Horia Pătraşcu: „Detectorul biografic” şi rolul său în elecţiunea politică cu un studiu de caz introductiv
Cultura istoriei
Îmi amintesc de spusele unui episcop ortodox adresate unui public tânăr, în mijlocul căruia mă aflam acum vreo douăzeci de ani: „Băieţi, ştiu că suneţi îndrăgostiţi, dar uitaţi-vă bine la mamele lor – ca ele vor ajunge!” Toată sala a izbucnit în râs, unii mai inconştienţi decât alţii… nu ştiam cu câtă suferinţă vom verifica judecata bătrânului înţelept…
S-a spus despre Nicolae Ceauşescu că politica lui ar fi devenit de-a dreptul draconică după vizita în Coreea de Nord. Relativa deschidere şi liberalizare din primii ani ai domniei sale s-ar fi preschimbat brusc într-o dictatură cruntă, ale cărei cuvinte de ordine erau austeritatea, înfometarea şi frigul. „Tezele din iulie 1971” impuneau de asemenea o limitare dramatică a libertăţii de exprimare.
Ideea unei convertiri „bruşte” – urmare a unei „lovituri” revelatorii primite în cursul vizitei de stat în Coreea de Nord – este întru totul fantezistă şi e de mirare că este luată în serios de istoricii acelei perioade. Acest gen de explicaţie aparţine unei înţelegeri de tip „magic” a fenomenelor, identificată de James Frazer sub numele: „magia prin contagiune”. Nicolae Ceauşescu – altfel un om „bun” şi „fiu al poporului”, fapt dovedit de măsurile luate în primii ani ai guvernării sale – ar fi fost „contaminat” 
într-un spaţiu exotic, străin, incontrolabil, de o forţă malefică ce a continuat să-l posede pentru tot restul guvernării lui. Cum se zice în popor: a venit „deocheat” sau „a intrat dracu-n el”. Ideea „influenţei” are în mod clar o semnificaţie ocultă, spiritualistă, mai ales când e vorba despre o „influenţă” ale cărei efecte se întind pe o perioadă de timp disproporţionat de lungă în raport cu timpul de expunere. Explicarea schimbării macazului politicii ceauşiste prin pătrunderea duhului lui Kim Ir-Sen în mintea „secretarului general al Partidului Comunist Român” este complet nerezonabilă. Din faptul că „radicalizarea” lui Ceauşescu urmează vizitei în Coreea de Nord nu se poate deduce sub nicio formă relaţia de cauzalitate dintre cele două momente. A vedea simpla succesiune în perspectiva înlănţuirii cauzale este din nou o trăsătură a gândirii magice – prezentă, iată, în cazul unor istorici, de altfel cât se poate de sobri care nu se gândesc că poate fi vorba despre o simplă coincidenţă sau, cel mult, despre un subtil factor declanşator al unei intenţionalităţi bine conturate.
Şi totuşi de ce ar face istoricii români o asemenea derogare de la principiile raţionale de explicare a faptelor istorice? Pentru că şi ei sunt oameni, iar de mentalitatea poporului în mijlocul căruia trăiesc şi a cărui istorie o scriu – nu pot lua întotdeauna o distanţă suficient de mare pentru a nu le mai iradia propria ideaţie, mai ales când este vorba despre istoria recentă. Or, „poporul” are tendinţa de a-l absolvi pe Nicolae Ceauşescu de păcatele sale grele şi evidente. Tendinţă narcisică întrucât a-l condamna înseamnă, într-un fel sau altul, a se condamna, căci Ceauşescu a fost „român de-al lor”, l-au acceptat douăzeci şi cinci de ani, în ciuda derapajelor sale evidente; înseamnă, deopotrivă, a-şi arunca la gunoi bună parte din viaţa trăită pe „vremea lui”. Dar cum să-l absolvi, când răul pe care l-a făcut românilor şi ţării este indenegabil? Evident, apelând la minunata şi foarte la îndemâna explicaţie magică a „influenţei”: în fondul lui, Ceauşescu era un om bun, cu bune intenţii, cu o sinceră iubire de patrie (era, vezi Doamne!, un naţionalist convins, în contra internaţionalismului socialist şi în ciuda Uniunii Sovietice), DAR… a fost influenţat negativ de Elena Ceauşescu, a fost dezinformat de clica din jurul său, în sfârşit a fost posedat de duhul lui Kim Ir-Sen după vizita la Phenian.
