Animatorul român Paul Mureşan a câştigat al doilea an consecutiv Premiul pentru cel mai bun film românesc, cu filmul Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva, premiat „pentru maniera curajoasă de abordare a unei chestiuni atât de personale, pentru stilul vizual puternic şi pentru îndrăzneala de a admite că eşti un… vârcolac”
De câte ori am scris despre festivalul „Anim’est” (şi am făcut-o de multe ori în ultimul deceniu) mi-am amintit de faptul că odată şi odată, România organiza, din doi în doi ani, cel mai important festival internaţional de animaţie al lumii, la Mamaia, un festival dotat cu „Pelicani de aur”, de argint şi de bronz, în paralel cu festivalul din Annecy, care avea loc în anii impari. Din păcate, respectivul festival n-a trăit decât trei ediţii (în anii 1966, 1968 şi 1970) în România. În 1970, am avut onoarea şi bucuria să fac parte din juriul acelui festival, alături de Ion Popescu Gopo, de americanul William Littlejohn, de francezul Manuel Otero,
de rusul Boris Stepanţev, de italianul Riccardo Richard, de polonezul Jerzy Kotowski, într-un an în care, printre invitaţii festivalului au fost mulţi maeştri ai animaţiei mondiale, precum englezul John Halas, rusul Ivan Ivanov-Vano, bulgarul Todor Dinov, cehul Jiri Bredčka, francezul Raoul Servais, italianul Bruno Bozzeto, japonezul Yoji Kuri, americanul Chuck Jones, polonezul Daniel Szechura, maghiarul Attila Dargay. După ce acest important festival mondial şi-a încheiat (prematur!) componenta românească, ani la rând, decenii, i-am dus dorul, i-am simţit lipsa. Într-un foarte târziu, în 2006, doi inimoşi iubitori ai genului, Laurenţiu Brătan (devenit Director Financiar al Festivalului) şi Mihai Mitrică (actualul Director al Festivalului) au pus bazele unui nou festival internaţional de animaţie, l-au numit „Anim’est”, şi respectivul festival, deasemenea cu oaspeţi importanţi de peste hotare, a crescut an de an, câştigându-şi o binemeritată preţuire în ţară şi peste hotare, înlăturându-ne nostalgiile. Dacă ne-am adus încă o dată aminte de Festivalul „Pelicanilor de aur” este şi pentru a sublinia forţa actualului „Anim’est”, ajuns, iată, la ediţia a 11-a. În Introducerea la ediţia 2016, directorul festivalului Mihai Mitrică spunea, printre altele: „Anim’est intră în al doilea deceniu de existenţă în pas felin. Ni l-am dorit amuzant, antrenant şi uşor nostalgic pentru spectatorii noştri, dar şi mai înclinat spre întâlnirea cu profesioniştii, într-o tendinţă a noastră de a aduce la Bucureşti cât mai mulţi regizori, producători şi animatori generoşi cu prezentările şi cu sfaturile către animatorii români la început de drum”. Cum spuneam, oaspeţii importanţi de peste hotare n-au lipsit la nicio ediţie de la „Anim’est” (unii au participat chiar la mai multe ediţii), amintesc aici doar câteva nume mari ale animaţiei mondiale, devenite „de-ale casei” la „Anim’est”: americanii Bill Plympton, John Dilworth, Alex Budovsky, Mike Reiss, Shane Acker, Daniel McCoy, britanicul Phil Mulloy, portugheza Regina Pessoa, italianul Simone Massi, olandejii Rosto, Erich von Schaalk şi Michel Snijders, argentinianul Juan Pablo Zaramella, elveţianul Georges Schwizgebel, germanul Hayo Freitag, la care trebuie să adăugăm şi membrii juriilor din ediţia 11, respectiv americanul Carter Pilcher, britanica Shelley Page, francezul Gabriel Harel, deţinătorul Trofeului „Anim’est” 2015 pentru filmul Yul şi şarpele (juriul pentru scurt metraje şi filme realizate de studenţi) şi britanicul Anthony Farquhar Smith, catalana Carolina López Caballero, cehul Martin Vandas (juriul pentru lung metraje şi competiţia naţională).
