Nelipsit de note polemice şi impecabil articulat exegetic, primul act al acestei sinteze masive pledează pentru rediscutarea unor accente critice peiorative…
Spirit echilibrat, sensibil la valorile genuine şi adept al proiectelor de anvergură, la care revine cu o responsabilitate obsesivă, conştient de imposibilitatea completitudinii şi provocat continuu de limitele ei, Ion Pop aparţine unei aristocraţii intelectuale animate de imperativul construcţiei şi al memoriei culturale, care generează sistematizări temeinice, menite să devină repere culturale esenţiale, lucru dovedit şi de impresionantul volum apărut în 2018 la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj‑Napoca, Poezia românească neomodenistă, în paginile căruia criticul expandează substanţial (şi imposibil de cuprins în limitele unei cronici) o temă abordată încă din 1973, în Poezia unei generaţii: lirica românească a anilor ’60.
Nelipsit de note polemice şi impecabil articulat exegetic, primul act al acestei sinteze masive pledează pentru rediscutarea unor accente critice peiorative (precum cel datorat lui Ion Bogdan Lefter, sau cel sugerat de atributul „tardo‑modernismului”, lansat de către Mircea Cărtărescu în 1999) şi, la capătul unei sofisticate survolări a peisajului literar postbelic, în care, de pildă, Ion Pop disecă avizat „demersul recuperator” care defineşte generaţia anilor ’60, el militează în favoarea perspectivei nuanţate pe care o îngăduie termenul de „neomodernism”, care, departe de a funcţiona monolitic, încorporează formule eterogene, condiţionate nu numai de personalitatea creatorilor (şi ea supusă metamorfozelor şi contaminărilor stilistice), de coordonatele programatice ale grupărilor din care aceştia fac parte, dar şi de contextele socio‑literare şi ideologice ale timpului. Confruntat cu un tablou literar complicat şi cu o receptare critică ambivalentă, Ion Pop observă că „această poezie «neomodernistă», prinsă în atâtea condiţionări contradictorii, frânată în mişcarea ei firească, obligată adesea la manevre şi camuflaje menite să ocolească cenzura mai mult sau mai puţin vigilentă în funcţie de ciclotimia factorului politic de control, timorată adesea de autocenzură, nu a fost totuşi doar un fenomen de epigonism, repetitiv şi redundant. Un număr însemnat de poeţi ai acestei generaţii au dat opere rezistente, de marcă proprie, pe care simpla prefixare cu «neo» nu‑i poate coborî pe scara valorilor.”
Excelenta selecţie din Debuturi întârziate motivat nu face decât să confirme un asemenea verdict. Consacrat câtorva dintre membrii Cercului literar de la Sibiu, al căror destin creator a fost deviat sau chiar alterat de fractura istorică provocată de instaurarea regimului comunist, acest capitol începe cu o detaliată analiză a operei lirice a lui Radu Stanca, în care fiecare aspect – de la motive şi formule literare la etape, teoretizări şi dominante stilistice – suportă decantări istorico‑hermeneutice executate cu siguranţa exersată a autorităţii criticului şi istoricului literar, consolidate generos prin ilustrări lirice decupate cu sensibilitatea poetului. Documentarea ireproşabilă, propensiunea dialogală, acuitatea observaţiei critice şi amplitudinea culturală vizibilă la fiecare palier al discursului transformă textul într‑o canonică lecţie de istorie literară, ale cărei coordonate exigente pot fi identificate în fiecare portret de autor pus în pagină de Ion Pop.
