Aceasta este o îndrăzneală care se cere apreciată, ca şi evitarea unui happy end total, cu o morală eficient sau didactic transmisă fiicei, eventual vindecată de carierism şi de plăcerile muncii în exces
Deşi nu este oficial un film românesc, ci o producţie internaţională, majoritar germană, la care a participat şi România, multi- premiata comedie Toni Erdmann de Maren Ade şi neobişnuitul său succes de critică şi de public ar trebui să ne încânte. El a câştigat, după Premiul FIPRESCI la Cannes, Premiul Academiei Europene de Film ca Cel mai bun film de ficţiune, Premiul LUX al Parlamentului European şi a 
ajuns pe lista scurtă, de nouă titluri, a nominalizărilor la Oscarul pentru Cel mai bun film vorbit în altă limbă decât engleza. Filmată 85% în Capitală, pelicula propune o privire binevoitoare asupra noastră, sub semnul replicii: „România e un loc mai plăcut decât îl recomandă reputaţia sa”.
Desigur că această reprezentare binevoitoare a românilor, în general pusă în contrast cu aceea a corporatiştilor care au pus mâna pe o bună parte din mediul nostru de afaceri, ne satisface în primul rând pe noi dar, dacă privim ecourile din presa internaţională generate de filmul cineastei germane şi prezenţa lui în fruntea topurilor anuale ale unor publicaţii prestigioase (ca de exemplu „Sight and Sound” ), descoperim că alţii l-au luat şi mai în serios şi nu ezită să-i recunoască importanţa şi originalitatea, deşi premisele nu par de o excepţională noutate. „O comedie plină de situaţii dramatice”, se zice şi, desigur aşa ceva am mai văzut. „Un film amuzant despre o relaţie disfuncţională tată-fiică”: şi asta s-a mai văzut. „Un film care prezintă caricatural fauna corporatistă”ar fi o altă formulare care nu promite ceva foarte nou. Dar o 
comedie de 160 de minute care trece de la clasice situaţii de farsă la drama de familie unde râsul e printre lacrimi? Probabil că tonul foarte personal al filmului se naşte tocmai din acest amestec de noutate şi déjà vu, de glumă previzibilă şi switch neaşteptat care descrie neliniştitor spiritul vremii.
Regizoarea Maren Ade a procedat foarte „nemţeşte” când a pornit să scrie şi să regizeze acest film. A petrecut câteva luni la Bucureşti, a vorbit cu mulţi români şi cu străini care lucrează de ani de zile aici şi, conform declaraţiei producătoarei din România, Ada Solomon, s-a sfătuit şi cu unul dintre regizorii „noului val” românesc pe care îi admiră cel mai mult. Corneliu Porumboiu. A rezultat o poveste în care un tată divorţat, fost profesor de muzică, Winfried (Peter Simonischek), decide să îşi reia relaţia cu fiica sa Ines (Sandra Hüller) care lucrează la Bucureşti, la o companie petrolieră multinaţională şi, absorbită de cariera profesională, a uitat să se bucure de viaţă. Pe tatăl excentric, amator de glume şocante pentru spirite conformiste, îl cunoaştem mai întâi în mediul său din Germania, unde nu se mulţumeşte cu perspectiva unei vieţi liniştite şi confortabile la vârsta înţelepciunii. Înţelegem de ce decide să se aventureze într-o Europă de Est colonizată de experţi străini în economie şi simte o plăcere diabolică să tulbure puţin apele în acest mediu aseptic şi uscat sufleteşte în care urmaşa lui pare că-şi pierde atributele feminităţii şi reflexele normale în faţa „lucrurilor vieţii”. Recomandându-se ba „ambasadorul Germaniei”, ba expert în afaceri, Winfried nu ocoleşte nici travestirea şi aici se mizează pe bunăvoinţa spectatorului de a accepta convenţia că fiica lui nu-l recunoaşte cu perucă şi cu dinţi falşi. Dacă unele dispozitive şi efecte comice par într-adevăr construite cu stângăcie, altele sunt de un umor coroziv marcat de
acute observaţii în legătură cu dezumanizarea celor care trăiesc în acest mediu. De la falsul entuziasm al însoţirii nevestei şefului la cumpărături, Ines ajunge protagonista unei scene de sex unde îşi îndeamnă partenerul ce strategii erotice să abordeze pentru a nu o elibera total de agresivitatea necesară în tratativele profesionale de succes. Această dinamică masculin-feminin conţine probabil şi o aluzie la matriarhatul autoritar care guvernează azi Germania prin cancelarul Angela Merkel. Fără a fi ostentativă, încărcătură social-politică a comicului din Toni Erdmann creşte valoarea unei comedii care nu se remarcă prin cine ştie ce îndrăzneli estetice. În plus, există şi alte comedii europene al căror succes a fost sporit de observaţiile sarcastice la adresa cinismului neo-liberal agresiv, ca de pildă britanica Full Monty (1997) de Peter Cattaneo sau franţuzeasca Arcadia (2005) de Costa Gavras.
Dar cum observam puţin mai sus, particularitatea tonului explică şarmul acestui film care combină tropi comuni ai comediei (sau dramediei) de familie cu observaţii străbătute uneori de ingenuitate privind un alt mod de viaţă, mai autentic şi mai afectuos, cum descoperă eroul vizitând o familie românească unde se cântă şi se vopsesc ouă în preajma sărbătorilor de Paşti. Dacă nouă imaginea acestei familii ni se pare uşor idilică şi stereotipală, pe cei din afara României îi cucereşte şi îi convinge în legătură cu o sensibilitate românească, pierdută în alte locuri dominate de prea mult pragmatism. Maren Ade are destul fler să 
nu uniformizeze portretele compatrioţilor noştri şi vom descoperi şi personaje seduse de atracţiile capitalismului precum cele interpretate de Vlad Ivanov sau Alexandru Papadopol.
Regizoarea are curajul de a compune o comedie care se abate de la regulile efectului comic ascendent dinamic şi îşi permite încetiniri de ritm în divagaţii precum primirea în familia generoasei doamne jucate de Victoria Cociaş. Aceasta este o îndrăzneală care se cere apreciată, ca şi evitarea unui happy end total, cu o morală eficient sau didactic transmisă fiicei, eventual vindecată de carierism şi de plăcerile muncii în exces. Plecarea ei la Singapore nu e o garanţie că va renunţa să aplice strategii de redimensionare a unor afaceri multinaţionale cu preţul creşterii numărului de şomeri locali. Nimic nu ne asigură că farsele bizare ale lui Winfried, alias Toni Erdmann, schimbă definitiv modul de gândire al afaceriştilor puşi pe exploatarea ţărilor mai mici şi mai sărace. Rămânem însă, după acest film, cu imagini emoţionante care invită la reflecţie şi la reconsiderare a opţiunilor greşite de viaţă, ca de pildă îmbrăţişarea fiicei fugită de la petrecerea „fără haine” cu tatăl travestit într-o mascotă uriaşă şi păroasă, un fel de mărţişor gigantic apărut într-un parc bucureştean. Este o scenă de antologie, care vorbeşte despre resursele de originalitate ale cinemaului european, găsind soluţii de expresivitate şi de „internaţionalizare” a limbajului diferite de eficientele, dar previzibilele, formule sigure ale reţetelor hollywoodiene.
