Nimic nou pentru reacţia mediului rusesc, scriitoricesc sau nu, la nobeliaţii proprii. Cu o ironie amară, în articolul său Un martor nedorit: cine se teme de cărţile Svetlanei Alexievici?, publicat în revista Forbes (19 octombrie 2015), criticul literar Serghei Medvedev readuce în memorie următoarele expresii care au sintetizat momentele importante ale acestei reacţii paradoxale, de neînţeles: „Albgardistul Bunin, antisovieticul Pasternak, scriitorul vlasovist Soljeniţîn, parazitul Brodski”. Te întrebi: oare de ce din această listă a nobeliaţilor ruşi lipseşte tocmai Mihail Şolohov? La această întrebare răspund, din păcate, prea mulţi literaţi ruşi care, acum, o repudiază pe faţă şi pe ultima nobeliată în care s-au logodit, decis şi în mod fericit, jurnalistul şi literatul.
Svetlana Alexievici părea a fi predestinată să ia premiul suprem în Literatură într-un moment al istoriei care încearcă să-şi găsească expresia şi scriitorul care să-l reprezinte în tot ceea ce are el mai neaşteptat şi mai neştiut. Născută în Ucraina, din părinţi de etnii diferite – unul ucrainean, celălalt bielorus –, 
crescută în Bielorusia şi formată în cultura rusă, noua premiată în Suedia ni se înfăţişează ca întruparea vie a trei popoare, cândva egale prin esenţa slavităţii lor, în ultimele secole, însă, trăind sub semnul relaţiei stăpân-supus, relaţie mascată de acţiunea de „civilizare” a vechiului imperiu rus şi, apoi, viciată de frazeologia egalitarismului imperial comunist. Aşadar, fiinţa acestei scriitoare poartă în ea însemne ale unei memorii etnice, culturale, sociale şi istorice pe cât de bogată şi de unitară, pe atât de plină de contradicţii, paradoxuri, fisuri şi semnificaţii profetice. Această prodigioasă memorie a putut fi adusă la viaţă, pusă să vorbească, să se înţeleagă pe sine şi să participe la dialogul universal despre om nu numai de o luciditate şi un curaj al gândirii ieşite din comun, dar şi de o uriaşă capacitate de a renunţa la eul scriitoricesc, de a asculta omul din om, de a se plia pe vocea şi pe gândirea altuia, de a empatiza total şi definitiv cu omul ca individ şi cu viaţa lumii, al cărei simplu ecou se vrea a fi.
De aceea, nu e de mirare că, atunci când, pe data de opt octombrie a acestui an s-a anunţat că dintre cei nominalizaţi tocmai scriitoarei bieloruse i se va decerna Premiul Nobel pentru Literatură, s-au găsit destule voci care să-i conteste nu numai talentul literar şi apartenenţa ei la tagma slujitorilor artei, dar şi dreptul de a vorbi în numele uneia dintre cele trei etnii de care omul şi scriitorul Svetlana Alexievici se simte ataşată ca de o adevărată matcă. Din puhoiul de atitudini şi intervenţii, pe diferite căi, în legătură cu această decizie se detaşează câteva opinii de o deosebită violenţă, nu numai ideatică, ci şi verbală, care vin din fostul spaţiu sovietic. Cele mai multe dintre ele, cum era de aşteptat, aparţin lumii scriitoriceşti şi societăţii ruse în întregul ei, dar nu lipsesc nici părerile depreciative, e drept, mai puţine, venind din mediul bielorus. Citindu-le, cu uimire, cu groază, şi aflând cât de târziu şi de pervers au reacţionat şefii celor două state – Ucraina e prinsă încă în iţele unui război crud şi de rapt cu Rusia – la vestea premierii cu Nobelul a unui scriitor din zona slavităţii răsăritene, îţi dai seama de impactul extraordinar, fie el şi cu semnul respingerii, al adevărului spus de această scriitoare asupra conştiinţei umane, încătuşate încă de comunismul muribund şi de stalinismul redivivus din zone întinse ale fostului spaţiu sovietic.