Trofeul „Anim’est” 2016 a revenit scurt metrajului rusesc Before Love (Înainte de iubire) de Igor Kovalyov pentru „povestea captivantă, imaginea spectaculoasă şi concepţia grafică aparte”. Efectiv, acest film despre singurătate, neînţelegeri şi dezacorduri este copleşitor şi cutremurător, cele două personaje principale caută iubirea dar, fără să vrea, găsesc, fiecare, o cale spre nefericire. După cum o spune şi motivaţia juriului, concepţia grafică a filmului este de mare originalitate, captivantă ca şi naraţiunea propriuzisă. În competiţia de scurt metraj internaţional au fost selectate anul acesta 39 de filme produse în 28 de ţări ale lumii. S-a acordat şi un Premiu pentru cel mai bun film de scurt metraj, adjudecat de filmul studenţesc ceh Happy End (Final fericit) de Jan Saska, pentru „povestea excelentă, pentru priza la public şi pentru maniera inedită în care provoacă convenţiile cinematografice”, eu aş adăuga şi pentru calitatea umorului negru, filmul fiind o perfectă tragi-comedie, în sensul cel mai pur al cuvântului. Premiul „Viorica Bucur” pentru cel mai bun film studenţesc a revenit scurt metrajului francez Crabe Phare de Gaëtan Borde, Benjamin Lebourgeois, Claire Vandermeersh, Alexandre Veaux, Mengjing Yang, pentru „calitatea concepţiei grafice, execuţia tehnică excelentă, povestea atrăgătoare şi animaţia pe măsură”: este povestea unui crab legendar care a colecţionat de-a lungul anilor epave ale marinarilor naufragiaţi, dar care a îmbătrânit şi nu mai are puterea să-şi continue colecţia. Au fost acordate şi două menţiuni speciale filmelor studenţeşti, scurt metrajului ceh The More I Know (Cu cât ştiu mai mult) de Marek Naprstek, „pentru originalitatea concepţiei grafice, pentru naraţiunea ambiţioasă şi pentru utilizarea inteligentă a imaginilor vii ce spun o poveste despre provocările adolescenţei” şi scurt metrajului din Coreea de Sud White Silence (Tăcerea zăpezii) de Hyomi Kim pentru „povestea fascinantă construită simplu şi eficient în jurul unei dorinţe comune nouă, tuturor, aceea de a fi iubiţi”. Premiul pentru cel mai bun film de lung metraj a fost acordat animaţiei franceze La jeune fille sans mains (Fata fără mâini) de Sébastien Laudenbach Voyage, pentru „stilul inventiv şi fluid, pentru scenele foarte poetice intercalate în povestire şi pentru maniera în care animaţia reuşeşte să captiveze audienţa şi să îi pună la încercare imaginaţia”. Povestea tragică şi tristă a fetei fără mâini (din pricina unui tată hapsân) este derulată cu o mare discreţie sufletească, într-un context liric acaparant.
Animatorul român Paul Mureşan a câştigat al doilea an consecutiv Premiul pentru cel mai bun film românesc, cu filmul Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva, premiat „pentru maniera curajoasă de abordare a unei chestiuni atât de personale, pentru stilul vizual puternic şi pentru îndrăzneala de a admite că eşti un… vârcolac”. O menţiune specială a fost acordată şi scurt metrajului românesc Skateboarding-ul nu e o crimă de Cristian Radu, pentru „stilul liber al animaţiei şi pentru poveste”. Pentru că am ajuns la competiţia naţională, cer cititorului îngăduinţa unei mai ample paranteze deschise, consacrată filmului românesc de animaţie. Am văzut cu atenţie întreg programul competiţional românesc, selecţia fiind alcătuită din 12 titluri, şi nu cred că putem vorbi de o oră fastă a animaţiei naţionale, cred că majoritatea filmelor din program au fost, practic, „filme de duzină”, deficitare mai ales la capitolul ideii lor directoare. Argumente? Cutia albă de Mihai Păcurar de pildă, este un science-fiction ceţos, dezlânat, în care diverşi oameni încearcă să trăiască pe viu experienţe generate şi