Alexa Visarion nu ne propune simple excursuri prin operele sau biografiile celor citaţi, ci – şi aici este marele merit al volumului – reinterpretări utile prezentului, relecturi sau priviri imersive ce coboară în profunzimile temelor abordate…
În ultimii ani, regizorul de teatru şi film Alexa Visarion a devenit un intim al cărţilor de teatru care, într‑un fel sau altul, îl conţin: fie ca personaj (Univers filmic – Alexa Visarion. Jurnal de spectator, de Vasilica Bălăiţă, Portret de artist – Alexa Visarion. Alexa Visarion sau destinul creaţiei, coordonator Elena Saulea), fie ca autor (Împotriva uitării şi, recent apărută la Editura Ideea Europeană, Nostalgia valorii).
Volumul de faţă, continuând simbolic şantierele memoriei deschise în Împotriva uitării, operează cu două concepte esenţiale: nostalgia şi valoarea. Sunt două concepte, din păcate, deturnate azi de la sensurile lor primare, sensurile adânci. Primul este cel de „nostalgie”. El repune în discuţie condiţia „omului nostalgic” şi nostalgia ca stare de fond a fiinţei umane aflată în dispoziţii privilegiate, de creaţie. În spaţiul românesc al ultimilor ani, din nefericire, nostalgia este vehiculată într‑un sens mai degrabă social: se vorbeşte frecvent despre „nostalgia după vremuri mai bune”, eventual vremurile comuniste. „Nostalgia” are uneori şi un sens negativ, „nostalgicii” fiind asociaţi uneori retrograzilor, depăşiţilor, oamenilor blocaţi în trecut. Sensul filosofic al termenului este evocat, însă, tot mai puţin. Celălalt termen al titlului de faţă trimite la „valoare”, concept în privinţa căruia pare că suntem astăzi mai derutaţi ca oricând.
„Nostalgia valorii” implică o revizitare a trecutului şi o recuperare prin readucere în atenţie a unor valori cu potenţial de exemplu. Evident, discuţia se desfăşoară pe terenul teatrului, însă capitolele pe care Alexa Visarion le propune pot fi oricând capitole distincte ale culturii româneşti, în formulele ei de exemplaritate. David Esrig, Ilie Gheorghe, Grigore Vasiliu Birlic, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Lucian Pintilie, dar şi Caragiale, Camil Petrescu, ori, de dată mai recentă, Atena Elena Simionescu, Sorina Bălănescu, Bujor Prelipcean, ba chiar şi stareţul Teodosie de la Mănăstirea Zosin (Botoşani) – sunt figuri luminoase aşezate în galeriile personale ale lui Alexa Visarion. Şi nu, nu avem de‑a face cu un muzeu al figurilor de ceară, ci cu o construcţie foarte vie, adeseori polemică, tentantă prin frumuseţea ideilor şi interpretărilor adăpostite aici.
Alexa Visarion nu ne propune simple excursuri prin operele sau biografiile celor citaţi, ci – şi aici este marele merit al volumului – reinterpretări utile prezentului, relecturi sau priviri imersive ce coboară în profunzimile temelor abordate. Sunt absolut remarcabile capitolele despre Caragiale şi relecturile pe care le propune Alexa. Ni se relevă unghiuri cu totul noi ale unei opere care, brusc, se scutură de balast şi devine de o prospeţime indiscutabilă. Un efect similar îl încerci parcurgând paginile despre Camil Petrescu, asumat deopotrivă ca literat, dramaturg, publicist, teatrolog. Spre deosebire de alte practici ale interpretării exersate de interpreţi excesiv de reverenţioşi faţă de operă, Alexa Visarion intră în dialog cu aceasta, o provoacă, o tatonează, aproape recurge la armele flirtului intelectual pentru a o determina să se deschidă în deplina ei noutate. Ambele capitole – despre Caragiale şi Camil Petrescu – sunt atât de bine structurate, încât te obligă să nu mai revii vreodată la cei doi clasici fără a ţine de cont de ceea ce propune, pe marginea şi din interiorul lor profund, regizorul‑teoretician.
