Repertoriul de vacanţă confirmă tendinţa prin apariţia unui alt actor cât se poate de respectabil, precum Matt Damon, în noul episod al francizei gravitând în jurul aventurilor de spionaj ale lui Jason Bourne, regizat de Paul Greengrass. Damon revine în acest rol al agentului cu profil de ucigaş plătit şi cu probleme de memorie, după ce refuzase să mai joace după primele trei episoade
Marele cineast britanic Ridley Scott declara, anul trecut, în cadrul unei conferinţe de presă la Festivalul de la Veneţia: „Noile tehnologii care permit oamenilor să vadă filme pe telefonul mobil şi pe computer înseamnă moartea cinematografului”. Nu mai e un secret: pentru a câştiga bătălia cu ecranele, din ce în ce mai mici, pe care locuitorii planetei se obişnuiesc să vadă filme, industria cinematografică a răspuns cu ecrane gigantice şi cu procedee de proiecţie care fac experienţa (senzorială a) vizionării de neuitat. Hiperformatul IMAX măreşte suprafaţa ecranului de 10 ori faţă de ecranul standard al filmului de 35 mm. Strategiile pentr
u a convinge oamenii să părăsească ecranele de acasă pentru cel din sala de cinema amintesc de cele intensificate pe la mijlocul anilor `50 (începute cu Cinemascopul) pentru a compensa pierderile de spectatori declanşate de ascensiunea televiziunii.
Acum senzorii vizuali şi auditivi sunt mult mai puternici, iar revoluţia digitală amplifică mereu puterea ecranică. Această tendinţă devine în ultimul timp mai evidentă pe timpul verii, când studiourile se întrec în lansări de superproducţii născute din această supradimensionare tehnologizată a spectacolului cinematografic. Ce ne oferă această evoluţie a industriei filmului? Pelicule aparţinând genurilor populare – sau hibrizilor dintre ele preferate şi la începuturilor Cinemascopului şi ecranului panoramic. Adică aventuri galactice, exotice şi multe poveşti despre supravieţuiri în mijlocul catastrofelor. Cele mai multe sunt marcate de acea estetică a excesului descrisă de Gilles Lipoveski şi Jean Serroy în cartea lor Ecranul global: „În cinematograful zilelor noastre, violenţa nu mai este atât o temă, cât un fel de stil şi de «estetică» pură a filmului”. Această estetică a excesului este, după ei, generată de faza de dezvoltare a societăţii noastre, ajunsă în faza hipermodernităţii, „se autosemnalează prin-tr-o proliferare a fenomenelor hiperbolice (de bursă şi digitale, urbane şi artistice, biotehnologice şi de consum) 1”.
Noile resurse tehnologice ale cinemaului sunt folosite uneori pentru a aduce vechi succese la standardele spectaculare de azi. Un recent exemplu este Independence Day 2, pe care regizorul de origine germană Roland Emmerich îl lansează după exact 20 de ani de la prima variantă a poveştii despre o invazie extraterestră respinsă de pământeni printr-o exempară coalizare internaţională. Reprezentarea extratereştrilor şi mai ales a vehiculelor lor este mult mai impresionantă decât în pelicula precedentă. Spectacolul distrugerii are dimensiuni hiperbolice, iar competenţa vizuală a echipei de realizatori copleşeşte. Construit după vechile – dar eficientele – strategii hollywoodiene, Independence Day 2 practică repetarea unor convenţii şi tropi de succes şi include în distribuţie actori din primul film (Bill Pullman şi Jeff Goldblum) alături de vedete de azi, precum Liam Hemsworth. Carura musculoasă şi strident masculină a acestuia confirmă o altă tendinţă relevantă a cinemaului popular de azi: cultul corpului masculin îndelung lucrat la sală.
