraţi”, mistificator sau manipulator.
N. Manolescu crede că N. Breban, „persoană (…) incapabilă de a păstra un secret”, a fost „agent de influenţă”. Învie, reamplifică, un vechi zvon dat de Monica Lovinescu prin Marin Tarangul, colaborator, acesta, al Securităţii. Greşeşte la limita juridicului: generează un „iz de calomnie” despre memoriile lui Breban, fiind calomnios şi în alte privinţe cu acelaşi mare scriitor.
Se „autorevizuieşte” echivoc, estetic şi moral: schimbă epitetele din cronici în Istoria critică a literaturii române. Polemista constată o „ajustare pe criterii vag politice, de extracţie oportunistă”.
N. Manolescu l-a recunoscut sau „făcut” mare scriitor pe G. Liiceanu, un autor minor (prin fatalitatea speciei prozastice) de jurnale. Aliaţi până de curând – relaţiile însele între scriitori fiind supuse metamorfozelor.
Citat din plin este aici D. C. Enache (Idei în dialog, ianuarie 2009), pe-atunci bine delimitat de Istoria critică… E citat punctual şi R. Voncu: el reproşează spaţiul extins în (nemai)pomenita Istorie… pentru Ion Horea. Nu demult, trebuie completat, acesta, ajuns redactor şef la România literară, a publicat recenzii elogioase despre Horea. Acesta-i jocul, arde-l-ar focul, arghezian vorbind şi decontextualizând?
Debarasarea Consiliului USR de Goma, pentru a fi arestat şi închis în dictatură, este, cum bine spune autoarea cărţii pe care o prezint, un fapt mai grav decât faptul că un securist i-a atribuit lui Breban spusa că Goma n-are talent. Justă, evident, măsură a judecăţii existenţiale.
În fine, ce urmează este modul în care calomniază, într-un alt moment istoric şi literar, valorile naţiei şi Monica Lovinescu, jurnalistă căreia Breban îi etichetase „anticomunism(ul) primitiv”. Nedreptate inacceptabilă prin carenţa evidentă de Operă, semnalată şi la Virgil Ierunca. Aspiranţi literari, cei doi sunt în definitiv jurnalişti politici cu o univocă aplicaţie culturală.
Un critic din ţară, emulând cu ei, Gh. Grigurcu, primeşte calificarea comună de calomniator sau de denigrator, ascunzând şi el, ca N. Manolescu, o parte din realitate sau adevăr, prin tehnica simplă, primară, a citării incomplete.
Adrian Marino şi Nicolae Balotă
sau scrisul securist contra scrisului literar
Condamnarea din anti-post-comunism a condamnaţilor din comunism este în această logică un fapt istoric strigător la cer. Cu atât mai mult cu cât e vorba de performeri admirabili. Care edifică o operă. Şi cine îi „lapidează” în piaţa publică sunt paiaţele, nu de puţine ori. Sau din cei nu cu operă, dar poate chiar operabili la conştiinţa creatoare ori/şi caracter.
Fără dovezi, constată Christi, Marino a fost atacat la apariţia memoriilor, cinci ani după extincţia fizică neiertătoare a viului, nu doar omenesc, tocmai din liniile a doua sau a treia ale domeniului comun. Suferinţa îi este ignorată cu veselie. Dreptatea îi este acerb strâmbată. Aura Christi nu poate proceda astfel, în numele a nimic de pe lume. În memoriile respective, „e dreptul acestui om să fie nedrept”. Expresia sa apare aspră, dar nu fără aspiraţie partajabilă. (Auto)exclusul, neîncadrat oficial în muncă, ajunge un eliminat. Apărătoarea sa sare la bara literaturii şi-i reface personalitatea şi imaginea celui numit „călugăr de litere”, marginalizat în domeniu, calomniat, aproape cu totul neînţeles, de un context încă foarte tulbure, primitiv politic, ipocrit moral. La rigoare, Marino e salvat de aroganţă prin operă, de cei care doar operează, la prima impresie, prin aroganţă.
Oarecum asemănătoare îi apar cazurile lui Ion Caraion, Şt. Aug. Doinaş, Mircea Iorgulescu. Măcar îndoiala acuzării este protectoare a acuzaţilor. În linia întâi a re-condamnaţilor, acum pentru istorie, este pus şi cel numit „Magistrul”: Nicolae Balotă. Deşi la un moment dat Aura Christi crede ca Gabriel Andreescu: Balotă „a colaborat cu securitatea” (211). Importă în ce condiţii. Şi că putea refuza colaborarea de la o vreme. Aura Christi se poate justifica şi critic. Nicolae Balotă, de care s-a apropiat la senectute şi căruia i-a fost şi editoare, „îl invidia pe Ion Negoiţescu”. Cazul lui o face să reflecteze că opoziţia se plăteşte, şantajul uneori prinde sau victimizează. Problemă, în fond, de Sistem. Nu alta, nu altfel, ca în noul context, cu CNSAS ori DNA.
