Una dintre cele mai reuşite seri cinematografice româneşti de la Codlea a fost aceea în care a rulat filmul regizorului Nicolae Mărgineanu Un bulgăre de humă. În primul rând, datorită prezenţei la Codlea a regizorului Nicolae Mărgineanu
Pentru al treilea an consecutiv, împreună cu criticul de film prof. Dr. Dana Duma, am susţinut, şi în 2016, o săptămână a filmului românesc la Codlea, iniţiată în 2014 de Despărţământul Astra „Dr. Nicolae Căliman” din localitate (despărţământ numit astfel, pentru că tatăl meu, fost preşedinte al Astrei braşovene, vreme de un sfert de veac, l-a înfiinţat, în 1926). Anul acesta, retrospectiva filmului românesc de la Codlea (desfăşurată în ospitaliera sală a Casei de Cultură, recent recondiţionată) a fost 
axată pe ideea „Regizori de ieri şi de azi”. Regizorii de ieri pe care i-am omagiat, dispăruţi dintre noi mai de mult sau în anii din urmă, au fost Iulian Mihu şi Manole Marcus (prin filmul din 1959 Viaţa nu iartă), Alexandru Tatos (cu Secvenţe), Malvina Urşianu (cu Trecătoarele iubiri), Geo Saizescu (cu Sosesc păsările călătoare), iar regizorii de azi au fost Nicolae Mărgineanu, prezent „în carne şi oase” la Codlea (cu filmul din 1990 Un bulgăre de humă), Vlad Păunescu (cu filmul foarte recent, Live) şi regizorul de animaţie Radu Igazsag (cu mai multe filme recente).
Prima seară cinematografică românească, în care a rulat filmul Viaţa nu iartă de Iulian Mihu şi Manole Marcus, un film de la premiera căruia au trecut 58 de ani, a însemnat, pentru public şi pentru comentatori, prima mare surpriză plăcută, deoarece filmul de altădată a învins timpul, neîndoios, cu fruntea sus. Punctul de plecare al filmului, cum bine se ştie, sunt trei nuvele de Alexandru Sahia, un scriitor agreat în epocă, „Întoarcerea tatei din război”, „Moartea tânărului cu termen redus” şi „Pe câmpia de sânge a Mărăşeştilor”, mixate de regizorii-scenarişti, într-o naraţiune cinematografică substanţială şi incitantă, desfăşurată pe parcursul celor două războaie mondiale, şi care, îndeosebi datorită formulei sale novatoare, experimentaliste, a avut de înfruntat serii întregi de amânări şi „refaceri”. Despre ce este vorba în film? Un tată (Romulus Neacşu) se întoarce de pe front, de pe „câmpia de sânge a Mărăşeştilor”, cu minţile răvăşite, cu conştiinţa încărcată: din pricina abrutizării la care l-a silit războiul, el şi-a împuşcat cel mai bun prieten. Un fiu (Nicolae Enache-Praida), pornit pe urmele frontului, caută să afle ce s-a întâmplat cu tatăl său, cine este vinovat pentru cele întâmplate. Filmul, care extrage în prim-plan soarta unui om înnebunit de relele vieţii (şi ale războiului!), este şi un rechizitoriu, un pamflet moral. Dar este, înainte de orice altceva, expresia unui cinematograf modern, care propune o formulă de expresie originală, „polifonică”, şi – pentru vremea premierei, dar nu numai pentru vremea aceea – şocantă. Se întrepătrund, în compoziţia cinematografică, patru planuri retrospective, structura dramaturgică este determinată direct de fluxul şi refluxul memoriei. Mai joacă în film Marius Rucăreanu (Fiul, copil), Angela Chiuaru (mama sa), Emil Botta (un general apatic), Vasile Ichim (Serdici), Dana Comnea (fata de la popotă), Vasile Niţulescu (căpitanul). Imaginea de excepţie a filmului este datorată prestigioşilor operatori George Cornea, Gheorghe Fischer şi Sandu Întorsureanu…