Dacă împrumutăm totuşi câteva instrumente de observaţie de la psihologi şi de la filosofi – lucrurile se vor înfăţişa într-o cu totul altă lumină, mult mai realistă, mai obiectivă şi mai raţională. O simplă aplicare a metodei biografice ne poate arăta că adevăratele motive pentru care Ceauşescu a devenit tiranul frust pe care-l ştim sunt lesne de găsit dacă-i privim anii de formare, copilăria şi adolescenţa sa. Indiferent de cât de mult admitem liberul arbitru şi puterea de autodeterminare a individului, totuşi, existenţa unui determinism psihologic este incontestabilă. Sau mai exact: este mult mai probabil ca personalitatea individului să fie „condiţionată” de primii ani de formare, de mediul său familial şi ca această condiţionare să opereze cu atât mai nestânjenit cu cât este mai inconştientă, „neanalizată” şi nerepudiată. Or, despre Ceauşescu nu avem nici informaţia că ar fi urmat o analiză, nici că şi-ar fi repudiat familia ori felul în care a fost educat. „Scenariul” său de viaţă pare să fie scris odată pentru totdeauna în copilăria sa. Modelul politic şi economic la care Ceauşescu s-a raportat pe tot parcursul vieţii sale este încrustat în această perioadă de timp – căci, într-un sens primar, politica şi economia reprezintă felul în care este administrată şi guvernată orice gospodărie, orice casă (oekonimia – legea casei).
Nicolae Ceauşescu a aplicat la nivelul unei ţări întregi ceea ce el ştia – din pruncia sa – despre felul în care se conduce o „casă”, o gospodărie. Nicolae Ceauşescu a proiectat la nivelul României imaginea bordeiului infect, mizer, flămând şi întunecat în care şi-a petrecut copilăria. Ceauşescu-tatăl – autoritar, dar aflat sub papucul nevestei – a fost întrupat de fiul său ajuns într-o funcţie supremă… Cum ne-am fi putut aştepta ca un asemenea individ să vadă cu ochi buni un popor îndestulat, bine dispus, consumator de alimente diversificate, de produse de lux şi de divertisment? Un asemenea popor venea în contradicţie – nu cu principiile marxiste şi comuniste – ci cu propriul lui „scenariu politic” scris în anii mizeri ai copilăriei sale. Ceauşescu a transformat o ţară întreagă în conformitate cu „matricea stilistică” a spaţiului scorniceştean. Şi, nu în ultimul rând, cu propria sa dezvoltare… Şi-a impus copilăria ca model de urmat – de la paisprezece ani majoritatea tinerilor trebuiau să urmeze o şcoală profesională, să înveţe o „meserie” – de aceea învăţământul de stat românesc a oferit o abundenţă de instituţii de acest gen (şcoli profesionale, de ucenici, de maiştri etc.) în dauna şcolilor „teoretice” – producătoare de fumuri intelectuale. Însuşi tabolul lui – prezent în şcoli şi în toate instituţiile de stat – este tabloul lui pater familias pe care-l putem întâlni încă şi acum în locuinţele rurale, pus la loc de cinste, întruchipându-l în ipostaza lui cea mai reuşită – de ginerică sau de caporal…
Viziunea sa economică este complet tributară viziunii primitiv-tărăneşti: autogospodărirea – tot ce consumi trebuie realizat în propria gospodărie şi, mai ales, echivalarea suveranităţii cu lipsa datoriilor. Fobia atavică de îndatorare este un marker al originii sale ţărăneşti – spaima de cămătarii care te puteau lăsa pe drumuri, frica de perceptori şi de „biruri” generează în Ceauşescu dorinţa de a achita întreaga datorie externă a ţării – fapt fără precedent în istoria lumii, cu consecinţe dramatice pentru nivelul de trai al populaţiei. Independenţa şi suveranitatea – vestitele valori (singurele!) mult clamate de Nicolae Ceauşescu – îşi au originea în acest Weltanschauung ţărănesc. Contradicţia dintre aceste valori şi „cooperarea ţărilor socialiste” este evidentă, dar logica este mereu sacrificată în favoarea unui principiu… individual (izvorât din sinuozităţile dezvoltării individuale). Tot astfel, naţionalismul ceauşist, aflat cum am spus, în evidentă contradicţie cu internaţionalismul doctrinei marxist-leniniste – se explică prin adeziunea sa fundamentală la valorile mediului în care s-a format.
