Anton Pann s‑a născut în urmă cu două secole şi un sfert, probabil în 1798, la Sliven, în Bulgaria, pe teritoriul stăpânit atunci de Imperiul Otoman. Unii dau ca an de naştere 1796, alţii 1797, dar faptul este fără mare relevanţă în acest cadru. Se pare că era de neam aromân, dar, chiar dacă ar fi fost de altă origine etnică, faptul nu are importanţă în contextul de faţă. Oricum, acest om de cultură „vădea o cunoaştere miraculoasă a limbii noastre”, după cum avea să aprecieze George Călinescu. Nu a avut o viaţă deloc uşoară, fiindcă a rămas orfan de tată încă de copil, alături de alţi doi fraţi, şi a fost crescut de mamă. Aceasta pleacă (împreună cu ai săi copii) prin 1806 la Chişinău, unde Anton cântă în corul Marii Biserici, învaţă ruseşte şi devine un excelent cântăreţ de stană (psalt). La 1812, pe când se încheia un sângeros război ruso‑turc, purtat pe teritoriul românesc şi când era răpită Basarabia de către Imperiul Rusesc, Anton Pann se mută, împreună cu mama sa, la Bucureşti. Aici începe o viaţă nouă şi grea, în calitate de cântăreţ, paracliser pe lângă unele biserici, urmează şcoli „de musichie” ecleziastică orientală, greacă, învaţă arta tipografică şi începe tipărirea de cărţi traduse în româneşte. Cam în timpul când diaconul transilvănean Gheorghe Lazăr introducea limba română la Şcoala de ingineri hotarnici de la Sfântul Sava, mitropolitul Dionisie Lupu îl numea pe Anton Pann, care avea cu puţin peste 20 de ani, în comisia pentru traducerea cântărilor bisericeşti din greceşte în româneşte. La începutul „zaverei” din 1821, tânărul se refugiază în Transilvania, la vechea Biserică Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, unde era cântăreţ în strană. Aici, la Braşov, leagă o trainică prietenie cu Ioan Barac, alt traducător şi tipograf de cărţi populare. Reîntors în Ţara Românească, Anton Pann devine profesor de psaltichie la şcoala de cântăreţi bisericeşti de pe Podul Mogoşoaiei (azi Calea Victoriei). Apoi va deveni profesor de muzică la şcoala de pe lângă Episcopia Râmnicului şi cântăreţ la Biserica „Buna Vestire” din Râmnicu Vâlcea. În toată această perioadă a continuat traducerea cărţilor de cântări bisericeşti în limba română, precum şi românizarea şi aducerea la zi a muzicii bisericeşti. A predat lecţii de muzică măicuţelor de la mănăstirile „Dintr‑un Lemn” şi „Surpatele”.
Din 1830, Anton Pann a început seria de tipărituri predominant muzicale, religioase şi mirene. Aşa apar „Versuri musiceşti ce se cântă la naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi în alte sărbători ale anului”, conţinând colinde şi cântece de stea, apoi cărţi cu multe cântece de lume („Poesii deosebite sau cântece de lume” şi lucrări cu caracter moralizator. Urmează alte culegeri religioase şi folclorice, precum cărţile de cântări bisericeşti pentru strană. În 1842, Anton Pann devine profesor de muzică la Seminarul Mitropoliei Ungrovlahiei de la Bucureşti. Într‑un singur an, 1847, a tipărit 11 cărţi bisericeşti şi laice. La sfârşitul vieţii, a publicat „Mica gramatică teoretică şi practică” (cu rol didactic), o carte cu un model de recitare a Apostolului şi a Evangheliei; „Noul Anastasimatar (colecţie de cântări cu slujba Învierii de la vecernie şi utrenie), tradus şi compus după sistema cea veche a serdarului Dionisie Fotino”, „La Sfânta Liturghie a lui Ioan Gură de Aur” şi „La Sfânta Liturghie a Marelui Vasile”. Anton Pann a murit în 1854, după o călătorie în Oltenia în timpul căreia s‑a îmbolnăvit de tifos. Este înmormântat la Biserica Sfântul Stelian (Lucaci) din Bucureşti, în apropierea casei sale, a Colegiului Naţional „Matei Basarab” şi a bustului lui August Treboniu Laurian.
Chiar dacă numele lui Anton Pann a fost uitat de mulţi români, au rămas peste ani culegerile şi creaţiile sale muzicale, care cuprind compoziţii orientale, romanţe şi cântece de lume precum „Bordeiaş, bordei, bordei”, „Inima mi‑e plină”, „Mugur, mugurel”, „Până când nu te iubeam”, „Nu mai poci de ostenit”, „Leliţă săftiţă”, „Şi noi la Ilinca”, „Unde‑auz cucul cântând” sau „Sub poale de codru verde”.
