Horia Vicenţiu Pătraşcu: Fanatismul zilelor noastre. Noutăţi privitoare la Diavol
Dumnezeu desparte lumina de întuneric, apele de jos de apele de sus, pământul de ape, ziua de noapte, anotimpurile, zilele şi anii, pomul vieţii de pomul cunoştinţei binelui şi răului, pe Adam însuşi îl des-parte în bărbat şi femeie, iar după comiterea păcatului originar îl pune în afara grădinii Edenului
Cel mai devastator fanatism este al individului care nu crede în nimic. Căci
acesta crede în acelaşi timp că totul este posibil. Acest tip de fanatism iese astăzi tot mai mult la suprafaţă. Un fanatism nelimitat de nici un principiu, al cărui principiu este lipsa de principiu.
Strămoşul lui e anarhismul – dar anarhismul nu a avut niciodată o viaţă independentă, a fost repedeasociat cu o cauză, cu o credinţă, cu o idee. Între adepţii unei idei şi anarhiştii puri a existat o reciprocă contaminare: primii, să zicem socialiştii, erau numiţi anarhişti doar pentru că nu recunoşteau principiul ce regla ordinea prezentă, anarhiştii pur-sânge erau numiţi, fără drept de apel, „socialişti”, „comunişti” etc.
Anarhismul nu a avut vreo şansă de izbândă. Căci până nu de mult nu puteai vorbi decât în numele a ceva. Desfiinţarea oricărui principiu, a oricărei idei, a oricărui adevăr – acţiona începând chiar cu cel care şi-o dorea. Vechii anarhişti nutreau o credinţă în necredinţă ce era de natură să-i mobilizeze şi, deopotrivă, să-i dezangajeze, să-i facă să acţioneze şi, la fel de bine, să-şi abandoneze, senin, proiectele. Tocmai această dinamică a vieţii lor sufleteşti le asigura o continuitate şi o coerenţă de negăsit în cazul celor ce susţin o cauză „nobilă”. Anarhistul „militează” chiar şi când uită că e anarhist, chiar şi când se bucură de plăcerile corupte ale celor pe care-i condamnă cu înverşunare, chiar când se odihneşte, când doarme… Dacă pe duşmanii săi – susţinători de idei, credincioşi adevărului lor – orice contrazicere îi poate nimici, vădindu-le netemeinicia, pe el contrazicerile îl adeveresc, îl susţin; îi demonstrează fermitatea crezului…
Anarhistul era un sofist fără rafinament şi fără retorică şi, deci, fără putinţa de a profita de pe urma „învăţăturii” sale. De aceea asocierea lui cu săracii şi cu cauzele lor sociale – este pur accidentală în prima privinţă şi complet inaderentă în cea de-a doua. Nu doar că nu credea că sărăntocii sunt mult mai buni decât bogătanii, dar în forul lui lăuntric era mult mai înclinat spre teza contrară. Doar că ideea de a încredinţa puterea unor zdrenţe părea suficient de fantezistă pentru a o putea folosi ca mijloc de sfidare a celor înlesniţi – singura categorie, atunci şi întotdeauna, căreia i s-a acordat cu adevărat titlul de nobleţe om. Îi datorăm lui Dostoievski descrierile cele mai acurate ale anarhistului: un primitiv cu pretenţii demiurgice, un opincar cu veleităţi metafizice, un analfabet mereu gata să-i dea lecţii lui Dumnezeu.
Anarhistul este, prin definiţie, volatil şi versatil, proteic şi polimorf: de aceea a şi putut constitui materia primă a unor „mişcări” revoluţionare şi – despre aceiaşi anarhişti e vorba! – a celor opuse.
Între timp însă lucrurile s-au schimbat. După lovituri repetate în plexul solar al credinţei în idee – venite uneori chiar din rândul credincioşilor adevărului – s-au produs diferite decese pe care istoria le-a consemnat conştiincioasă, eliberându-le cuvenitele certificate: moartea metafizicii, moartea subiectului, moartea lui Dumnezeu, moartea marilor naraţiuni. Adversarii de idei au părăsit câmpul de luptă, iar în pustiul acestuia a apărut fanaticul necredinţei, fanaticul nici-unei-idei. Spre deosebire de anarhist, el nu doar că nu poate fi subsumat – fie şi de circumstanţă – vreunui ideal, dar nu poate uita vreodată ura profundă faţă de orice idee, faţă de orice crez care dă să se iţească în lume.
Deosebirea fundamentală dintre anarhist şi acest nou activist al (im)posibilului p
oate fi redată astfel: anarhistul urmărea dizolvarea ordinii prezente prin desfiinţarea instituţiilor sale fundamentale, astăzi se încearcă acelaşi lucru prin înfiinţarea, în cadrul ei, a altor instituţii fundamentale. De exemplu, anarhistul de mai anţărţ dorea, simplu, desfiinţarea căsătoriei. Astăzi, instituţia căsătoriei este devalorizată şi practic desfiinţată prin promovarea căsătoriilor homosexuale. Făcând-o pe-a naivii, adepţii căsătoriilor homosexuale se fac că nu înţeleg opoziţia din rândul heterosexualilor? Se fac că nu înţeleg că atunci când vorbim de instituţii fundamentale este suficient, pentru a le dizolva, să înfiinţăm o altă instituţie „fundamentală”. Nu putem afirma ingenuu: nu avem nimic cu Guvernul actual, dar considerăm că şi noi avem dreptul să învestim unul paralel. La urma urmei de ce să existe numai un parlament, nu ar fi o dovadă de pluralism şi de libertate să avem (cât) mai multe? Aşa ar fi dacă a in-stitui nu ar însemna să stabileşti limite, hotare (principii), căci doar în interiorul lor o orânduire funcţionează şi are sens.
