Încă un document drapat în ficţiune e romanul de familie şi şcoală al Ioanei Nicolae, Tot înainte (Humanitas, 2021), scris pentru fiul său curios să afle cum s‑a trăit în comunism, cu un motto din G. Orwell despre egalitatea în inegalitate a lumii animalelor. Narat adecvat vârstelor de Bulţa Arsenia, cu unele derutante abateri („Arsenia a adormit, iar asta e bine”), prin amintiri din copilărie şi adolescenţă. Limbajul popular/ regional e în povestea formativă foarte redus. Poeticul e accidental şi de aceea atunci pare strident: „Totul s‑a petrecut când timpul era încă de marmură, nimic nu‑l putea fărâma”. Observaţia copleşeşte reflexivitatea: la adolescenţă, fata, în postură de narator, se întreabă ce ştie despre sine şi alţii. Are un model de cititor prin stăruinţă în fratele mai mare, Viorel: „Nu e cititor mai straşnic ca el”.
Memoria în povestire, fiind ca sarea‑n bucate, este aici de două feluri. Unul, al şcolăriţei, puternic, e reluat cu o mică imprecizie la distanţă de câteva pagini. „Ţin minte aproape toate lecţiile, le citesc numai o dată şi mi s‑au pus zdravăn în cap”; „nici unul nu ştia toate lecţiile pe de rost ca mine”. La poezie mai cu seamă: „E destul să citesc versurile, că ele, de parcă ar avea nişte sape micuţe, îşi fac imediat un culcuş sub frunte”. E fără limită: „Învăţ uşor orice”. Al doilea fel e afectiv şi moral, unul al anti‑memoriei: „Trebuia să uit şi asta, ca pe toate celelalte, căci nu e om să poată trăi fără uitare”. E curios să‑l expună, pentru că romanul e al aducerilor aminte lărgite şi amănunţite.
Arsenia trăieşte într‑o zonă rurală nămoloasă, în casa cu leaţuri sau preşte să ţină tencuiala, visând la blocul cu apă, curent electric, televizor, scăpată de corvoada casei şi a animalelor: „Când cresc vreau să mă fac copil de la bloc”. Au pământ, grădină, vacă, găini, oi, iar Arsenia speră să vâneze iepuri. Sunt acum şapte copii. Interzicerea avortului se potriveşte cu morala religioasă din Ştează cu mulţi copii la părinţi. La cinci ani, în plină criză alimentară, din ultimul deceniu „socialist”‑ totalitar, fata se îmbolnăveşte de gălbenare şi mănâncă flori de acăţ. La spital hrana nu ajunge: „Mi‑e foame rău”. Când mai e dusă la spital pentru că‑şi rupe piciorul, vrea să fie bătrână şi bună ca „buna”, locuind la bloc cu sora tatălui. Ar deveni şi femeie de serviciu ca sora tatălui, prin care află necesitatea „relaţiilor”. Natură bună, „mă bucur” repetă de nenumărate ori. Nu uită de primii trei lei primiţi ori de primul film la „matineu”. Bolnăvicioasă, în blocul neîncălzit, o scapă penicilina. Mănâncă o felie de portocală, iar una întreagă peste zece ani. Se plimbă cu liftul la hotelul din staţiunea balneară. Trăieşte fiecare schimbare: „Când cresc vreau să mă fac turist”. Recuperează un drajeu de ciocolată cu alune scăpat din mână de fotbalistul Balint. Pământul de munte neroditor, necolectivizat, suportă „biruri”. „Începuse foamea, mâncarea era raţionalizată…”.