Astfel, într-un context cu totul ireverenţios, proaspăta nobeliată este numită de scriitorul Vladimir Krupin „un Soljeniţîn cu fustă”, expresie ce atestă nu numai antipatia profundă pentru cel care a dezvăluit lumii întregi fenomenul sovietic al „lagărului”, dar şi o părere aproape generalizată despre valoarea ca atare a Premiului Nobel, considerat a fi îndatorat exclusiv politicului, atunci când a revenit sau nu unui scriitor rus. „Cred că Premiul Nobel a încetat demult să fie un criteriu pentru realizări 
artistice reale” scrie Mihail Zadornov, în timp ce redactorul-şef al revistei Literaturnaia gazeta, Egor Holmogorov, titrează: S-a dat Premiul Nobel pentru ne-literatură, pentru a putea conchide: „Pentru Rusia, premiul lui Alexievici nu are nici o importanţă. (…) Nu se poate da la infinit [Premiul Nobel – n.n.] scriitorilor de mâna a treia”. Opiniile de mai sus sunt în perfect acord cu părerea lui Iuri Poleakov care declară ritos „că opera lui Alexievici e de nivelul mediu al publicisticii ruse” sau cu şi mai dura opinie a lui Eduard Limonov: „A fost aleasă încă o scriitoare pentru gospodine, Svetlana Alexievici”. Nu poţi să nu constaţi că, în fond, etichetările de tot felul folosite de scriitori sunt în consonanţă cu înjurăturile staliniştilor „convinşi” şi cu strigătele purtătorilor de cuvânt pro-Putin cum că artiştii „nu trebuie să se bage unde nu le fierbe oala. Există CC, există secretar general” .
În faţa unor asemenea declaraţii venind din partea unor intelectuali sau foşti activişti pare naivă opinia omului simplu cum că Svetlana Alexievici nu aparţine literaturii ruse pentru că „e puţin cunoscută în Rusia” şi „e rusofobă”. În realitate, scriitoarea bielorusă nu e rusofobă şi, pentru a dezminţi această învinuire, în discursul Nobel, ţinut pe 7 decembrie la Academia Suedeză, ea declară omenirii întregi: „Am trei patrii – pământul meu bielorus, patria tatălui meu, unde am trăit întreaga viaţă, Ucraina – patria mamei mele, unde m-am născut, şi marea cultură rusă fără de care nu mă pot concepe. Toate îmi sunt scumpe”. Svetlana Alexievici nu e nici atât de puţin cunoscută în Rusia pe cât se spune. Admiţând că publicul larg nu i-a putut citi toate cărţile, totuşi acesta a putut urmări la televiziune sau pe marile ecrane trei piese de teatru şi mai mult de două sute de telefilme şi documentare, realizate de către cunoscuţi regizori bieloruşi, ruşi, irlandezi şi japonezi, canadieni după textele ei şi difuzate intens în Rusia. În plus, atenţiei aceluiaşi public nu i-au putut scăpa cel puţin două momente din biografia ei scriitoricească atât de zbuciumată: cu prilejul apariţiei în 1984 a scrierii Războiul nu are chip de femeie în cunoscuta revistă Oktiabr (Octombrie), autoarea a fost strict cenzurată şi învinuită de „coborârea imaginii eroice a femeii sovietice”, lucru ce n-a împiedicat apariţia în 1985 a unei cărţi cu acelaşi titlu într-un tiraj de două milioane de exemplare; în 1992, veteranii războiului din Afganistan i-au intentat scriitoarei un proces politic la Minsk pentru „calomnie”. La acestea s-ar putea adăuga interzicerea semnăturii Svetlanei Alexievici în Bielorusia, împrejurare care-o obligă, în 2000, să se stabilească în Occident, de unde, în 2013, revine la Minsk, deşi mare parte dintre compatrioţi n-o consideră de-a lor. Nu credem că pentru a fi cunoscută de publicul larg rus sau bielorus n-a contat şi faptul că, în Europa, scriitoarea a obţinut cele 
mai însemnate premii literare şi distincţii de stat, a dat numeroase interviuri fulminante, imediat amendate sau salutate entuziast în fostul spaţiu sovietic, şi că, în 2013, a fost nominalizată deja la Premiul Nobel.
