Mereu vesela DOINA CETEA (n. Bendorfeanu) lucrează neobosit, din 1984, la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, reprezentând un punct de atracţie şi de optimism ori de câte ori se întâmplă să treci pe acolo. Deţine informaţii de primă mână, întinse pe mai multe decenii, despre tot ce s‑a întâmplat în viaţa literară clujeană şi a regiunilor de proximitate; a slujit mai mulţi preşedinţi, de filială sau de Uniune, a asistat la multe reuniuni şi vizite, unele simandicoase, exclusiviste, ceea ce m‑a determinat să‑mi zic, ori de câte ori am întâlnit‑o, că un volum memorialistic dialogal făcut cu ea ar bate recorduri de audienţă, în condiţiile în care e puţin probabil că‑şi va scrie amintirile de una singură, unul dintre motive constituindu‑l stilul discret, modest, ardelenesc de a se purta prin lume, adus la Cluj de la Cetea natală, cu care ea nu a rupt relaţiile nici azi, la opt decenii de viaţă, cinstind‑o cu un pseudonim şi cu desantări familiale regulate.
Satul Cetea, aflat pe un deal cam dincolo de jumătatea distanţei dintre Cluj şi Oradea, a turnat în conştiinţa scriitoarei şi credinţa în eresuri, în simboluri revelatoare şi în micile scenarii iniţiatice ale existenţei de fiecare zi, o parte dintre reprezentările vieţii paralele fiind decantate, relativ recent, în volumul de proze scurte Dincolo (Ed. Şcoala Ardeleană, 2022), al cărui univers e preponderent citadin, însă îşi ia inspiraţia din convingerea, subtil drămuită la marginea unei lucidităţi circumspecte, filigranat lucrată sub aspect literar, că suntem protagoniştii unei permanente comunicări cu diferite lumi aflate „dincolo” de noi. Nu e vorba doar de universurile thanatice, la care gândul multora zboară imediat ce se vorbeşte de subiect, ci şi de textura diferitelor „portaluri”, fante şi praguri care ne însoţesc la tot pasul existenţa, pe care unii dintre noi o valorificăm măcar imaginativ, pe când alţii o resping ferm, din dorinţa de a nu fi acuzaţi de misticism şi de a se menţine în limitele lucidităţii. Nefiind deloc un domeniu inedit, necălcat sau neexploatat ficţional, diferenţele legate de practicarea micului fantastic de proximitate rezidă, în ultimă instanţă, în subtilitatea cizelării literare a portalurilor şi a pragurilor, privinţă în care, aşa cum vom vedea, Doina Cetea excelează, evitând orice stridenţă, trecând dintr‑un plan într‑altul în mod firesc, neostentativ, aşa cum fac „aleşii”, fiindcă, şi aici, ca în orice alt domeniu iniţiatic al ficţiunii, există „chemaţi” şi respinşi, fantasticul păstrându‑şi privilegiul de a‑i ţine pe unii în faţa uşii, într‑o vreme când celorlalţi li se îngăduie accesul în labirint.
Dacă I.P. Culianu făcea distincţia, devenită clasică, dintre fantasticul de tip call şi cel de tip quest, universul Doinei Cetea se configurează în domeniul call‑ului, al chemării şi al aşteptării, cartografia imprevizibilă a deschiderii portalurilor putându‑le plasa pe acestea oriunde, fără să existe un spaţiu privilegiat sau un loc anume. Din obişnuinţă, am ajuns să raţionalizăm diferite semne de boală care ne încearcă în lumea modernă, atribuindu‑le doar motivaţii de ordin fiziologic, strict medical, dar am uitat credinţa anticilor, potrivit căreia boala este o disfuncţionalitate a sistemului pe ansamblu, indusă de apariţia unui agent patogen venit dintr‑o altă lume decât din cea reală cu care suntem în contact sau pe care o cunoaştem. De acest adevăr pe nedrept estompat îşi aduce aminte naratoarea din Un glonţ de la Gabriel, cea dintâi piesă a volumului, atunci când ea este diagnosticată cu o leziune pulmonară în formă de glonţ de armă, deşi ea ştie că nu a fost împuşcată niciodată, adevăr pe care medicii îl confirmă prompt, după o scrupuloasă examinare a întregului ţesut cutanat.