Pe subtilul comentariu dedicat baladei lui Radu Stanca pivotează consecutiv imersiunea în universul poeticii lui Ştefan Augustin Doinaş, cu interesante şi fertile explorări ale lateralelor intelectuale cultivate de poet. „Reintrat în scena poeziei într‑un moment de rememorări «neomoderniste» ale tradiţiei noastre poetice – remarcă Ion Pop –, el [Şt. Aug. Doinaş] propune poate cea mai coerent şi consecvent articulată viziune a acestei necesare recuperări a definiţiei scrisului liric ca proces de decantare şi esenţializare a trăirii într‑o epocă ce incita prea adesea la cedări şi subordonări faţă de o viaţă imediată nu puţin deformată de injoncţiunile ideologiei.” Radical diferit ca formulă de cel al baladiştilor Cercului literar de la Sibiu, scrisul lui Ion Negoiţescu – receptat ca personalitate creatoare complexă, pentru care „poezia n‑a rămas singurul proiect neterminat” – ocupă secvenţa consecutivă. Lui i se alătură Ioanichie Olteanu şi Eta Boeriu, a căror creaţie este înţeleasă de către Ion Pop ca tensiune între „imaginea unui perfect echilibru clasic” şi o sensibilitate imprevizibilă care o contrazice.
O etapă esenţială a istoriei liricii neomoderniste autohtone este reconstituită în Gruparea „Steaua” şi ieşirea din proletcultism, unde, într‑un perimetru atent contextualizat, neconcesiv din perspectivă istorico‑ideologică, consolidat exegetic şi sistematic ancorat în textele teoretice şi în creaţia lirică a lui A.E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea sau Aurel Gurghianu, profesorul clujean identifică mărcile neomodernismului şi sintetizează analitic rolul „steliştilor” în rediscutarea unor probleme vitale pentru evoluţia poeziei româneşti: „eliberarea din ţarcul strâmt al «temelor date» spre tratare scriitorilor; recâştigarea drepturilor pierdute ale subiectivităţii şi, implicit, a lirismului individualizat în poezie; recunoaşterea achiziţiilor modernităţii în planul expresiei, al limbajului poetic, acuzat, din perspectivă realist‑socialistă, de «formalism»”. La capătul unei analize intricate, marcate de necesitatea ansamblului, în care intră atât intervenţiile lui A.E. Baconsky în favoarea modernităţii poetice şi, implicit, împotriva anacronismelor proletcultiste, cât şi discursul liric (latent catalogat în paginile volumului) al cvartetului amintit mai sus, Ion Pop apreciază că „pregătirea ecloziunii poetice a generaţiei ’60 datorează mult momentului «Steaua»”.
Un alt reper al procesului de desprindere de dogmatismul realismului socialist rămâne Momentul Nicolae Labiş, beneficiarul unui mit cu valenţe fondatoare, ale cărui ecouri sunt explorate şi în creaţia „labişienilor” Doina Sălăjan şi Grigore Hagiu. Concurenţa referenţial‑mitologizantă a lui Nicolae Labiş este investigată în capitolul succesiv, Fenomenul Nichita Stănescu, în perimetrul căruia istoricul literar respinge programatic „impresionismul critic capricios încă la putere în multe lecturi” şi reconstituie „un fel de geometrie de adâncime a operei”, animat fiind de convingerea că există o coerenţă interioară, o viziune cu valoare de cosmoid (în termeni blagieni) în creaţia poetului, concentrată în coregrafia „înscenării po(i)esisului”.
Subtil infuzat călinescian (glosând mai ales pe marginea celebrei formule „tradiţionalismul e o formă de modernism”), excursul conceptual consacrat distincţiei dintre tradiţional şi tradiţionalism devine avanscena unui alte secvenţe din istoria neomodernismului liric, ai cărei protagonişti sunt Ion Horea, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ, George Alboiu şi Gheorghe Istrate, grupaţi şi analizaţi din perspectiva particularităţii „neotradiţionalismului” fiecăruia în capitolul „Tradiţionalism” actualizat. Pe aceeaşi schemă hermeneutică se configurează, în Variaţiuni clasicizante, un alt registru al neomodernismului liric, cultivat cu predilecţie de către poeţi cu o solidă formaţie intelectuală clasică – Alexandru Miran, Petru Creţia, Mihai Cantuniari şi Eugen Dorcescu.