Într-o altă seară a Săptămânii cinematografice româneşti de la Codlea a rulat un alt „film de suflet” al meu (şi nu numai al meu!), Secvenţe de Alexandru Tatos. A fost un excelent prilej de a-l revedea (la propriu) pe Sandu Tatos, pentru că el şi propria echipă de filmare (cu operatorul Florin Mihăilescu, cu autoarea costumelor Svetlana Mihăilescu şi ceilalţi) sunt personajele principale din Secvenţe, cele trei secvenţe ale filmului fiind „Telefonul”, „Prospecţia” şi „Patru palme”, un excelent prilej de a-l revedea (la lucru) pe regizorul Alexandru Tatos, unul dintre cineaştii reprezentativi ai „generaţiei ‘70”, aflat în formă maximă la ora premierei acestui film (noiembrie 1982). Asemănarea filmului Secvenţe cu Noaptea americană de François Truffaut este frapantă, se impune, numai că „poetica” lui Alexandru Tatos este net diferită: în relaţia film-viaţă pe care ambii o iau în „obiectiv”, regizorul român pune accentul pe cel de al doilea termen. Sunt trei schiţe, cum spuneam, în filmul lui Alexandru Tatos. Prima („Telefonul”) s-ar putea numi şi „portret de cineast în criză de creaţie”: regizorul – care a filmat, cu Dragoş Pâslaru, secvenţa singurătăţii unui tânăr în noaptea de Revelion – se întoarce acasă, după o zi obositoare de filmare, nu-l aşteaptă nimeni, senzaţia de singurătate este amplificată de râsetele din vecini, de melodia sacadată a „periniţei”, de zgomotele de tacâmuri şi clinchetele de pahare. În centrul celei de a doua schiţe („Prospecţia”) se află confesiunea unui ospătar – undeva în provincie, în timpul unei prospecţii –, jucat, cu sclipiri, de Mircea Diaconu. Schiţa „Patru palme” încheie tripticul: autorul glosează pe tema figuranţilor, în film şi în viaţă. Pe un platou de filmare, doi figuranţi – interpretaţi de Geo Barton şi Ion Vâlcu – îşi dau seama că se cunosc de mult, din perioada pe care filmul la care participă încearcă s-o reconstituie, fuseseră „călău” şi „victimă”. Un personaj ataşant crează şi Emilia Dobrin (Actriţa)… În seara consacrată regizoarei Malvina Urşianu a rulat filmul de mare sensibilitate Trecătoarele iubiri din 1973, filmul unui obsedant şi tulburător dor de ţară. Un arhitect român stabilit de mai multă vreme în Germania, Andrei (George Motoi) revine, pentru câteva zile în ţară, împreună cu soţia sa Hanna (Gina Patrichi), se reîntâlneşte aici cu foşti colegi şi prieteni, cu Lena (Silvia Popovici), marea sa iubire din tinereţe, revede locurile copilăriei şi adolescenţei sale, care-i redeşteaptă amintiri şi sentimente pe care le credea apuse, şi îşi dă seama, în cele din urmă – mai ales după ce un fost coleg, acum doctor renumit (Mihai Pălădescu), îi cerifică un diagnostic nefericit privitor la boala de care suferea –, că locul său a fost, întotdeauna, aici… Din bogata filmografie comică a regizorului Geo Saizescu am ales un film mai puţin „bătătorit”, Sosesc păsările călătoare, cu câţiva actori plăcuţi în centrul intrigii, tânărul inginer dintr-o aşezare din Deltă (Emil Hossu), noua doctoriţă a localităţii (Rodica Mureşan), asistenta medicală (Tora Vasilescu), dar şi o seamă de personaje pitoreşti, de mare efect, susţinute de interpreţi versaţi precum Octavian Cotescu (Joil), Ştefan Mihăilescu-Brăila (Brăileanu), Jean Constantin (cârciumarul Marin), Sebastian Papaiani (Pamfil), Geo Saizescu (Foto-Bujor), Cornel Gârbea (Vişinescu), Rodica Popescu-Bitănescu (Femeia cu ghicitul), Vali Voiculescu-Pepino (Ilinca), Dumitru Rucăreanu (Alexe). S-a râs cu poftă în sala Casei de Cultură din Codlea, fapt care ne-a validat ideea de a-l omagia într-o seară a săptămânii cinematografice româneşti din Ţara Bârsei pe unul dintre marii maeştri ai comediei, Geo Saizescu, plecat dintre noi, pe neaşteptate, cu trei toamne în urmă.