E citat punctual şi R. Voncu: el reproşează spaţiul extins în (nemai)pomenita Istorie… pentru Ion Horea. Nu demult, trebuie completat, acesta, ajuns redactor şef la România literară, a publicat recenzii elogioase despre Horea. Acesta-i jocul, arde-l-ar focul, arghezian vorbind şi decontextualizând?
Nicolae Breban: elaborarea Operei,
nu colaborarea antiumană
Spaţiu extins în carte primeşte apărarea (cea mai ilustrativă a) lui Nicolae Breban. Termenii cheie sunt aici: trădarea literaturii, decimarea elitelor creatoare, războiul politico-revizionist, manipularea documentelor Securităţii, simularea polemicii şi a libertăţii de opinie ori expresie.
Trădarea criticii, scriere marcată de „radicalism” (nu radicalitate) a lui N. Breban, se extrage dintr-un refuz al realităţii actuale, fiind „un document de înzidire în vocaţie, cu o miză critică originală”. Înrădăcinarea în scrisul creator este total împărtăşită de autoare, poetă şi în epică sau eseu. Aici, despre criticii portretizaţi de Breban citim că alcătuiesc un „stol de delfini”.
Pentru N. Breban, citim că „sigura realitate este literatura”. Iată un portret psihologic al artistului la tânăra-i bătrâneţe, în chiar spiritul şi litera lui: „Acest fals bătrân ce ascunde stângaci firea de neîmblânzit a unui cvasiadolescent genialoid”. Îndeosebi, N. Breban e „un mare om de o umanitate dostoievskiană”. Dostoievski fiind un scriitor din categoria cea mai înaltă, religioasă. Decelăm, iată, o transcendere prin includere a esteticului. E, adică, un sfânt. Curios e că şi Cărtărescu (v. în Orizont, iunie 2016), îl prezintă aidoma pe autorul Crimei şi pedepsei. Aura Christi, care a scris nu puţine pagini despre marele scriitor rus, etalează aici că esenţele, îndeosebi fiinţa esenţială, „blestematele probleme” sunt fundamentele dostoievskiene şi, de bună seamă, al celor pe care îi modelează printr-o întâlnire privilegiată, vocaţională.
O perspectivă (de altfel comună cu Aura Christi) de relaţie istorico-literară există în faptul că N. Breban încearcă şi el să înţeleagă răul făcut literaturii române, prin manipularea arhivelor Securităţii, rapoartele creditate, scriitorii discreditaţi.
Polemica şi dezvăluirea ajung atac sau manipulare: a fi anchetat de Securitate trece drept colaborare. Urmăritul se confundă cu colaboratorul. Breban: în 13 volume de arhivă. Inventarea scrisului conduce la multe munci seculare, nu-i aşa?
La 6 aprilie 2011, CNSAS comunică: N. Breban „a fost colaborator al securităţii”. Calomnia e răspândită. Totul fiind pornit de la o explicaţie cerută de Securitate la tentativa ilegală a romancierului de a publica o carte direct în străinătate. Organele USR îi forţează scriitorului demisia din Consiliul organizaţiei. Breban e privit drept cenzor de opinie chiar în regimul cenzurii celei mai draconice. El, care avusese două mii de însemnări ale cenzurii pe romanul Bunavestire, respins la două edituri din Bucureşti şi apărut, necenzurat – iată încă un fapt de joc „tolerant”, lax, al sistemului –, la Iaşi. Prin sentinţă din 02.07.2012, publicată, semnificativ, abia peste 9 luni, la 18 aprilie 2013, Breban „nu a colaborat”. Fireşte că n-a colaborat, el a elaborat, şi anume o Operă literară de amploare şi adâncime nici pe departe explorate. Adversarii susţin înainte că a influenţat, s-ar înţelege că la comandă, fie şi sugestionată. Păi, e megaloman sau supus? Putea să nu răspundă deloc la abordarea aparatului represiv? Cunoaşte cineva un astfel de exemplu? Poate că s-a dorit şi se doreşte încă doar hărţuirea sa? Disidentul-colaborator: ce oximoronizare în stil (anti!)românesc! Securitatea în formă continuată se foloseşte de unii scriitori sau invers? E şi aşa, şi aşa. Există un fel de dialog, dur, îndepărtat, în care se (între)taie două curente de opinie, de polemică dezvăluitoare, de o parte, de atac manipulator, de alta. Inegale: ofensivii (şi ofensele) umplu câmpul public, defensivii rămân în umbră. Netrebnicie (anti!)românească, s-ar putea spune.
