Catarii sau despre ficţionalizarea istoriei secrete
Indiferent de palierul literar predilect al lectorului, un fenomen de neocolit în ultimele decenii rămâne ficţiunea speculativă, exersată cu un imens succes de autori sofisticaţi precum Umberto Eco, în romanele căruia se intersectează preocupările semioticianului cu cele ale medievistului, acuitatea criticului şi subtilitatea filosofului culturii, sau romancieri ale căror abilităţi stilistice au suscitat nenumărate dezbateri, precum Dan Brown, ale cărui ficţiuni istorice permeate de teorii ale conspiraţiei şi elemente criptografice au generat nenumărate controverse. Deloc străină de universul editorial românesc – este suficient să amintim Theodoros, romanul publicat în 2022 de către Mircea Cărtărescu –, ficţiunea speculativă îşi activează şi la noi resursele documentare, fascinaţia pentru istorii secrete şi structuri romaneşti palimpsestice, potenţialul istoriei contrafactuale şi seducţia elementelor esoterice. Toate acestea se regăsesc şi în textura romanului Oliviei Mândruţiu‑Rusu apărut în 2023 la Editura Limes, intitulat Inelul cu smarald, publicat în siajul romanului Mesteceni şi rafturi (2020), de la care autoarea reţine, de altfel, şi simbolismul mesteacănului, integrându‑l „în sufletul vegetal al istoriei”.
Construcţie textuală inteligent articulată, marcată de o sensibilitate plastică aparte, reflex al preocupărilor artistice multiple ale autoarei (Iunie, tabloul reprodus pe coperta romanului îi aparţine), translată în descrieri minimalist‑enumerative în măsură să reconstruiască peisaje în termenii unei stampe japoneze sau în referinţe corective la opera lui Toulouse‑Lautrec, Inelul cu smarald explorează un capitol fascinant al istoriilor secrete – catarii –, subiectul multor ficţiuni şi studii (este suficient să ne gândim la Otto Rahn, în viziunea căruia există o legătură între Parzival al lui Wolfram von Eschenbach şi Graalul din tradiţia catară, sau la Denis de Rougemont, cel care, în Iubirea şi Occidentul, investighează realitatea spirituală a relaţiei dintre trubaduri şi catari).
În romanul Oliviei Mândruţiu‑Rusu, catarii se profilează în actul secund, spiritualizat, al unei queste moderne, a cărei protagonistă este Ines‑Nora, nepoata unui profesor de origine română, născut în Ardeal în aceeaşi zi cu o altă nepoată, Ilina, într‑o zi de 8 noiembrie 1947 (dată cu implicaţii numerologice multiple), obsedat de misterioasa comoară a catarilor, care condusese şantierul arheologic din vârful unui munte din apropiere de Toulouse, unde decopertase o veche cetate catară circulară, în mijlocul căreia se află Cupola. Ajunsă la casa unchiului său, Ines‑Nora descoperă nu numai un tablou misterios (al cărui subiect ambiguu poate fi sau nu Michel, la fel cum poate fi sau nu Bernard/Mihnea), ci şi Jurnalul discontinuu al acestuia, sumă de „clipe trăite” şi revizitabile, în care se istoriseşte aventura sa iniţiatică, culminând cu descoperirea Cărţii Sfinte a catarilor, şi se trezeşte în mijlocul unei adevărate teorii a conspiraţiei, în care sunt angrenaţi trimişi papali din prezent şi din trecut, foşti studenţi şi discipoli ai unchiului ei, iubiri din trecut şi forţe misterioase activate sub imperiul gândirii simbolice.
Avertizată că intră „într‑o lume aproape fabuloasă, în care nu ştii niciodată unde se termină istoria şi unde începe prezentul”, unde „misterul, magia, vraja, superstiţia, catacombele, descoperirile arheologice, «artefactele» fac parte din cotidian”, deoarece „oamenilor le plac poveştile”, protagonista romanului se cufundă treptat în labirintul cetăţii catare, având drept ghid jurnalul amalgamat al unchiului ei şi, dizlocând prin vis şi hipnoză bariera timpului, retrăieşte sub identitatea Felipei de Toulouse evenimente din timpul Cruciadei împotriva Albigenzilor, inclusiv căsătoria ei cu ducele Bernard de Toulouse (soţul ei din trecut, surprinzător de asemănător cu Mihnea, partenerul ei din prezent, purtător al aceluiaşi inel cu blazon ca şi Bernard), simbol al continuităţii catarilor, marcată de puterea magică a inelelor cu smarald. Revenită în prezent, ea recuperează Cartea Sfântă a catarilor, trimisă de către Michel Lizei Simionescu la Bucureşti, şi o aşază pe altarul alb al bisericii Sainte Cécile. În această biserică are loc şi ultimul act de consacrare a continuităţii catare – căsătoria dintre Ines şi Mihnea, simbolizată de vechile inele cu smarald, celebrată într‑o sâmbătă, cea de a şasea zi, în care „Dumnezeu a desăvârşit, prin voinţa lui, omul”. Finalul romanului sugerează faptul că ritualul funcţionează nu numai ca liant al timpurilor şi garant al continuităţii, ci şi ca mecanism destinal: „Trecutul, prezentul, viitorul îngemănaseră în dansul lor firele văzute şi nevăzute ale vieţii ce trebuia trăită. Destinul venit dinspre începuturile lumii îşi găsise albia pe care urma să înainteze spre împlinire.”