Pervesiunile sexuale – de la pedofilie şi incest până la necrofilie – sunt readuse în discuţie cerându-se dezincriminarea lor. Actele de canibalism – deocamdată cu acordul victimei – sunt şi ele invocate ca exemple de „liberalităţi”. Te întrebi care este programul din spatele acestor mişcări tot mai vocale, tot mai numeroase, tot mai inflexibile. Libertatea? Dar chiar şi libertatea este un „principiu” şi stârneşte în rândul acestor adepţi ai (dez-)ordinii sociale înverşunate furtuni umorale. Dostoievski a anticipat într-un mod genial ceea ce se întâmplă astăzi: „dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”. Astăzi nu doar dumnezeul religiei nu mai există, dar nici un alt „dumnezeu”: nici dumnezeul moralei, nici dumnezeul ştiinţei, nici dumnezeul frumuseţii.
Trăim vremurile în care la întrebarea „de ce?” ţi se răspunde – şi ţi se va răspunde tot mai des printr-o „întoarcere” deşteaptă: „de ce nu?” sau „fiindcă se poate”. Acest se poate este inepuizabil – nu-i impun o limită nici măcar formele existente, căci după ce le vor fi văzut răpuse pentru totdeauna, oamenii de mâine vor căuta noi şi noi împreunări şi aglutinări care să le producă salivaţia, combinaţii inimaginabile azi menite să le îndoape – ad infinitum – insaţiabila poftă de imposibil.
Profit de ocazie pentru a le indica teologilor o temă de reflecţie sinodală deosebit de stringentă. Trebuie, mai întâi, să specific că, în general, le recunosc dogmei şi doctrinei creştine pretenţiile de inamovibilitate. Ce alt gen de „literatură” în afară de cea dogmatică să i se potrivească lui Dumnezeu – moştenitor legitim al însuşirilor Fiinţei eleate: etern, imuabil, nenăscut şi nepieritor? Privitor însă la învăţătura despre diavol nu mai am aceleaşi certitudini. Aceasta trebuie mai curând, cred, măcar din când în când, ameliorată, adusă la zi. Dumnezeu – atemporalul poate fi „surprins” în formule supraistorice, neafectate de devenirea noastră lumească şi omenească. Diavolul însă – fiinţă creată şi istorică – nu se poate sustrage acesteia. Să credem că „stăpânul acestei lumi”, însoţitorul de până la Judecată al firii omeneşti nu evoluează odată cu ele, că nu-şi schimbă tactica şi că nu se „adaptează”, ar fi o naivitate. Un diavol retrograd, incapabil să ţină pasul cu mersul lumii, un diavol anacronic este de neînchipuit.
Astfel, învăţătura tradiţională a bisericii privitoare la un Diavol care – aşa cum îi spune şi numele – dezbină, separă, dez-leagă a devenit inactuală. Biserica nu trebuie să se mai cantoneze în etimologii, oricât de atrăgătoare ar fi pentru raţiunea speculativă. Căci din câte se pare diavolul a renunţat la vechea şi tradiţionala sa ocupaţie, căreia îi datora numele. De o vreme, s-a reprofilat: îmbină, combină, aduce împreună. Diavolul a „furat” şi cea din urmă taină a lui Dumnezeu pe care, cum îi este obiceiul, a imitat-o răstălmăcind-o: a început să lege, să asocieze, să „cunune” fără nicio noimă, fără nici o lege. Căci Lui i te poţi opune nu doar într-un mod negativ, ci şi „pozitiv”, făcând, nu doar des-făcând. Veacuri de-a rândul Diavolul şi-a exercitat puterea despărţind ceea ce Dumnezeu a unit, astăzi şi-a extins „expertiza” unind ceea ce Dumnezeu sau natura a despărţit. Grecii aveau un nume pentru această întruchipare a răului: hybris – „păcat” ilustrat arhetipal prin incestul lui Oedip. Turnul Babel este o încercare de a şterge limitele, graniţele dintre cer şi pământ – şi de aceea constituie o atât de monstruoasă antrepriză.
Ce este altceva păcatul originar dacă nu încercarea de a mai crea o instituţie fundamentală?
Să nu uităm că, pe lângă adunarea şi strângerea-laolaltă, corelativ ei, bună parte din Geneză este alocată despărţirii. Dumnezeu desparte lumina de întuneric, apele de jos de apele de sus, pământul de ape, ziua de noapte, anotimpurile, zilele şi anii, pomul vieţii de pomul cunoştinţei binelui şi răului, pe Adam însuşi îl des-parte în bărbat şi femeie, iar după comiterea păcatului originar îl pune în afara grădinii Edenului. Încât cele ce se petrec astăzi par să stea sub semnul unei geneze răsturnate în care cerul se reaglutinează cu pământul, bărbatul şi femeia se reunesc într-o entitate nedefinită, fundamental ambivertă, iar supremaţia se multiplică la infinit.
