Dana Duma: Feminin, singular şi plural. Festivalul Internaţional al Filmului de la Valladolid 2016

Cele câteva titluri alese din oferta generoasă a Festivalului de la Valladolid configurează un eşantion de cinema modern care, fără pretenţii elitiste, se adresează unui nivel superior de înţelegere al publicului şi propune o reprezentare a femeii departe de clişeele recoltei cimematografice dominante

Când se vorbeşte din ce în ce mai des despre ştergerea granţei dintre cinemaul de autor şi cel comercial, Festivalul de la Valladolid continuă să îşi definească profilul prin fidelitatea faţă de obiectivul promovării autorilor, cineaştilor cu mesaj   personal descoperiţi în zonele cinematografice cunoscute şi, mai ales, mai puţin cunoscute. Ediţia cu numărul 61 a continuat tradiţia programelor care privilegiează atât reîntâlnirea cu autorii descoperiţi şi premiaţi anterior (precum japonezul Yoji Yamada – O minunată familie din Tokio, indiana Deepa Mehta – Anatomia violenţei, sârbul Goran Paskaljevič – ⁠Dev Boohvmi/ Tărîmul zeilor), cât şi creaţiile unor nou venţi. La ora palmaresului cei din urmă au devenit cei dintâi şi au păşit în prim plan graţie premiilor primite la capitole importante.

Probabil că cel mai elocvent exemplu este regizoarea braziliană Anna Muylaret, al cărei film Mama este numai una / Māe so há uma i-⁠a adus Premiul pentru cea mai bună regie, Premiul pentru cel mai bun actor – Naomi Nero şi Premiul Spicul Arco Iris acordat de comunitatea LGBT. Dacă aceast film a fost admirat pentru curajul cineastei de a aborda probleme delicate precum furtul copiilor şi incertitudinea identităţii sexuale la vârsta adolescenţei, altele s-⁠au impus prin tratarea nuanţată şi neconvenţională a problematicii feminine. Locul marginal al femeii în societăţi mai mult sau mai puţin democratice, stereotipurile de mentalitate generatoare de discriminare de gen, lupta dintre tradiţie şi modernitate în dinamica masculin-⁠feminin sunt teme şi motive reluate deseori şi din perspective surprinzătoare. Aceste tendinţe au condus la ideea că recenta ediţie a Festivalului de la Valladolid a fost una feminină, cu portrete şi personaje memorabile. Câştigătoarea trofeului Spicul de aur, pelicula italiană Nebune de bucurie/ La Pazza gioia de Paolo Virzi este un exemplu elocvent. Poveste a prieteniei bizare dintre două paciente ale unui spital psihiatric, o bipolară sofisticată, cu aere aristocratice (Valeria Bruni Tedeschi) şi o tânără din mediul proletar (Micaela Ramazzotti), cu antecedente de delincvenţă, filmul aliază situaţii de comedie bufă cu pasaje dramatice (şi chiar melodramatice). Farmecul său derivă din recontextualizarea obişnuiţilor tropi ai unui gen popular, road movie, ferindu-⁠l de clişeele americanizate ale acestuia prin referinţele la unul dintre titlurile sale de stimă, Thelma şi Louise de Ridley Scott, care privilegiază, de asemenea, personajele feminine în luptă cu sexismul şi agresiunile bărbaţilor. Comparată de unii comentatori cu pasaje din Zbor deasupra unui cuib de cuci, evadarea celor două eroine ale lui Virzi în lumea „normală” înregistrează un scor aproape egal între revanşa faţă de cei care le-⁠au făcut cândva rău şi noile traume în confruntarea cu mentalitatea machistă. Finalul deschis şi evitarea unei concluzii tranşante funcţionează în avantajul acestei comedii triste care oferă partituri generoase celor două actriţe principale, Valeria Bruni Tedeschi şi Michaela Ramazzotti, câştigătoare ex-⁠aequo ale Premiului de interpretare feminină.