În anul 1848, cântăreţul nostru se găsea la Râmnicu Vâlcea. Părăsise Bucureştii din pricina molimei de holeră. La 9 iunie, izbucneşte Revoluţia de la 1848, la Islaz şi se întinde în întreaga ţară. Gheorghe Dem Theodorescu scrie că atunci „Anton Pann lucra peste Olt pentru realizarea ideilor naţionale şi cânta triumful revoluţiunii printr‑un imn, de care s‑a vorbit în organele de publicitate ale epocii”. La 30 iulie 1848, comisarul de propagandă al districtului Vâlcea, Dumitru Zăgănescu, fratele căpitanului de pompieri Pavel Zăgănescu, eroul bătăliei din Dealul Spirii, raporta „Ministrului Treburilor din Lăuntrul Ţării Româneşti” cadrul în care fusese sărbătorită revoluţia în oraşul Râmnicu‑Vâlcea. Autorul menţionează şi participarea lui Anton Pann: „Într‑acest pompos constituţiu, aflându‑se şi d‑l Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câţiva cântăreţi de aceeaşi profesie, au alcătuit o musică vocală cu nişce versuri prea frumoase, puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care a ajuns entusiasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor”. Evenimentul se petrecea joi, 29 iulie 1848, „într‑o câmpie înconjurată cu arbori, ce este la marginea cetăţii”, adică actualul parc Zăvoi, prilej cu care s‑a depus jurământul pe Constituţie, s‑au sfinţit steagurile revoluţiei şi s‑a cântat „pentru prima dată în Ţara Românească”, într‑un cadru oficial, după afirmaţia lui Vasile Roman, viitorul Imn de stat al României, „Deşteaptă‑te, române!”.
Anton Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei „Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureşanu prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia, ne relatează cum în casa poetului Andrei Mureşanu din Braşov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac şi Vasile Alecsandri, cu toţii fiind în căutarea unei melodii pentru poezia „Un răsunet”, cel care a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă în posteritate, a fost Anton Pann. Vorbind despre poetul Andrei Mureşanu şi despre poezia „Un răsunet” („Deşteaptă‑te, române!”), George Călinescu numeşte această poezie „Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră „acel Rouget de Lisle român”, comparându‑l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (1760‑1836), ofiţerul francez care a compus, în 1792, „La Marseillaise”, imnul Revoluţiei franceze începute la 1789 şi apoi Imnul naţional al Franţei.
Activitatea de creaţie a lui Anton Pann a fost apreciată de însuşi Mihai Eminescu, acela care îl pomeneşte duios în „Epigonii”: „S‑a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, ca şi cum acesta l‑ar fi avut naş pe însuşi Pepelea, personajul snoavelor şi povestirilor populare româneşti, înrudit cu Păcală şi întruchipând inteligenţa, umorul şi perspicacitatea. În România, sunt azi monumente, şcoli, străzi dedicate lui Anton Pann, la Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Ploieşti, Huşi, Brăila, Tulcea, Roman, Braşov, Sibiu; în Basarabia, este o stradă cu numele său la Chişinău, ca şi la Sliven (locul de naştere), în Bulgaria.
Ceea ce are relevanţă în cadrul de faţă este marea creaţie românească a lui Anton Pann, acela care a naţionalizat în spirit românesc muzica bisericească, acela care a dat (fără să bănuiască şi să vadă aceasta în timpul vieţii sale) muzica Imnului naţional al României, acela care a statuat cântecele de lume, valorificate şi revalorificate apoi la petreceri în întreaga perioadă care a urmat, până în epoca interbelică inclusiv. Anton Pann a fost în mare parte autodidact, a învăţat muzica bisericească de la teologi şi preoţi, iar pe cea mireană de la oameni pricepuţi şi iubiţi la sate şi în mahalale. Sunt mărturii care spun că a urmat cursurile lui Gheorghe Lazăr în limba română, fapt care l‑a inspirat şi îndemnat să transforme muzica bisericească greacă în una pe versuri şi cu vorbe româneşti. Dincolo de anumite negări, de contestaţii şi de afirmaţii răuvoitoare, Anton Pann a intrat în conştiinţa publică românească pe poarta magistrală. A fost preţuit şi iubit, ca artist şi ca român. Originea etnică nu i‑a fost lămurită clar, iar controversele nu au condus în acest caz la vreun adevăr sigur, dar chestiunea nu are nicio importanţă. Contează faptul că a fost educat româneşte, că a scris româneşte şi a simţit româneşte. Altminteri nu ar fi avut cum să scrie versuri memorabile, uitate astăzi, uşor naive, dar reprezentative pentru epoca paşoptistă: „Cântă, măi frate române/ Pe graiul tău şi limba ta/ Şi lasă cele streine/ Ei de a şi le cânta./ Cântă să‑nţelegi şi însuţi/ Şi câţi la tine ascult’:/ Cinsteşte, ca fieşcare,/ Limba şi neamu‑ţi mai mult”. Fireşte, ne situăm cu aceste versuri şi cu activitatea lui Anton Pann în epoca romantică, aceea care proslăvea cântecele şi dansurile popoarelor, „spiritul poporului” (cum ar fi spus Herder), folclorul, creaţia popoarelor în general. Din aceste creaţii, dispreţuite de unii, aveau să se nască apoi marile opere culte. Romantismul preţuia nu doar spiritul popoarelor, ci şi popoarele însele, cu cele mai importante creaţii colective ale lor, limbile naţionale. Anton Pann îi consideră pe români fraţii săi, îi îndeamnă să cânte „pe graiul lor”, să‑şi cinstească limba şi neamul. Cinstirea limbii are o explicaţie simplă, anume înţelegerea mesajului. Era firesc ca limba tuturor românilor să fie româna, nu greaca, supralicitată în timpul regimului turco‑fanariot.