Debarasarea Consiliului USR de Goma, pentru a fi arestat şi închis în dictatură, este, cum bine spune autoarea cărţii pe care o prezint, un fapt mai grav decât faptul că un securist i-a atribuit lui Breban spusa că Goma n-are talent. Justă, evident, măsură a judecăţii existenţiale.
Şi aici există apropieri şi, fireşte, aproprieri. La modul general, se citează şi se invocă injusta măsură. D. C. Enache scrie că Academia Română apără scriitorii acuzaţi, iar USR nu. Dar el a ajuns acum purtătorul de imagine al organizaţiei de creaţie pe care o arătase cu degetul. Se îndreaptă sau continuă să se strâmbe combativitatea literară? Pare a continua alert.
Alt fapt de istorie generală şi particulară (literară) reprodus în cartea despre exilul intra muros din postcomunismul anticomunist: criticul M. Iorgulescu scrie că, lui Ceauşescu, Breban i-a „spus în faţă, brutal, că România e o închisoare”. Tot lui Ceauşescu, notează polemista, criticul N. Manolescu îi adusese elogiul că „Domnia Voastră aţi instaurat această legalitate”. Coerent cu sine, nu spune totul, corect, din ce-a făcut Breban la România literară şi ce-a făcut el după Breban.
Eugen Simion îl consideră pe Breban corect cu Grupul de Dialog Social. În Trădarea criticii, romancierul, acum eseist integral, „enervând, probabil, pe mulţi, dacă nu pe toţi”. Să înţelegem că şi pe cel care se rosteşte cu rost pro domo? În postură de publicist, romancierul A. Buzura îl vede, într-un memorabil gest solidar, pe N. Breban, la nivelul lui F. M. Dostoievski, Th. Mann, Fr. Nietzsche. Ţintit rămâne romancierul, citat în sprijin aici, Buzura, în afirmaţia sa despre cultura actuală făcută praf de către neostalinişti. Favorabil apare, pentru cauză, şi Observatorul cultural, cu Carmen Muşat şi Marius Oprea vs. Vladimir Tismăneanu.
Gabriel Andreescu şi studiul
Arhivei Securităţii
Des citat în sprijin este Gabriel Andreescu, nedumerit de ce se crede atât de des şi mult în adevărul securist şi încă mai critic cu intelectualii de azi care îi continuă pe securiştii jubilatori şi prosperi. O instituţie contra ajunge una pro: CNSAS-ul, o instituţie neapărat de reformat, legal şi administrativ, ca să nu mai practice linşajul victimelor. Arhiva Securităţii nu este cu adevărat, legal, instituţional, profesional, verificată cu adevărat, de aceea Securitatea continuă intoxicarea informaţională. De aşteptat trecerea de la informativ la informaţional.
Într-un interviu acordat lui Olimpiu Nuşfelean, Aura Christi îl numeşte pe G. Andreescu, poate şi hiperbolic, poetic, dar adecvat, în acest context, „om-instituţie”. Gabriel Andreescu şi Aura Christi au puncte, nuanţe, deosebitoare, nu sunt evident sosii mutuale. Scriitoarea are un dialog cu disidentul cercetător care răspunde personal, nu (di)simulat. Nu o dată contrazice, deşi nu în esenţă bulversant. Spre deosebire de Christi, Andreescu înţelege că nici un grup cultural nu are puterea în domeniu, aşadar, puterea este împărţită, exercitată democratic. Nu cultura, dar media (respect pluralul gramatical) decid. Jurnaliştii sunt mai prezenţi în memoria civilă decât „păltinişenii”. Mai există şi alte grupuri şi voci.
El doreşte, ceea ce şi ea încuviinţează şi aşteaptă, un studiu profesionist al arhivei securiste complete. Interesant este punctul său de vedere despre ce înseamnă studiu profesionist. Simplu spus: o citire onestă, nepărtinitoare. Nu, desigur, în apanajul oricui. Un bun exemplu ar fi citirea dosarelor lui Al. Palologu de către Tudorel Urian. Documentele sunt evaluate drept surse de informaţii, nu de (ne)încredere. Se impune eliminarea prejudecăţilor. Securiştii-birocraţi notau, uneori exagerau. Documentul este plurivoc, emis de voci multiple. Atenţie la enunţător şi enunţare! Pe scurt: cum citim aşa înţelegem! Toată tevatura derivă din (ne)înţelegere. (In)competenţa de lectură rămâne în cauză. Iată un rău cititor: Aurel Rogojean, şeful de cabinet al generalului Iulian Vlad, şeful Securităţii (pretinsă a) Poporului, intoxică, azi, practicând cu bună ştiinţă, dar cu rea credinţă, citirea în literă şi nu în spirit, fără distincţia reală a emitenţilor şi mesajelor. Iată situaţia surselor transcrise: rapoartele reproduc injurii anticeauşiste ale tatălui lui Andreescu, dar urmarea pedepsitoare n-a existat. E un exemplu minor. Iată altul major. Rapoartele Securităţii scriu că Noica este spion ba pentru englezi, ba pentru francezi, dar Noica publică volume, îşi împlineşte opera filosofică. Au şi totalitarismele, chiar cele mai dezumanizante, temerile şi echivocurile lor descifrabile.