Aflată într‑un spital de pneumoftiziologie, pacienta regresează anamnetic, „chemată” fiind de stupefiantul obiect pe care‑l are în corp, înspre o secvenţă din copilărie, legată de „unchiul Gabriel”, care a devenit, împreună cu alţi câţiva săteni din leatul său, „partizan” în aşteptarea „americanilor” eliberatori de comunism, a căror sosire întârzia să se producă. Despre unchi şi tovarăşii săi s‑a zvonit la început că se ascund în codrii din apropierea satului, lucru confirmat indirect de dispariţia mâncării care le era lăsată seara pe prispa diferitelor gospodării, inclusiv a aceleia unde creştea naratoarea. Ulterior, organele de cercetare informează familia că unchiul a trecut Dunărea înot, în drum spre americanii pe care îi aşteptase în zadar, numai că glonţul de acum îi dezvăluie naratoarei că
versiunea fugii transdanubiene ar putea fi doar un mit lansat de Securitate, pentru a le ascunde sătenilor prinderea şi împuşcarea „partizanilor”, adevăr care se confirmă numaidecât prin zvonul că în pădure ar fi fost descoperită o groapă comună, plină de oseminte aruncate de‑a valma. Îndeajuns de ciudat, pacienta e externată a doua zi, radiografia arătând că leziunea în formă de glonţ s‑a resorbit în mod misterios. „Semnul” fusese transmis, trecând într‑o altă realitate.
Amanita redă un caz de coşmar thanatic, articulat pe canavaua unui triunghi erotic rezolvat prin sinucidere, pe când Teiul e, probabil, bucata la care autoarea ţine cel mai mult, fragmentul selectat pentru contracoperta a III‑a a volumului fiind decupat din acest text. Eroul poveştii, Mitra, e, împreună cu câţiva ortaci, victima unui accident minier din Munţii Apuseni, salvarea sa ca unic supravieţuitor lăsându‑l însă infirm pe viaţă, într‑un scaun cu rotile, una dintre cele mai vii amintiri de atunci, de care protagonistul nu se poate desprinde, fiind legată de o femeie misterioasă, care i‑a şters faţa de sudoare. Epifania i se relevă de mai multe ori lui Mitra, de regulă atunci când el se află în proximitatea tărâmului „de dincolo”, aşa cum se întâmplă cu prilejul unei operaţii. Zărită din nou pe uliţa satului, femeia cu consistenţă de ştimă a apelor condamnă un tei la nerodnicire, pentru a reapărea în final, în momentul în care teiul înfloreşte din nou, însă doar pentru a‑şi întinde umbra peste protagonistul care suferă un atac de cord, plecând de data aceasta pentru totdeauna.
Subtil caligrafiată, Peruca arată că un gest minor poate deschide, fără voie, un portal către necunoscut. Felicia, naratoarea, cumpără dintr‑un magazin specializat o perucă elegantă, purtarea ei mutându‑i identitatea într‑o altă dimensiune. Ieşită la plimbare prin oraş, ea e oprită de un bărbat care o confundă cu fosta sa iubită, Iulia, profesoară de desen, interschimbarea planurilor purtând‑o pe protagonistă şi înspre o casă necunoscută anterior, unde se consumase iubirea celor doi, despre care ea va afla, în cele din urmă, că au murit împreună, înecându‑se în lacul Tarniţa. Textul e simptomatic şi pentru mecanismul narativ de autocontrol pus în mişcare de către naratoare: conştientă că, prin decizia de a purta o perucă, a deschis un portal înspre o altă dimensiune, ea merge pe urmele poveştii celor dispăruţi, situându‑se, de‑a lungul întregii poveşti, la punctul de confluenţă al celor două dimensiuni, ceea ce sporeşte iluzia de verosimilitate a întregului.