Nimic nou pentru reacţia mediului rusesc, scriitoricesc sau nu, la nobeliaţii proprii. Cu o ironie amară, în articolul său Un martor nedorit: cine se teme de cărţile Svetlanei Alexievici?, publicat în revista Forbes (19 octombrie 2015), criticul literar Serghei Medvedev readuce în memorie următoarele expresii care au sintetizat momentele importante ale acestei reacţii paradoxale, de neînţeles: „Albgardistul Bunin, antisovieticul Pasternak, scriitorul vlasovist Soljeniţîn, parazitul Brodski”. Te întrebi: oare de ce din această listă a nobeliaţilor ruşi lipseşte tocmai Mihail Şolohov? La această întrebare răspund, din păcate, prea mulţi literaţi ruşi care, acum, o repudiază pe faţă şi pe ultima nobeliată în care s-au logodit, decis şi în mod fericit, jurnalistul şi literatul.
Convinsă fiind că, la actuala oră a istoriei, e nevoie de altă literatură şi de altă imagine a scriitorului, Svetlana Alexievici mărturiseşte în varii ocazii că a ajuns la înţelegerea acestui adevăr nu doar urmându-şi maeştrii în ale scrisului – Alesa Adamovici, Dmitri Bîkov şi, evident, deşi nedeclarat, Soljeniţîn –, ci şi muncind din greu aproape patru decenii la rând pentru a asculta şi înregistra cât mai multe voci ale oamenilor simpli. Multe dintre aceste voci i-au transmis gândul lor că a venit timpul ca arta scrisului să revină la rostul ei originar: apărarea sufletului uman şi, împreună cu acesta, a întregii lumi, mai mult ca oricând, aflate în pericol de dispariţie. Motiv pentru proaspăta nobeliată de a răspunde învinuirilor de partizanat cu precizarea, făcută atât în Lecţia Nobel din 7 decembrie, cât şi în discursul ţinut mai târziu la banchetul nobeliaţilor, că, de fapt, ea nu vorbeşte în numele nici unui popor, nu apără nici o ideologie, ceea ce i se impune este să găsească cuvinte de iubire şi să vorbească – fără nici un orgoliu al excelenţei şi cu modestia apartenenţei la cei mulţi – în numele întregii specii umane, în apărarea „lumii comune care se numeşte Pământ”.
Se pare că la acest adevăr a aderat şi Comisia de acordare a Premiului Nobel pentru Literatură, atunci când şi-a prezentat argumentele alegerii scriitoarei bieloruse, argumente din care spicuim: „Pentru creaţia ei polifonică – monument al suferinţei şi curajului din timpul nostru”.
„Creaţia polifonică” a Svetlanei Alexievici însumează cinci cărţi scrise cu urechea plecată la glasul miilor şi miilor de „euri” strivite de marea istorie şi anihilate brutal îndeosebi de utopia socialismului şi comunismului în care acţionează, gândeşte şi vorbeşte numai ceea ce se numeşte noi. Aceste cărţi care prezintă moduri diferite de a îngenunchea eul, de a-i ignora sufletul, gândirea şi simţirea în numele unei ideologii formează un ciclu pe care scriitoarea l-a numit Omul roşu. Vocile utopiei.
Prima carte a ciclului Am părăsit satul, din 1976, înregistrează o serie de monologuri ale ţăranilor bieloruşi, alungaţi din modul lor tradiţional de viaţă de sărăcie şi de industrializarea forţată prevăzută de construirea socialismului. Al doilea volum al ciclului, Războiul nu are chip de femeie, publicat în 1984, şi, apoi, în carte, în 1985, n-a putut trece neobservat, căci deja era atins aici mitul „eroismului” şi al „măreţiei”, cultivat de o gândire prin excelenţă militară, prezentă în educaţia, viaţa de zi cu zi, în limbajul şi în însemnele obsesive ale puterii sovietice. Cea de a treia carte Ultimii martori: carte de istorii ne-copilăreşti, apărută tot în 1985, în ediţiile ulterioare, a mai primit şi titlurile Solo pentru o voce de copil, O sută de cântece de leagăn. Înregistrând amintiri despre cel de-al Doilea Război Mondial ale celor 
care l-au trăit având vârsta copilăriei, ca şi cartea anterioară, acest nou volum ne propune o imagine a prezenţei nefireşti a războiului şi a orgoliilor forţei statale în cele mai delicate şi neajutorate ipostaze ale fiinţei umane.