Nostalgia valorii nu este, nicidecum, o carte facilă. Nu îşi propune popularizări sau vulgarizări ale unor teme complexe, nu îşi doreşte efecte de marketing asupra unor figuri ale culturii române. Autorul ei are exigenţe înalte, citările sale presupun cultură a receptării. Cartea îşi cere un public elevat şi deschis, pentru care Kirkegaard, Nietzsche, Schopenhauer, Blaise Pascal sunt nume cu rezonanţe familiare.
Atrăgător şi mereu problematic la tipul de gândire al lui Alexa Visarion este permanenta sa preocupare de a reflecta asupra condiţiei artei, semn evident de predispoziţie spre filosofare, spre gândire pură. Relaţia lui Alexa cu arta este una complexă: el nu se limitează la a o practica, la a ne vorbi din interiorul ei, ci exersează acele priviri de deasupra, specifice meta‑discursurilor. Miza Nostalgiei valorii este astfel dublă: cartea nu vorbeşte doar despre oameni în artă, ci şi despre artă în oameni. Dialectică subtilă şi relevantă pentru cititorul atent… Altfel spus, Arta însăşi devine în această carte un personaj omniprezent, la fel cum Autorul, Alexa însuşi, este, la rândul său, un alt personaj. Căci cartea este şi una despre un sine reflectat în întâlnirile sau lecturile întreprinse în toţi aceşti ani de creaţie şi meditaţie. În treacăt fie spus, în câteva secţiuni, Alexa Visarion ni se dezvăluie în deplina lui umanitate. Simţi asta atunci când, bunăoară, scrie despre Mănăstirea Zosin sau despre Băluşeni, satul său natal. Sunt paragrafe care nu se citesc, ci se aud, efect straniu de prezenţă directă a unui autor ce ţi se confesează prin adresabilitate directă. La fel, paragrafele despre Elena Saulea, sora regizorului, ea însăşi un spirit profund al culturii române sau multe alte pasaje în care neutralitatea teoreticianului lasă loc de exprimare sentimentelor şi atitudinilor.
Îl citesc cu mare plăcere pe Alexa Visarion. E un excelent stilist. Degeaba ai idei formidabile, dacă nu deţii un condei capabil să le exprime, să le aşeze în materialitatea cuvântului. Relaţia lui Alexa Visarion cu limba română este una cu totul şi cu totul privilegiată. Scriitorul Alexa simte pulsul lăuntric al cuvintelor, simte ritmurile lor, ştie exact ce epitete să folosească pentru a descrie concis, precis şi plastic. Un exemplu: atunci când scrie despre actorii interpreţi din schiţa Bubico, Birlic, Caragiu şi Horaţiu Mălăele, foloseşte, în cazul lui Mălăele, o sintagmă care descrie cu o perfecţiune înspăimântătoare ceea ce face actorul în personaj: „ripostă reactiv dispreţuitoare de fante‑puşlama”. Este exact modul în care percepeam această interpretare, însă îmi lipsea definirea. Sunet de mecanism ce se îmbină perfect cu un altul – clic!, ştiinţă de a esenţializa, de a comprima fără sacrificarea stilisticului.
Un alt merit colateral al volumului ţine de deschiderea continuă în care se află cartea. Principial, fiecare capitol are un erou, un personaj principal, însă Alexa Visarion nu rămâne focusat strict pe acest personaj, ci, prin ricoşeuri culturale, aduce în atenţie noi şi noi personaje. Galeria de portrete se lărgeşte progresiv, dar discret, o sumedenie de personaje de „extratext” arătându‑ni‑se de printre rândurile cărţii şi lărgind tot mai mult orizonturile receptării.
Cartea aceasta este un „acasă” pentru cei ce au vocaţia autenticului şi pentru cei predispuşi la nostalgii de bună calitate. Se vor simţi aici într‑un mediu familiar şi, mai mult ca sigur, vor realiza că sunt parte dintr‑o comunitate tăcută, dar foarte intensă: comunitatea oamenilor care încă mai cred în valoare!
Călin Ciobotari