Nu e întâmplător că numim „ceauşism” doctrina pe care o intuim în spatele acţiunii politice a lui Nicolae Ceauşescu, doctrină care are mult mai mult de a face cu biografia lui decât cu dogmele politice şi economice ale comunismului. Singura învăţătură a lui Ceauşescu era propria lui viaţă – propusă drept model de urmat pentru toţi.
La ce ne foloseşte astăzi această incursiune într-o perioadă istorică apusă? În primul rând că orice elucidare şi clarificare ne măreşte calitatea vieţii. În al doilea rând apusul acelei epoci s-a asociat până la indistincţie cu „răsăritul” noilor vremuri, încât orice încercare de a le disocia este binevenită. Dar un efect pragmatic este acela că ne reaminteşte importanţa enormă pe care o are mediul asupra personalităţii unui om şi mai ales al unui politician. Evident astăzi nu mai este „corect politic” să fii adeptul unui asemenea determinism psihologic. Şi totuşi… noi, în viaţa noastră cotidiană, firească, îl confirmăm prin toate acţiunile, prin toate întrebările pe care le punem privitor la o persoană cu care avem de-a face de o manieră semnificativă: de unde vine, cine sunt părinţii ei, cum a crescut, în ce mediu s-a format ş.a.m.d. Sunt „categoriile” cu care ne raportăm – în mod spontan – la „substanţa” unei persoane, vrând să o cuprindem într-un orizont de înţelegere. Psihologia „naturală” a bunului-simţ a consemnat în multe „sentinţe” o asemenea judecată: „aşchia nu sare departe de gard”, „ce naşte din pisică…”, „lupul îşi schimbă părul…” Să ne gândim care este primul lucru pe care încercăm să-l aflăm despre viitorul nostru ginere sau despre viitoarea noră… Şi care este supoziţia unui asemenea interes? Să o exprimăm deci: probabilitatea ca determinismul psihologic să-şi spună cuvântul este mult mai mare decât posibilitatea, pe care n-o excludem în calitate de „fiinţe raţionale”, „lipsite de prejudecăţi” şi credincioase ideii de liber arbitru – ca fiinţa umană să contrazică acest calcul probabilistic, să-şi afirme personalitatea în contra oricăror condiţionări. Îmi amintesc de spusele unui episcop ortodox adresate unui public tânăr, în mijlocul căruia mă aflam acum vreo douăzeci de ani: „Băieţi, ştiu că suneţi îndrăgostiţi, dar uitaţi-vă bine la mamele lor – ca ele vor ajunge!” Toată sala a izbucnit în râs, unii mai inconştienţi decât alţii… nu ştiam cu câtă suferinţă vom verifica judecata bătrânului înţelept…
De ce atunci când vine vorba despre lucruri atât de importante precum alegerea unor oameni în funcţii politice sau administrative – uităm de această psihologie de „bun-simţ” (susţinută şi de o întreagă bibliotecă de specialitate). De ce ne iluzionăm că viitorul om politic va acţiona diferit de cum a acţionat până acum? Că va crede altceva decât a crezut până acum? Că va şti mai multe şi mai bine? Sunt alegerile un rit de iniţiere la capătul căruia „alesul” devine o altă persoană, se preschimbă el odată cu ungerea pe o funcţie? Nu trebuie să fii Socrate ca să ştii (dar şi el o ştia şi o afirma adeseori) că nu poţi râvni să conduci un stat altfel decât ai reuşit să te conduci pe tine însuţi, că prima formă de politică este administrarea propriei vieţi. Cu un minim efort interpretativ – vom putea citi adevărata viziune politică a candidaţilor în ceea ce au făcut în şi cu viaţa lor de până atunci. Să-i spunem acestui demers „detector biografic” – care este altceva decât analiza CV-ului şi cu totul altceva decât dosarele comuniste care analizau „originile sănătoase” ale candidatului. Este acea „judecată” – bazată întotdeauna pe buna credinţă, suficient de flexibilă, încât să permită intervenţia neprevăzutului şi a libertăţii umane – prin care „evaluăm” viitorul unui om din perspectiva trecutului său şi a modelelor care i-au marcat anii de formare, a „matricei sale stilistice” şi a „scenariului” său de viaţă.