influenţate de subconştient. Efemeride de Rodi Cotenescu porneşte de la o idee elementară, aceea că tot ceea ce ne înconjoară este trecător. Cicluri infinite de Attila Bende este o animaţie experimentală despre tot şi nimic. …Sau nu de Ana Dobrescu pleacă la drum cu un tânăr supradotat dar nu ajunge nicăieri. Punjabboogie de Bogdan Lupescu este un scurt metraj definit perfect de propriul titlu. Călătoria lui Selkie de Dan Ene şi Laura Ene este călătoria unei fete în căutarea prietenului pierdut. În Grădina de Luminiţa Maria Dumitrache, din flori şi frunze se alcătuieşte o mână umană, care dispare când se usucă vegetaţia. În Omul şi copacii de Dani Pucz şi Constantinos Terikkas găsim un ciot de idee (din fabula unui scriitor maghiar, Gaspar Heltai): un om împrumută un ciot dintr-o pădure, din care confecţionează un topor, cu care taie toţi copacii. Scurt metrajul Ultimul dans de Iulia Petronela Ioniţă încearcă să răspundă unei întrebări enervante: poate fi eternă iubirea dintre o femeie şi un vampir? Zete şi zânele de Fazakas Szabolcs şi Tóth Arpád este un film epic, bazat pe legende locale secuieşti, în care Zete, un băieţel secui veghează la liniştea Cetăţii Titirez, ameninţată de un grup de uriaşi. După cum se poate observa, nu am luat în discuţie filmele premiate de juriu. Dar una dintre motivaţiile de premiere ale juriului, aceea că filmul în cauză ar fi premiat „pentru îndrăzneala de a admite că eşti un…vârcolac” ne poate pune pe gânduri. Concluziv, pe cât de reală şi de adevărată este afirmaţia că „Anim’est” a descoperit, an de an, tinere talente, a impulsionat şi animat filmul românesc de animaţie, pe atât de reală şi adevărată poate fi constatarea că producţia naţională a filmului de animaţie nu se află la un nivel cât de cât mulţumitor: odată, de mult, pe când Studioul „AnimaFilm” nu intrase în faza comei induse, anual aveam de a face cu zeci de „filme de autor”, ale unor autori cu galoane internaţionale, astăzi, iată, în ciuda efortului supraomenesc al unor tineri, avem de a face, într-un an cinematografic, cu o duzină de improvizaţii şi cam atât.
Dar să închidem paranteza şi să revenim la palmaresul juriilor. În secţiunea Music Video, jurizată de Alexandru Ciubotariu, Andrei Robin Proca şi Ciprian Muntele au fost premiate, ex-aequo, două videoclipuri: “O” FRNK (S.U.A./ Coreea de Sud, regia: Erick Oh) şi “Witch Doctor” De Staat (Olanda, regia: Studio Smack, Floris Kaayk). Premiul Publicului a fost acordat scurt metrajului hazliu A Town Called Panic: Back to School (Panică în sat: Prima zi de şcoală) de Stéphane Aubier şi Vincent Patar, cu două personaje emblematice, Cowboyul şi Indianul. Un juriu alcătruit din copii (Leo Lupaşcu, Irina Panaitescu şi Antonia Panaitescu a ales câştigătorul secţiunii „Minimest”: ataşantul scurt metraj englezesc Stick Man (Domnul Băţ s-a rătăcit) de Jeroen Jaspaert şi Daniel Snaddon. Agata Tabacu a câştigat concursul de proiecte de scurt metraj de animaţie, ajuns la a patra ediţie.
„Deschis” cu lung metrajul franco-belgian La tortue rouge (Ţestoasa roşie) de Michael Dudok De Wit şi „încheiat” cu cine-concertul Felix the Cat, cu muzică originală compusă şi interpretată de Simona Strungaru Symphonics, „Anim’est 2016” a cuprins, pe lângă cele şase secţiuni competitive, numeroase şi incitante proiecţii speciale, filme ale ţării invitate (Belgia), ale festivalului invitat (Animac, Spania), ale şcolii de animaţie invitate (La Cambre), ale studioului de animaţie invitat (Walking the Dog), „Noaptea animaţiilor bizare”, „Trippy Animation Night”, ateliere de animaţie, expoziţii, o sumă întreagă de manifestări generoase, demonstrând că, ajuns la ediţia a 11-a, merge cu fruntea sus mai departe…