Azi nu pare ca lucrurile să se fi schimbat prea mult în esenţa lor. Foarte mulţi români contemporani nu „cântă” în limba lor maternă, ci în engleză. Nu înţeleg întotdeauna exact ce „cântă”, dar continuă să nu‑şi „cinstească” nici limba şi nici neamul. Unii se feresc chiar să recunoască faptul că sunt români, iar alţii consideră că limba română nu mai este bună pentru comunicare, ci doar pentru… înjurături. Aşa că îşi caută joburi, devin „patetici” (nu patetici cu‑adevărat, ci jalnici), se duc la spa‑uri şi în resort‑uri, urmăresc ranking‑uri, fac follow‑up‑uri, merg la meciuri în „superliga” şi în „play‑off” sau „play‑out”, nu mai interacţionează „live”, ci „online” şi câte altele. Unele dintre aceste cuvinte şi expresii sunt trecute în „inventarul” limbii române în grafie românească, altele în grafie engleză, de‑a valma, fără nicio regulă. Ne vom trezi cu toţii dialogând nu „pe viu” („live”), faţă în faţă, ci pe net („online”) prin intermediar, încât ne vom ruşina şi jena de propriile feţe pe stradă, acasă, la serviciu. Rămânând însă în plan lingvistic, dialogul suferă enorm din această alunecare, din acest amestec păsăresc de cuvinte. Românii de rând se minunează, fiindcă nu mai înţeleg mare lucru din instrumentul de comunicare numit limba română, aşa de eficient odinioară. Intelectualii par să nu aibă probleme atunci când dau numai titluri englezeşti conferinţelor, colocviilor, sesiunilor lor, atunci când scot doar reviste în engleză, fără rezumate în româneşte, atunci când fac expoziţii documentare pe teritoriul României, fără niciun text în româneşte. Limba română, „limba oficială” a României şi a Republicii Moldova, a devenit astfel facultativă. Cum să mai guste elevii şi tinerii folclorul românesc, strigăturile, cimiliturile, colindele, bancurile cu jocuri de cuvinte, cum să recepteze „Mioriţa” şi celelalte balade şi legende, istoria naţională, geografia României, teologia românească şi cum să înveţe cu drag limba şi literatura română? Dacă nu revenim la limba română corectă şi completă, nu vor reuşi.
Anton Pann nu a fost un vizionar, ci un spirit practic, dornic de dialog firesc între români şi de primire de către aceştia a cuvântului vorbit şi cântat al Domnului în limba română. Nu a fost un compozitor de muzică de înalt nivel, de muzică numită cultă, ci un „cântăreţ” în româneşte, îndrăgostit de limba lui, înţeleasă „ca un fagure de miere”. Era tocmai ceea ce trebuia atunci în mediile mai adânci ale acestui popor, ieşit dintr‑o perioadă grea şi dornic să se afirme prin naţionalitatea lui. Anton Pann a trăit în „secolul naţionalităţilor” şi şi‑a onorat misiunea de rapsod naţional. Fie şi numai pentru faptul că a compus muzica Imnului naţional ar trebui să fie preţuit veşnic. Poporul i‑a primit muzica şi a transformat‑o în simbol al României până în ziua de astăzi. Este acesta un semn clar că mesajele bune care ne vin din trecut rodesc peste secole, în curgerea fără sfârşit a vieţii şi că istoria este pur şi simplu viaţă, întocmai ca viaţa pe care o trăim noi şi care va ajunge şi ea, iremediabil, trecut.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
