Paradigmatic și condiționant pentru identitarul românesc, Mihai Eminescu se convertește uneori în obsesie hermeneutică inepuizabilă, capabilă să genereze reveniri și arheologii multiple, adaptări constante la discursul academic și la exigențele metodologice, tentative repetate de a se ajunge la un adevăr ultim al operei eminesciene. Unul dintre eminescologii noștri captivi, fericiți, ai acestei obsesii este Rodica Marian, care, atunci când nu scrie poezie, nu se apleacă asupra unor ample lucrări lexicografice și nu traversează mapamondul pe puntea unor croaziere transoceanice exotice, decantează cu o fervoare mereu reînnoită, dar totodată proaspătă, textul poetic integral al Luceafărului, atentă la fiecare modulație a variantelor și la fiecare nuanță critico‑metodologică dedicată lor. Și o face nu de acum, ci de o viață. Așa se explică suita de studii consacrate de ea Luceafărului – „Lumile” Luceafărului (o reinterpretare a poemului eminescian) și Mihai Eminescu. Luceafărul. Text poetic integral, amândouă apărute în 1999, Dicţionarul Luceafărului eminescian şi un CD de analiză poetică, gramaticală şi lexicografică, apărute în 2000, Luceafărul. Text poetic integral. Studii, din 2014, cărora li se adaugă o serie de studii în care universul eminescian rămâne referința primordială (Luna și sunetul cornului. Metafore obsedante la Eminescu, din 2003, Hermeneutica sensului. Eminescu și Blaga, din 2003, Identitate și alteritate. Eminescu și Blaga, din 2005), cel dintâi fiind reeditat în 2024 de către Editura Junimea din Iași. Motivată de contextul fluctuant al eminescologiei actuale, noua ediție a „Lumilor” Luceafărului repune pe tapet rolul postumelor în creația eminesciană și binomul poem amplu – miniatură lirică, integrând atât viziunea critică a lui Ion Negoițescu, cât și o perspectivă privilegiată de către Mihai Zamfir.
Pledând pentru reinserierea postumelor între antume, potrivit anului lor de creație, (soluție propusă de Petru Creția), și pentru recuperarea poeticii integrale, autoarea din Cluj decopertează un Eminescu parțial necunoscut, apelând la un instrumentar științific valid, mai puțin susceptibil la fluctuațiile modelor critice și ale subiectivizărilor de tip hermeneutic. Premisa demersului o reprezintă imperativa reinterpretare a Luceafărului ca „text poetic integral”, în care se conjugă textul definitiv, manuscrisele, versiunile și variantele, adică o suită de date sistematizate temporal și analizate în conexiunile lor semantice, miza fiind explicitarea temelor demonstrației filosofice inițiale, condensate în textul definitiv, multe dintre ele generând nenumărate controverse asupra așa‑zisului „criptism” al poemului eminescian.
Ancorată în critica textuală, demonstrația volumului încorporează o cultură hermeneutică impresionantă, impulsul ei prim constituindu‑l sintagma „noutății eminesciene”, propusă ca și categorie estetică într‑un studiu al lui Adrian Marino privind receptarea lui Eminescu. De aici derivă o analiză care privilegiază palierul semantic (deși Rodica Marian conștientizează dificultatea interpretării semantice a unui poem de proporțiile Luceafărului) și exploatează concepția „lumilor ficționale” în procesul de poeză textuală, însă încorporează într‑o manieră originală intuițiile criticii anterioare (Lucian Blaga, Sextil Pușcariu, Sergiu Al‑George, Eugen Todoran, Ștefan Munteanu, Tudor Vianu, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Ion Coteanu, Ioana Em. Petrescu, Ion Negoițescu, Mircea Borcilă, Zvetlana Paleologu‑Matta, Zoe Dumitrescu‑Bușulenga, Rosa del Conte etc.), cu note acute în cazul prefigurărilor ei semiotice.
Metodologia sofisticată, ultraspecializată a lucrării are ca punct de pornire teoretizările lui Umberto Eco privind „lumile posibile”, în care Rodica Marian găsește „o soluție echilibrată și integrativă a datelor textului și a celor ale interpretării”, mai ales că – observă ea – în viziunea profesorului italian, lumea posibilă „este rezultatul spectaculos al întâlnirii fertile între intentio operis și intentio lectoris”. Pornind de la definiția lui Umberto Eco – „lumea posibilă ca stare de lucruri exprimată de un ansamblu de proprietăți, în care pentru fiecare propoziție estee valabilă o anumită situație” –, autoarea formulează un postulat pe care pivotează întreaga cercetare: statutul ambivalentului actant mitopoetic Luceafăr‑Hyperion, care se transformă din Luceafăr în Hyperion (etimologic, „cel ceresc, cel din înălțimi, cel ce merge pe deasupra”), devenirea fiind aici cuvântul/procesul‑cheie al demonstrației.
Primul pas al acestui sofisticat exercițiu arheologic îl reprezintă izolarea considerațiilor eminesciene privind funcția poetică și a implicațiilor codului simbolic al poetului, fie că este vorba despre considerațiile despre mit și hieroglifă și, prin extensie, principiul funcțional simbolic‑mitic, fie că se referă la raportul dintre idee și imagine. Din multitudinea de concluzii formulate în trena investigării principiilor care structurează unele texte eminesciene (inclusiv Luceafărul), se desprinde ideea că „mitul nou instituit al poemului, ca și acela de la care a plecat, se construiește pe o viziune asupra lumii și reprezintă un tip filosofic sau o modalitate simbolică în aceeași măsură ca și un principiu eufonic”.