Rescriind istoria catarilor din perspectiva arheologiei, Olivia Mândruţiu‑Rusu reţine detalii istorice atestate (cum este campania de exterminare a catarilor din timpul papei Inocenţiu al III‑lea sau rolul seniorului local în Cruciada împotriva Albigenzilor, cu toate că identitatea acestuia suportă o distorsiune ficţională, contele Raymond al VI‑lea de Toulouse fiind substituit de către Bernard, duce de Toulouse), alocă un spaţiu generos relevanţei gândirii simbolice (atent cartografiată în Jurnalul lui Michel), şi rolului privilegiat al femeii în interiorul ordinului, decantează, în secvenţe romaneşti atent coregrafiate, speculaţiile privind legătura dintre catari şi bogomilismul balcanic, construieşte trame secundare pe sugestia reîncarnării, inserează fascinaţia exercitată de către Graal şi de către faimoasa comoară a catarilor, identificată ficţional drept Cartea Sfântă, cu o sută douăzeci de file turnate în bronz, descoperită de către arheologul Michel Ionescu. Descoperirea nu este aleatorie, din moment ce Jurnalul dezvăluie faptul că Michel este Alesul, purtătorul amprentei energetice a Prefectului Ordinului, cel chemat să salveze credinţa catarilor. Nu întâmplător, dacă prima notă a Jurnalului său scris în limba română este dintr‑o zi de Sânziene (24 iunie 1997), moment cu încărcătură magică accentuată, ultima menţiune a acestuia, datată 3 ianuarie 2020, confirmă împlinirea traseului iniţiatic, refăcut şi dus la împlinire apoi de către nepoata sa: „Mi‑am dăruit viaţa unei idei, unui scop, unui ideal. Am ajuns la «centrul sacru» al lumii Catarilor, am scos din tenebre «Cartea lor Sfântă». Am săvârşit ceea ce un Prefect al Ordinului şi‑ar fi asumat să facă pentru comunitatea lui religioasă, pentru împlinirea sacramentelor cu care a fost învestit. Aşa am simţit că trebuie să fac şi aşa am făcut. Nu ştiu mai nimic despre fizica cuantică. Puţinul pe care l‑am citit despre ea este că această ştiinţă aflată în zorii devenirii ei va da de capătul tainei vieţii şi morţii. Când se va întâmpla asta, religia şi ştiinţa se vor împăca pentru totdeauna.”
În prelugirea reconstrucţiei ficţionale a istoriei secrete îşi fac loc în ţesătura romanescă o suită de inserţii ritualice şi/sau esoterice. Câteva dintre acestea sunt autohtone – noaptea de Sânziene sau vânzarea simbolică a copilului periclitat, rit de lustraţie ce implică trecerea printr‑o fereastră şi re‑naşterea marcată de schimbarea numelui, adică a identităţii, temă dominantă în roman –, validate textual de identitatea protagoniştilor, din moment ce atât arheologul Michel, marele absent al romanului, cât şi Ines‑Nora, nepoata acestuia, sunt români ajunşi destinal în Languedoc pentru a descoperi unul dintre marile secrete ale catarilor. Altele sunt paradigmatice – ideea de Ales, Tradiţia, existenţa unui centru spiritual al lumii, tehnicile geografiei sacre, unitatea universului şi imperativul reintegrării fiinţei în cosmosul iniţial, puterea magică a pietrelor (mai ales a smaraldului, piatra de consacrare acontinuităţii spirituale catare în roman) etc.
La un alt palier se dezvoltă un subtil filon narativ construit pe ideea antică nomen est omen (numele este destin), explicit prezentată în dezbaterea privind jocul onomastic al numelor duale, cu care sunt înzestrate câteva dintre personajele romanului – Ines‑Nora şi Philippe‑Bernard au o identitate opţională, apanajul unei alterităţi care‑i identifică în funcţie de ceea ce decriptează într‑unul dintre numele lor –, punctată de extensii livreşti (precum faimoasa invitaţie shakespeariană la reflecţie „What is in the name?”) şi intercalată în tema de fundal a romanului – identitatea. Semnalată prin mottoul din lirica lui Nichita Stănescu („Iată‑mă,/ rămânând ceea ce sunt,/ cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig/, înapoi, spre mine însumi alerg,/ smulgându‑mă de pretutindeni,/ smulgându‑mă de dinaintea mea,/ dinapoia mea, din dreapta şi/ din stânga mea, de deasupra şi/ de desubtul meu, plecând/ de pretutindeni şi dăruind/ pretutindeni semne‑ale aducerii‑aminte:/ cerului – stelele,/ pământului – aer,/ umbrelor – ramuri cu frunze pe ele.”), problematica identităţii se ramifică exponenţial în derularea naraţiunii, dualitatea iniţială convertindu‑se în cazul protagonistei într‑o identitate terţă, de factură esoterică, echivalentă cu descoperirea eului spiritual profund. Este ceea ce bătrâna Marta, cea care‑i facilitează regresia în trecut, numeşte „drumul spre tine însuţi”, adică împlinirea unui destin într‑un univers fără restricţii, în care timpul şi spaţiul ne aparţin, cu condiţia să le căutăm dincolo de limita privirii şi a simţurilor, într‑un perimetru al (re)cunoaşterii iniţiatice de la capătul unui traseu încărcat simbolic, transcris romanesc la intersecţia dintre rafinamentul livresc, fervoarea plastică şi toposurile unui gen literar fascinant.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