Sunt deja 9 copii. Fără animale, „am fi fost nişte sărăntoci lihniţi de foame”. E interzisă însă sacrificarea animalelor, iar când le moare „vaca galbenă, comunistă”, e îngropată. Amarul se‑neacă‑n vorbe. „Trebuia s‑o tai şi s‑o dai la copii!”, spune cineva tatălui. Are mâncare la Măgura, la mătuşa gestionară, unde „nu mai aveam miei de păzit”. (Cădem în istoria Moromeţilor, după cea a foamei Desculţilor.) Face „banul” la cules de mere şi zmeură ori vânzând porumb la hotel; cu banii cumpără un volum de poezii de Arghezi. Reflectează: „Dacă ajung un om pierdut?” Ar vrea să devină (ca) „tovarăşa de engleză”. La 11 ani culege afine cu ziua, apoi mere şi scoate cartofi, dar stă cu gândul la cosmonauţi şi zâne. Mama naşte pe‑al zecelea copil. La 13 ani, e, ea, ca o mamă‑n casă. Când spală sticle plănuieşte: „Voi fi cea mai grozavă croitoreasă”. În zonă, fetele muncesc la tricotaje, iar băieţii la mină. Ea se şi roagă: „Să vină un străin să te‑nfieze”. Şomer, acar, ascultător la Radio „Europa Liberă” al slujbei religioase, tatăl, Damian, e aproape hiperbolizat: „Tata are cer pe faţă, şi soare de amiază, e uriaş, vesel nevoie mare”. Reghina, abia surprinsă în comă trei zile, femeia eroină recompensată de stat cu 350 de lei pe lună, nu e un model pentru fiică: „În ruptul capului nu mă fac mamă cu o droaie de copii”. Nici sora mai mare, Saveta, nu poate fi urmată, naşte la 18 ani şi ca femeie crede că: „Suntem nişte animale de prăsilă”. Viorel îi sparge capul Arseniei, dar îi uită bunătatea de‑a nu‑l pârî. Jocuri? Trasul cu arcul, joacă de‑a comanşii. Nu e uitat furatul dintr‑o livadă când îşi zgârie piciorul şi e dusă la dispensar. Abia pomenită e Agustina, născută la explozia centralei nucleare de la Cernobâl, ca „o fetiţă pe moarte”. Mătuşa gestionară („nimeni n‑are putere mai mare decât gestionarii”), cu soţ beţiv şi învinuit că e „curvar”, o bucură dându‑i bicicleta fiicei ei. „Buna” e înmormântată fără „prapuri”, neortodox. În casă se află o Biblie ruptă de copii, însă nimic, aici, despre religie.
Relaţia cu moartea e timpurie, dar nu copleşitoare. La spital vede hipertrofiat o moartă „cât drumul şerpuit de pe Dealul Târgului”. Crescând, observă că e ceva mai mult personal, la alţii moartea nu e „cine ştie ce”. Supravieţuind, familia o îndepărtează: „Noi nu putem muri, nu deocamdată, o s‑avem grijă, n‑are cum să ni se‑ntâmple una ca asta”. Când se întâmplă, se retrage: „În ruptul capului n‑aveam să intru în poza cu bunica moartă”. Atenţia îi rămâne la copii (o fetiţă dispare în accident de maşină) şi nu înţelege de ce ei sunt cei mai expuşi morţii: „Oare de ce moartea ţi‑e prietenă săritoare mai ales când eşti mic?” Moartea e şi ca o doamnă apărută la otrăvirea din imprudenţă: „Ştiu că dacă se suie‑n pod moartea sare ca o doamnă, şi e verde, cu bulbuci, nu doar într‑un loc, ci în cel puţin trei sticle cu otravă”. Speranţa de supravieţuire rămâne condiţionată: „Cât despre mâncare, dacă se găseşte de lucru, o să ne dea ei ceva, nu murim aşa uşor”. Află şi de galeriile în care mor bărbaţii din zona monoindustrială.