Eremia, protagonista următoarei poveşti, îşi datorează numele unei erori onomastice regretabile în ordinea realului, dar cu incidenţe de hermafroditism în cea a fantasticului, textul implicând şi un joc erotic dublat de o îndeajuns de bizară – şi macabră – ritualistică de consangvinitate. Ca şi în cazul Amanitei, despre care am vorbit, substratul acţiunii implică şi un act de autoeliberare, aceasta fiind una dintre caracteristicile prozei Doinei Cetea, în care nu apar protagoniste de tip abulic, victimar, pregătite să se abandoneze, lipsite de rezistenţă, „vârtejului” suprasenzorial care le absoarbe, ci fiinţe de tip cerebral, puternice, pentru care viaţa reprezintă o virtualitate de tip labirintic, în esenţă controlabilă. Arhetipul lor distant pare să fie Ariadna, din mitologia greacă: eroina care supune labirintul şi fascinaţia acestuia unui exerciţiu lucid, cumpătat, de decriptare.
Unei tipologii similare îi aparţine şi protagonista ultimelor două texte, Moştenirea şi Aspazia, care sunt concatenate. Primul dintre ele reiterează motivul universal al „obiectului marcat de un blestem transmisibil”, care e departe de a fi doar literar, el reapărând în mod regulat în mass‑media atunci când vine vorba de câteva artefacte cu adevărat celebre, atinse de un morb destructiv. În Moştenirea, naratoarea e chemată la Bucureşti pentru a‑l însoţi pe ultimul drum pe „unchiul Tavi”, dispărut previzibil, din motive cât se poate de naturale, şi de a prelua o mică amintire legată de el. Avertizată de părinţi că soţia unchiului Tavi se află şi în posesia unui ceasornic de care se asociază un blestem, naratoarea evită cu bună ştiinţă grămăjoara de bijuterii de familie în care se află ceasul, spre nemulţumirea evidentă a amfitrioanei, care se vede nevoită să‑l dăruiască în cele din urmă unui nepot, ucis de talismanul funest la o vârstă prematură.
A doua secvenţă a aceluiaşi fir narativ are în centrul ei un tablou mai vechi, neglijat, păstrat în spatele unui dulap, reprezentând‑o pe bunica protagonistei, pe care naratoarea i‑l cere mătuşii tot la rugămintea părinţilor, motivaţia fiind exclusiv una sentimentală. Graba cu care naratoarea pleacă înspre tren, fără să împacheteze tabloul (ceea ce‑i îndeajuns de bizar), atrage atenţia organelor de anchetă, care se află în căutarea unei femei despre care se spune că ar fi sustras un tablou de pe simezele muzeului local. Coborâtă din tren şi reţinută, protagonista se eliberează, în cele din urmă, cu ajutorul unui expert în evaluarea operelor de artă, care confirmă o ciudăţenie datorată unei dedublări, tabloul primit cadou de către protagonistă fiind aidoma celui valoros, pe care autorităţile îl caută, pictorul executând, la vremea respectivă, două tablouri identice, unul pentru a onora comanda ce i se făcuse şi al doilea ca să păstreze pentru sine, pentru totdeauna, imaginea femeii pe care o iubise.
Paradigma dedublării lumii în care trăim şi cea a „eliberării” de un blestem sau de o vină abuziv atribuită sunt reconfirmate şi de către acest ultim text, în timp ce Un glonţ de la Gabriel, respectiv Moştenirea se deschid şi înspre realităţi socio‑culturale contemporane precise, cum e lupta anticomunistă din munţi în primul caz, respectiv mineriada în cel de‑al doilea, semn că portalurile lumii „de dincolo” pot fi oriunde, chiar şi‑n gestul cel mai firesc cu putinţă. Într‑un registru de ocurenţă similar, există şi un obicei misterios al acestor talismane fatidice, sugerează zâmbind Doina Cetea, acela de a se aduna, pe căi numai de ele ştiute, într‑un ungher întunecat al tărâmului de dincolo, al Morţii. Însă nu pentru a dispărea cu totul, ci doar pentru a aştepta momentul oportun ca ele să fie reîntrupate…
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