Mişcându-se „de la o voce la alta” în căutarea sensului existenţei eului uman şi a chipurilor pe care le poate lua minciuna comunistă, Svetlana Alexievici ajunge la Kabul, în Afganistan, unde descoperă această minciună lăfăindu-se pe mari placarde în varianta frăţiei între popoare: „Poporul rus ajută poporul afgan frate să construiască socialismul”. Din ceea ce a văzut acolo şi din ceea ce a auzit în Rusia de la mamele ostaşilor ucişi în numele acestei minciuni, va construi următoarea carte a ciclului Băieţii de zinc, apărută în 1989. Vocile mamelor de soldaţi adunate în această carte dezvăluie un adevăr cutremurător: mai îngrozitoare decât imaginea miilor de sicrie de zinc care se întorc „în secret” din Afganistan, în locul tinerilor plini de energie şi de entuziasm patriotic insuflat de lozinci şi lecţii mincinoase, se dovedeşte a fi viaţa soldaţilor care s-au întors acasă, definitiv inapţi pentru viaţa paşnică, prizonieri de nelecuit ai instrucţiei primite pentru a ucide pe frontul afgan. Devenind asasini de toată mâna, odată întorşi acasă, aceştia dovedesc cât de adâncă e vina puterii comuniste care poate face din tineri adevăraţi mutanţi, neconştienţi de sinele lor uman şi ascultând, sub puterea drogului sau nu, exclusiv de ordinul impersonal „ucide!” ce răsună perpetuu în mintea lor. În faţa acestui fenomen până şi instinctul matern pare a demisiona, căci, aşa cum, cutremurător, mărturiseşte o mamă de soldat, ea „nu-şi mai recunoaşte fiul” în fiinţa revenită acasă de pe frontul din Afganistan.
Momente rare de luciditate îi fac pe unii dintre aceşti tineri aflaţi încă sub puterea „drogului sângelui” să-şi curme viaţa, alăturându-se mulţimii de sinucigaşi, bulversaţi de schimbările bruşte din viaţa socială intervenite în viaţa oamenilor sovietici după 1990. Acestui fenomen îi consacră Svetlana Alexievici cartea din 1993 Vrăjiţi de moarte.
Deja în momentul când s-a întâlnit cu holocaustul şi cu gulagul literatura a înţeles că nu poate vorbi despre ele în limbajul ficţional cunoscut. V. Şalamov şi A. Soljeniţîn au concretizat în cărţi-document această nevoie de decenţă a ficţionalului în faţa unei realităţi care nu se poate înscrie în realitatea normală a vieţii. Cu atât mai mult se va simţi neputincioasă arta în a vorbi în limbajul ei artistic despre realitatea Cernobâlului care, aşa cum au simţit-o şi o simt oamenii locului, precum şi cei care au întâlnit-o, vorbeşte despre o altă lume – o lume fără om –, despre vremuri postapocaliptice. Aproape două decenii i-au trebuit Svetlanei Alexievici să vadă pe viu şi să suporte cu un curaj greu de întâlnit peisaje şi chipuri umane desfigurate într-un mod de neimaginat de explozia centralei, să culeagă mărturii de la martorii şi urmaşii acestora, să le priceapă în sensul lor adânc şi să le adune în cea mai bună carte a ciclului ei Vocile utopiei. Drept titlu al acestei noi cărţi, publicate în 1997, a ales expresia unei voci feminine din corul Cernobâlului pe care l-a ascultat: Rugăciunea de la Cernobâl.
Nu sunt puţini criticii care, comentându-i Svetlanei Alexievici cărţile şi discursul Nobel, îi reproşează acesteia lipsa de amploare filosofică, simplitatea şi „cotidianitatea” gândirii şi scriiturii. Într-o singură privinţă au dreptate aceşti critici: scriitoarea pare să nu vrea să părăsească deloc cotidianul în care se mişcă, gândeşte, simte, vorbeşte fiinţa umană. Dar cotidianitatea frustă este tocmai ceea ce urmăreşte, vrea să păstreze şi să recreeze autoarea în toate scrierile sale ca expresie cea mai fidelă a eului, a individualităţii umane, care, am văzut, este valoarea pe care vrea s-o surprindă constant în scrierile sale. Cu alte cuvinte, realizarea cotidianităţii ţine de o strategie narativă, dacă nu ar fi o impietate să vorbeşti despre strategie la autoarea, a cărei virtute esenţială este sinceritatea, demnitatea, lipsa de artificii şi autenticitatea discursului.