O seară a săptămânii a fost dedicată filmului de animaţie, unuia dintre cei mai activi cineaşti de animaţie ai momentului, Radu Igazsag. Din bogata sa filmografie am ales două ecranizări emblematice, Tocirea (după poezia cu titlu omonim a lui Nichita Stănescu) şi Boborul (după pamfletul caragialean conascrat republicii de la Ploieşti, care a durat câteva ore), un prestigios film al regizorului, cu personaje reale (Victor Rebengiuc, Eusebiu Ştefănescu, subsemnatul şi alţii), transformate în desene. Programul s-a încheiat cu lung metrajul O scurtă poveste de Radu Igazsag, pe un scenariu scris în colaborare cu Dana Duma, o palpitantă scurtă istorie a filmului românesc de animaţie.
Una dintre cele mai reuşite seri cinematografice româneşti de la Codlea a fost aceea în care a rulat filmul regizorului Nicolae Mărgineanu Un bulgăre de humă. În primul rând datorită prezenţei la Codlea a regizorului Nicolae Mărgineanu. Prezent la Codlea şi anul trecut (împreună cu soţia sa, actriţa Maria Ploae şi cu cel mai recent film al său, Poarta Albă), regizorul a adus, de această dată, filmul prezentat pe ecrane în decembrie 1990, Un bulgăre de humă, filmul superbei prietenii dintre Ion Creangă (Dorel Vişan) şi Mihai Eminescu (Adrian Pintea), prinre ceilalţi interpreţi fiind şi Mioara Ifrim (Tinca), Maria Ploae (Veronica Micle), Emilia Dobrin (Ileana), Marcel Iureş (Anticarul), Dionisie Vitcu (călugărul bâlbâit), Alexandru Lungu (Moş Nichifor), Ion Pavlescu (Micle), Tudorel Filimon (grefierul), Ştefan Velniciuc (Petrino). Prin acest film, deşi perioada de realizare propriu-zisă (iarna şi vara anului 1989) a fost improprie unei creaţii de anvergură, regizorul Nicolae Mărgineanu a depăşit dificultăţile traseului de epocă şi de istorie literară întreprins, printr-o decisă implicare în lumea evocată, protagoniştii urmându-l cu devotament şi încredere. Regizorul a excelat şi în dialogul cu publicul de la sfârşitul proiecţiei, lăsând, neîndoios, amintiri durabile spectatorilor care au aplaudat insistent filmul de mare adevăr omenesc vizionat… În seara de încheiere a săptămânii cinematografice româneşti de la Codlea a rulat filmul Live de Vlad Păunescu. Pentru mine, după cum am mărturisit-o şi spectatorilor codleni, premiera de acum doi ani a acestui film a însemnat o dublă mare bucurie: aceea a revenirii la creaţia cinematografică, după o lungă absenţă, a unui foarte înzestrat operator (cu filme precum Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri de Dan Piţa, Întoarcerea din iad, Flăcări pe comori de Nicolae Mărgineanu, Domnişoara Aurica şi Cei care plătesc cu viaţa de Şerban Marinescu, Drumeţ în calea lupilor de Constantin Vaeni la activ), de data aceasta ca regizor debutant, cea de a doua mare bucurie a mea fiind mica minune descoperită de regizor, fetiţa de 10-12 ani, Crina Tofan, interpreta Emei mici. Protagonista intrigii din Live este Ema (Rodica Lazăr), o realizatoare de emisiuni TV în direct (de unde şi titlul filmului, Live), emisiuni axate pe probleme de real interes civic, dar filmul debutează cu anii copilăriei Emei, când fata de 10-12 ani este rătăcită în bezna unui orfelinat, singura ei rază de lumină fiind sosirea maşinii de pâine (al cărei şofer este Tudor Chirilă), între Crina Tofan şi Tudor Chirilă creându-se o relaţie afectivă care va influenţa mersul intrigii. Am regretat că nu am avut-o alături, la Codlea, pe Crina Tofan, dar n-am fost în stare să fac demersurile necesare la timpul potrivit. Oricum, seara filmului Live, a încheiat la nivel artistic înalt zilele filmului românesc de la Codlea.
În câteva seri codlene, spectacolul cinematografic a fost prefaţat de scurt metraje ale unui talentat cineast local, Andrei Nica, care avea 15 ani când l-am descoperit, filmele sale de anul acesta fiind Steps (Paşi), Who is Watching Who (Cine pe cine priveşte), Conturul şi Adevărata problemă, majoritatea premiate la un festival tematic braşovean, „48 de ore”. Neapărat, în final, mulţumiri şi recunoştinţă domnului Mircea Dragoş, preşedintele despărţământului Astra din Codlea, „Dr. Nicolae Căliman”, pentru iniţiativa acestei săptămâni cinematografice consacrate filmului românesc.