Autoarea insistă pe modernitatea ideilor eminesciene, „idei ce se dezvoltă în direcția ieșirii din romantism, mai ales prin reliefarea unei «profunde idei interne» necesar de a fi înțeleasă prin imaginea care‑o încifrează”, înainte de a se opri la nucleul generativ al poemului Luceafărul, definit ca „totalitatea elementelor implicate în acțiunea de închipuire va lumii textului”, de la mitul originar al „legendei Luceafărului” la ideile accentuate de către Eminescu în manuscrise, multe tributare gândirii filosofice indiene, avizat comentate în paginile studiului. „Ceea ce intenționez să relev aici – precizează Rodica Marian – este faptul că însuși Eminescu avea intuiția, dacă nu conștiința înțelesului «alegoric», de fapt simbolic, pe care poemul și l‑a conturat într‑o anume fază a genezei sale, apropiată de forma definitivă a textului.”
Demonstrația reconstituie fapte, recontextualizează notițe eminesciene și asimilează, polemic uneori, exegeza de specialitate, exploatează creativ‑științific palierul ambiguității (analizând inclusiv caracterul semnificant și dezambiguizator al unor figuri textuale), unde insistă asupra dedublării, figură textuală reperabilă la toate nivelele textului și funcțională începând cu perechile de nume proprii (îngemănate – Cătălin/Cătălina, sau distincte – Luceafăr/Hyperion) și terminând cu dedublările din structura de adâncime a discursului poetic și din arhitectura formală a poemului (un exemplu evident fiind formulele incantatorii repetitive). Pivotând pe cele două nume ale Luceafărului, autoarea urmărește procedeul ambiguizării premeditate în tentativa de a descifra natura ambivalentă a personajului, „fapt textual cu consecințe importante în reconstruirea semnificației simbolice globale a poemului”. Aici intervin modelele operațional descriptive ale „lumilor posibile” amintite mai sus, rezultatul constituindu‑l izolarea unor configurații semantice care construiesc două lumi distincte – una a Luceafărului și una a lui Hyperion –, urmată de o dezvoltare impecabilă a statutului intertextual al dihotomiei identitare, a convertirii/devenirii Luceafărului în Hyperion.
Observând faptul că atât Luceafărul, cât și Hyperion sunt ipostaze ale nemuririi (coordonată invariabilă), Rodica Marian dizlocă diferențele semantice înregistrate în interiorul acestei constante și propune o ecuație dublă, potrivit căreia a fi nemuritor ține de lumea Luceafărului, în vreme ce „expresia a nu cunoaște moarte este integrabilă comuniunii Neființei absolute cu esența personajului, revelată chiar de noul nume, Hyperion, ca prim cuvânt al discursului divin”. Un pas mai departe, discursul analitic aprofundează nuanțele ambiguității la diferite paliere textuale – de la coordonatele semantice rece și foc din antropomorfizările Luceafărului la coordonatele semantice din portretele textuale ale cuplului Cătălin‑Cătălina – și relevă implicațiile semantico‑textuale ale portretizării Demiurgului ca „izvor de viață” și „dătător de moarte”, prilej pentru o pledoarie convingătoare în favoarea integrării în textul definitiv a strofelor eliminate din ediția realizată de Titu Maiorescu (în care Părintele ceresc îi oferă lui Hyperion alternative prin care rămâne el însuși, „adică geniu in statu nascendi”, în lumea umanului).
Corelativ, analiza centrată pe ideea de „moarte ca mumă a vieții” (considerată ca reper semantic textual) urmărește să clarifice ecuația problematică a morții‑renaștere și să‑i reveleze forța de idee coordonatoare în dezbaterea filosofică a variantelor. Discursul analitic urmărește conexiunile multiple pe care ea le realizează – cu eternitatea din discursul Demiurgului, dar și cu cea a naturii, cu iubirea, dar și cu creația etc. –, într‑o țesătură demonstrativă iscusit ramificată, în care Rodica Marian investighează fiecare pârghie textuală, căutându‑i nu numai legăturile semantice și explicațiile genezice, ci și ecourile filosofico‑spirituale.
Disecarea implicațiilor filosofice ale imposibilității morții pentru Luceafăr/Hyperion și recuperarea unui anume fel de moarte în finalul poemului ilustrează nu numai admirabila minuție a lingvistului, ci și erudiția decomplexată a literatului, în vreme ce condiționarea eminescologului împinge exercițiul hermeneutic înspre decopertarea altor zone dihotomice ale textului. În trena observației lui Mircea Eliade, care vorbește despre o obsesie a temporalității la Eminescu, una dintre acestea este timpul, disociat într‑unul circular (al Luceafărului) și veșnicia imobilă, inalterabilă, a necunoașterii timpului (a lui Hyperion). Din acest punct, evantaiul semantic al Luceafărului etalează o suită de nuanțări menite să justifice din plin considerațiile lui Eliade și opțiunea Rodicăi Marian pentru cercetarea aspectelor temporalității în textura poemului, într‑o perpetuă căutarea a ambiguizării/dezambiguizării și a dihotomiilor relevante decriptabil în sintaxa textului poetic.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