Şcoala e ca a doua familie a lumii ei. Părinţii colegilor de la şcoală sunt inegali: preot, gestionar, miner, muncitoare, secretară cu soţ inginer silvic (ai lui Tiberiu), ţăran, vânzătoare, mai multe casnice ca Reghina. Ea ştie de la început să numere până la cinci sute. Împrumută cărţi de la bibliotecă înainte de‑a învăţa la şcoală toate literele. Scrie o compunere apreciată despre toamnă. Primeşte premii. Lucrează la stil: „Am cele mai multe expresii frumoase scrise‑n vocabular”. Învăţătoarea nu‑i bate, pe când un învăţător pune elevii cu genunchii pe boabe de porumb, dar urmează şi ea propaganda Partidului cu grija lui pentru tot, mândra staţiune balneară unde vin oamenii muncii, egalitatea tuturor, fără a o convinge pe Arsânuţa care râde văzând diferenţele între trupuri şi îmbrăcăminte. E eliminată de la dansuri după minciuna neverificată a Carminei că „greşeşte paşii”. Vrea, voinţa fiindu‑i de bază, să fie pionieră şi comunistă de frunte, iar când întreabă pe mamă ce e comunismul află doar că: „E timpul ăsta”. Fata îl înţelege apoi aparte: „Comunismul e numai ouă de purice risipite pe ciment într‑o cămară”; „Comunismul e cât djinul lui Aladin, până la cer, de‑aia nimeni nu‑l poate vedea”. Istoria e alcătuită din lozinci comuniste care‑i plac, nu se admit alte „influenţe”, omul e zeu făuritor etc. N. Ceauşescu, numit Cârmaciul, genialul, Iubitul Conducător, pomenit în cântec între Partid şi România, privit în defilări, lăudat pentru gândirea „excepţională”, „glasul hotărât”, citat fără noimă copiilor din şedinţele „plenare” (despre apicultură ori „cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii”), trebuia să existe prin tabloul din orice clasă, chiar şi în fotografiile pionierilor. Păunescu şi Vadim o cântă pe Elena Ceauşescu. Statul propagandistic lasă peste tot cozi alimentare. La blocuri „se moare” de foame, la case se mai cresc animale. De la Cernobâl vin pârjolul şi stârpirea grădinilor. Are loc „sistematizarea satelor”. E aleasă comandant de grupă de pionieri, iar când Nelu scoate acul insignei pioniereşti, nefiind divulgat, învăţătorul o obligă să aplice clasei pedeapsa lovirii la palmă. La televizor apar copii fericiţi. Acum ea ar vrea să ajungă actriţă, apoi ca instructoarea de dansuri sau: „Când cresc o să fiu gimnastă…”. E „bună” la handbal. La şcoală, unde „nu se poate să avem repetenţi” şi „fiecare copil e o cărămidă pentru viitorul patriei”, elevii învaţă să fotografieze fără film în aparat. Îi place la tragerile cu arme pentru apărarea patriei. Se vrea cronicarul unei expediţii, dar i se cere doar să copieze „zece după‑amiezi”. E vremea când îşi contemplă „sânii”, îl iubeşte pe Tiberiu, acum măsurând un metru şi optzeci (ea doar unu şaizeci şi cinci, dar e „robustă”), lângă care „paralizează”. Cade „prima sub linie” la examen de la liceul sanitar, unde fetelor li se face control ginecologic, iar Tiberiu intră la matematică. La liceul industrial e responsabilă cu procesele-verbale scrise cum i se dictează. Meditează în 1988: „Oare de ce trăim cu adevărat?” În clasa a zecea, la „practica agricolă” se apără de un şofer violator al colegelor cu o lamă. În decembrie 1989, la atelierul de lăcătuşărie pregătind muncitori, „mândria ţării”, rămân mulţi corigenţi. Calea arătată Arseniei Bulţa e aceea de muncitoare la fabrica de tricotaje şi mamă eroină ca Reghina, dată exemplu în ziare.
Romanul devine memorabil prin înmulţirea şi adevărul faptelor, prin deplasare de context, el vorbind de la sine.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