Sub cupola Baladişti trubaduri, oficianţi ai ritualului liric, autorul îi grupează pe „liricii estetizanţi” – dintre care îi amintim pe Tudor George, Radu Cârneci, Mihai Ursachi, Dan Verona, Ion Cocora, Ioanid Romanescu sau Horia Zilieru –, în vreme ce Lirică reflexivă. Angajamentul etic operează cu un diptic – Anei Blandiana şi Ilie Constantin. La un alt palier, Poezia în for izolează cu detaşare coordonatele creaţiei unor „tribuni” precum Adrian Păunescu, Mircea Dinescu sau Dorin Tudoran. În siajul lui Eugen Lovinescu, istoricul literar inventariază şi „Poezia notaţiei”, semnată, printre alţii, de Modest Morariu, Ioana Ieronim sau Liliana Ursu, urmată îndeaproape de studii despre Cotidianul transfigurat liric.
Un domeniu substanţial, cu un registru variat – de la parodierea clişeelor şi viziunea burlescă din poezia lui Marin Sorescu la propensiunile ludice ale unor poeţi poeţi ca Gheorghe Azap şi Marcel Mureşeanu – se dezvoltă analitic în Fantezism ironic, parodic, elegiac, în vreme ce creaţia lui Mircea Ivănescu ocupă, cu titlu de exclusivitate (regim de care doar Gheorghe Grigurcu mai beneficiază), un capitolul sugestiv intitulat Evanescenţa realului. Ficţiunea ca mod de existenţă.
Prin poezia lui Cezar Baltag, Sorin Mărculescu sau Ioan Muşlea, Ion Pop pătrunde pe teritoriul (h)ermetismului, iar prin cea a Angelei Marinescu şi a Ileanei Mălăncioiu se cufundă în notele individuale ale unui expresionism neomodernist. Din istoria poeziei neomoderniste nu lipsesc nici oniricii (de la Leonid Dimov la Constantin Abăluţă), introduşi în scenă printr‑o acoladă teoretică datorată lui Dumitru Ţepeneag, nici poeţii atraşi de o tematică religioasă. Din inventarul acestui impresionant volum fac parte şi poezia sensibilităţii feminine creată, printre altele, de Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu şi Doina Uricariu, poezia livrescă (fără accentele peiorative acumulate de termen), practicată de Romulus Vulpescu, Irina Mavrodin, Matei Călinescu, Alexandru Andriţoiu ş.a. sau prefigurările textualiste datorate lui Şerban Foarţă şi Marin Mincu.
Ultimul act al neomodernismului liric aparţine Momentului „Echinox”, prezentat, la modul inevitabil şi salutar, inclusiv din perspectiva privilegiată a insider‑ului. El debutează cu un portret de grup ancorat exegetic şi se dezvoltă într‑o suită de micromonografii ai căror protagonişti sunt Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu, Mariana Bojan, Aurel Şorobetea, Horia Bădescu şi Radu Ulmeanu. Echinoxiştii par să încheie acest ambiţios şi dificil proiect de cartografiere a unui domeniu estetic variat, traversat în compania câtorva sute de volume şi a unui număr semnificativ de poeţi, un proiect alimentat de „conştiinţa unei datorii faţă de o vârstă a poeziei româneşti de a cărei valoare [Ion Pop] a avut timp să se convingă de vreo cincizeci de ani încoace”. „Par”, deoarece epilogul istoriei sale literare, intitulat Critică, auto‑critică şi confesiune, decopertează creaţia unui alt poet neomodernist – Ion Pop – decantat într‑o oglindă critică lipsită de reflexe narcisiste, conştientă de riscuri şi îndatorată calităţii sale de „cititor specializat”.
Poezia românească neomodenistă este o carte admirabilă şi în mod incontestabil perenă nu numai graţie fabuloasei energii intelectuale desfăşurate în fiecare pagină, ci şi gestului aproape sublim care o generează – realizarea unei sinteze într‑un contratimp înregistrat cu tristeţe: „Căci nu e, s‑ar zice, momentul cel mai potrivit să articulezi sinteze sau panorame ample într‑un timp în care şi istoria, şi critica literară […] sunt puse sub semnul întrebării, iar întoarcerea spre trecuturi, fie şi cele mai apropiate, ale Istoriei mari, este sabotată nu puţin de interesul strict pentru un prezent ce nu e în primul rând cel al culturii poetice, cum nu e nici al Culturii în general.” Ion Pop are vocaţia melancoliei eroice, dovedind această propensiune inclusiv în critică.
Constantina Raveca Buleu