Viciile CNSAS privesc legea ambiguă (cum crede, citat în carte, şi Basarab Nicolescu) şi cei care o aplică. Viciu juridic, urmat de unul de studiu. Procedurile frizează rafinamentul penal: se „rescrie, chiar şi cu materiale autentice, istoria relaţiei dintre oamenii de cultură şi regim”. Cercetătorii falsificatori antrenează ziariştii de scandal şi pe oamenii de cultură necritici. Se-ncinge un lanţ al slăbiciunilor mistificatoare. Răspunderea şi vina cad pe cei de la care se aşteaptă o mai pătrunzătoare înţelegere. Mai rău fac scriitorii decât Securitatea-S.R.I., cum a scris în memorii Marino, iată un fapt de îndreptăţire. Explicaţie logică, argumentată, cel puţin plauzibilă. Dar nu dezinteresul poartă fesul.
Despre calitatea de disident, acum: doar lui Paul Goma i se recunoaşte de către G. Andreescu statutul de fost disident, pentru motivul că a apărat drepturile omului. Ceilalţi ar fi numiţi impropriu astfel. Ei ar fi fost rezistenţi sau, cu termenul cercetătorului, existenţi prin cultură. Ce mult şi totuşi ce puţin poate spune vocabula existent… Mulţumiţi de „conceptualizarea” disidenţei nu vor fi mulţi. Ar fi multe de spus, începând de la viciul de restricţie criteriologică. Nu-i locul să dau lămuriri, contez pe recunoaşterea măcar a unora dintre ele. Mai notez că opinia critică faţă de Goma a lui Andreescu se exprimă în întrebarea de ce n-a venit în România când şi-a anunţat candidatura la preşedinţia ţării? Aş răspunde repede că: poate că acela era un fel de a resemnala că România nu era încă ţara care să respecte drepturile omului.
Andreescu crede, spre deosebire de Christi, că destinul, pedeapsa în regimul concentraţionar, nu absolvă de vina morală. Tot înţelegerea, nuanţată, dă „verdictul”. Ion Caraion, împins de regim, ar fi fost bine înţeles de Monica Lovinescu şi rămâne, notează Andreescu, un caz moral complex. Juridic a fost nedreptăţit, moral nu poate fi absolvit. Iar cazurile M. Iorgulescu şi Cezar Ivănescu cer clarificări. Anticomunistul de după comunism, G. Liiceanu, în cartea plecată de la dosarul său de urmărire, se eroizează la modul kitsch şi nu decodifică înţelegător limba arhivei securiste.
Privitor la N. Breban, el a încălcat legea comunistă voind să publice un roman direct în străinătate, dar dacă „spionul” Noica putea publica, el de ce n-ar fi fost tolerat? Cred şi eu că intoleranţa nu era mai mult culturală decât politică. Chiar şi în politică erau trepte: pedeapsa de tentativă de uzurpare a puterii politice era cea mai promptă şi radicală.
A vedea doar „comunism anticomunist”, nu şi „nazism antinazist” (optica parţial înţelegătoare, a lui Norman Manea, împărtăşită de Aura Christi), este inacceptabilă, incompletă, pentru G. Andreescu. El nu vede, ca Nemoianu, citat şi urmat de Christi, nici „decimarea elitelor creatoare”, întrucât „linşaţii” şi persecutaţii au bune poziţii, chiar în Academie, ori numai în larga cultură.
Scopul şi mijloacele fiind de oricare parte previzibile, ce mi se pare neprevăzut, dar de rău augur, există, la sfârşitul acestei lecturi, într-o întrebare de felul acesta: cât timp, cu câtă răbdare, carenţele noastre etnice, fie şi de amestec (de caracter, operă, cultură polemică etc.), vor acoperi virtuţile, în cursul edificator, productiv, real, adevărat, din naţiunea română, deocamdată în mod straniu păgubit europeană şi globalizată?