Această glorificare a hipertrofiei musculare aminteşte, din păcate, de anii ’80 ai secolului trecut, o perioadă de regres estetic în istoria Hollywoodului, marcată ideologic de dominaţia republicană. Cu un protagonist precum preşedintele Ronald Reagen, fostul actor de westernuri angajat în exaltarea „valorilor americane”, acel deceniu a adus în strategia studiourilor de la Hollywood priorităţi evazioniste şi un aport mărit de artificiu. Evadarea din cotidian nu era însă inocentă, pentru că eroii „salvatori” se profilau ca un fel de supraoameni, cu un prototip precum cel încarnat de Arnold Schwarzenegger, interpretul eroului barbar din Total Recall de Paul Verhoeven (1989) sau al androidului răzbunătordin seria Terminatorului. Corpul se hipertrofiază din nou, în noile filme hollywoodiene, care propun eroi cu o masă musculară supradimensionată, numai bună de arătat pe ecranele mărite graţie noilor tehnologii. Mai sus pomenitul Liam Hesworth face parte dintr-o familie de actori fizici în jurul cărora se construiesc acum superproducţii cu impact verificat. Unul este chiar frate bilogic cu el, Chris Hemsworth, protagonistul filmului fantasy Thor, căruia i se adaugă un sequel cu premiera în 2017, Thor: Ragnarok. Altul este fostul campion de wrestling Dwayne Johnson, cel mai bine plătit actor în ultimul an. După ce a fost vedeta filmului-catastrofă San Andreas de Brad Payton, el este vedeta comediei de acţiune Un spion şi jumătate (Central Intelligence) de Rawson Marshall, unde îşi permite chiar să ironizeze puţin tipul de personaje eroice care l-a consacrat.
Descris cu precizie, corpul musculos al actorului devine atracţie centrală şi în remake-ul după clasicul Tarzan, noul Legenda lui Tarzan (regia David Yates) revelând o ipostază neaşteptată a actorului de origine suedeză Alexander Skarsgaard, distribuit uneori (ca şi tatăl său Stellan) în filmele de artă ale lui Lars von Trier.
În fine, repertoriul de vacanţă confirmă tendinţa prin apariţia unui alt actor cât se poate de respectabil, precum Matt Damon, în noul episod al francizei gravitând în jurul aventurilor de spionaj ale lui Jason Bourne, regizat de Paul Greengrass. Damon revine în acest rol al agentului cu profil de ucigaş plătit şi cu probleme de memorie, după ce refuzase să mai joace după primele trei episoade (The Bourne Identity, The Bourne Supremacy, The Bourne Ultimatum). După ce partea a patra a seriei care concurează peripeţiile lui James Bond (The Bourne Legacy) se lansa în 2012 fără prezenţa celebrului erou, Matt Damon revine în noul film, Jason Bourne într-o formă atletică remarcabilă, rodul unei pregătiri fizice cu un preţ ridicat (la propr
iu şi la figurat). El nu rosteşte mai mult de 25 de replici, dar face faţă cu brio scenelor de luptă cu figuri de arte marţiale perfect executate. Matt Damon reface performanţa lui Daniel Craig care, jucându-l pe James Bond, şi-a lucrat impresionant musculatura.
Ecou al tendinţei generale a culturii americane de masă, infantilizarea, cinematograful hollywoodian cu eroi supra dimensionaţi nu poate fi analizată în afara contextului social şi cultural al momentului, în care evadarea cu ajutorul performanţelor digitale duce la obsesii precum goana după virtualii pokemoni. Aceşti bărbaţi supradimensionaţi sunt plasaţi în centrul unor poveşti plasate în lumi trecute sau imaginare, făcute foarte plauzibile graţie seducţiei decorurilor, personajelor şi scenelor de confruntare puse în scenă pe coordonate gigantice cu tehnici virtuale. E greu de rezistat atracţiei ecranelor pe care se proiectează aceste poveşti, dar, aşa cum observau Gilles Lipovetsky şi Jean Serroy „găsim aici multă inventivitate tehnicistă şi puţină forţă de transport emoţional2”. Rămâne de văzut cât de mult vor reuşi produsele acestei culturi populare vizuale să modeleze (sau să anihileze) sensibilitatea spectatorilor contemporani.
■ 1-2 Lipovesky, Gilles, Serroy Jean, „Ecranul global”, Editura Polirom, 2008