Cele două italience au câştigat trofeul pe care majoritatea anticipărilor de palmares l-⁠ar fi văzut în mâinile Soniei Braga, protagonista unei alte poveşti despre lupta unei femei cu autoritatea masculină, Aquarius de Kleber Mendonza Filho, unul dintre cei mai promiţători cineaşti brazilieni ai momentului. Filmul său urmăreşte înfruntarea dintre doña Clara, o intelectuală emancipată cu antecedente de critic muzical, proprietara unui frumos apartament la malul mării, şi un ambiţios antreprenor imobiliar care îi determină pe locatarii din imobilul ei să se mute, pentru a construi pe locul lui o clădire mai mare şi mai profitabilă. Numai că proaspăta pensionară nu se lasă învinsă uşor şi determinarea ei disimulată în spatele unui comportament politicos şi derutant inspiră inamicului corporatist contraatacuri brutale şi cinice. Dacă rezultatul înfruntării seamănă mai degrabă cu o victorie morală, alegoria anti-⁠capitalistă nu e declarativă şi schematică, graţie strategiei regizorale, dar şi farmecului unui personaj feminin amuzant şi demn portretizat memorabil de Sonia Braga.

Dacă portretele feminine evocate până acum sunt profilate pe fundalul unor societăţi care garantează egalitatea de gen, alte filme demne de reţinut din selecţie provin din spaţii unde acest drept este infirmat în primul rând de o tradiţie culturală cu suport religios. E vorba în primul rând despre lumea islamică, cu stricte reguli patriarhale cărora puţine femei au curajul să li se opună. Una dintre ele este studenta timidă din Fiica/ Dokhtar de Reza Mirkarimi care pleacă fără voia tatălui la o reuniune cu prietenele în capitală şi are ghinionul ca o furtună să împiedice avionul să decoleze, pentru a ajunge acasă la o oră convenabilă. Dinamica relaţiei fiică-⁠părinte este urmărită cu simţul detaliului revelator, sugerând modificarea atitudinii celui din urmă, de la furie devastatoare la înţelegere şi compasiune. Filmul merită aternţie specială şi pentru că documentează modernizarea exterioară a Teheranului, cu buildinguri falnice şi străzi pline de maşini costisitoare, căreia, din păcate, nu îi corespunde şi o modernizare a mentalităţii privind statutul social al femeii. Regăsim scrutarea cu ochi critic a societăţii iraniene de azi în Comisvoiajorul / Forushande de Ashgar Farhadi, unul dintre cele mai bune filme ale anului 2016, premiat la Cannes pentru Cel mai bun scenariu. Analogiile dintre piesa Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller, în care joacă eroul principal şi soţia lui, agresată în propria locuinţă de un bărbat care are aceeaşi profesie cu personajul principal al textului dramatic, şi evenimentul nefericit, judecat după legile societăţii patriarhale, înnobilează intriga detectivă abil dezvoltată. Dar nu Farhadi a fost scenaristul premiat de juriu, ci Andres Duprat, semnatarul unei alte poveşti cinematografice admirabil articulate, Cetăţeanul ilustru/ El ciudadano ilustre (regizat de GastonDuprat împreună cu Mariano Cohn). Subtilul film argentinian, care a câştigat şi premiul Spicul de argint al ediţiei, imaginează sosirea unui scriitor care a câştigat Premiul Nobel pentru literatură în mica localitate natală, Salas. Omagierea pentru celebritatea adusă oraşului se transformă într-⁠o serie de atacuri verbale şi fizice (generate de invidie sau de orgoliu provincial) la adresa romancierului care a descris viaţa de aici ca pe un mic infern din care îţi doreşti cu orice preţ să evadezi. Examinarea raportului dintre realitate şi ficţiune este punctul forte al acestui film cu accente de comedie neagră şi pamflet politic.

Interesul special acordat personajului feminin defineşte şi coproducţia Franţa-⁠Polonia Inocentele/ Les Innocentes de Anne Fontaine, povestea unor călugăriţe poloneze violate în 1945 de soldaţi ai armatei sovietice „eliberatoare” şi asistate la naştere de o doctoriţă franceză, câştigătoarea Premiului Presei Internaţionale FIPRESCI pentru că abordează „probleme universale precum războiul, fragilitatea femeilor şi speranţa, provocând sensibilitatea spectatorilor”. Cele câteva titluri alese din oferta generoasă a Festivalului de la Valladolid configurează un eşantion de cinema modern care, fără pretenţii elitiste, se adresează unui nivel superior de înţelegere al publicului şi propune o reprezentare a femeii departe de clişeele recoltei cimematografice dominante.