Cât priveşte dimensiunea filosofico-ideatică a operei, nici un cititor de bună credinţă nu i-o poate nega, numai pentru că scriitoarea bielorusă, încă de la primii ei paşi în ale scrisului, a ales să implice marile idei în scriitură altfel decât au făcut-o Dostoievski, Tolstoi ori Cehov, autori invocaţi, de cele mai multe ori interogativ, de vocile înregistrate în text sau de rarele intervenţii ale vocii auctoriale. Această dimensiune este cu deosebire vizibilă în volumul Rugăciunea de la Cernobâl, o carte profetică în care vedem aievea imaginea viitorului omenirii, a cărui iminenţă a fost pregătită nu doar de catastrofa nucleară de la Cernobâl, nemaivăzută în lume, dar şi de modul în care a fost şi este tratată fiinţa umană – femeia, copilul, tânărul, bărbatul – în toate construcţiile sociale cunoscute în istorie care au cultivat şi cultivă forţa, falsul sentiment de măreţie şi eroism, orgoliul de stăpân al lumii cu care specia umană a înaintat în ceea ce a crezut ea că este marea istorie.
În toate momentele acestei istorii omul şi-a scris pe frunte asasin, găsind prea puţin răgaz să-şi asculte inima şi, mai ales, să înţeleagă ceea ce au îndrăznit să-i strige în auz veacuri la rând câteva glasuri de profeţi, mucenici, gânditori, scriitori. Svetlana Alexievici cutează să se alăture acestor glasuri, fiind atentă la cele mai mici nuanţe ale influenţei acestei istorii mari asupra sufletului uman a cărui realitate a fost aproape ignorată de literatură, mai ales în expresia vocii ei cotidiene şi a adevărului neînfrumuseţat, neprelucrat de filtrul auctorial. În atenţia exclusivă pe care o acordă individului uman, scriitoarea bielorusă a beneficiat şi de lecţia lui M.I. Lermontov care, la 1840, în romanul său Un erou al timpului nostru, propunea literaturii o modalitate literară proprie de realizare a imaginii omului, sintetizată în Cuvântul înainte la Jurnalul lui Peciorin: „Istoria unui suflet omenesc, chiar şi a celui mai neînsemnat, e aproape mai interesantă şi mai folosi-
toare decât istoria unui popor întreg”.
Cât priveşte simplitatea, tot Lermontov comentează şi dovedeşte prin romanul amintit mai sus că în artă aceasta este cel mai greu de obţinut şi de descifrat în sensurile ei adânci. Atunci când nu cade în simplism, simplitatea devine un atribut al creaţiei care-i garantează perenitatea şi clasicizarea, iar unei cărţi ca Rugăciunea de la Cernobâl numai simplismul nu-i poate fi reproşat. E suficient să-i priveşti, fără prejudecata artisticităţii cu orice chip, compoziţia pentru a realiza că avem în faţă o operă de o mare complexitate în simplitatea ei voită, o operă care pune în discuţie câteva probleme esenţiale ale narativului, pe care autoarea însăşi le invocă în nenumărate rânduri. Este vorba, printre altele, de 
chestiunea textualizării unui real cu totul nou în istoria omenirii, dar şi de folosirea, în cu totul alte moduri decât au făcut-o predecesorii interesaţi de acest aspect al scrierii prozei, a vorbirii ca text de sine stătător sau în calitate de context şi de paratext.
Dacă în cărţile anterioare istoria sufletului omenesc, a „omului mic” cum s-a spus ulterior, era prezentată în confruntarea acestuia cu puterea în ipostaza ei „omul şi statul”, „omul cu rangul” sau „omul cu arma”, în Rugăciunea de la Cernobâl acelaşi om are a se întâlni cu „omul cu atomul” şi cu făptuirile acestuia. Convinşi de propaganda mincinoasă comunistă cum că centralele atomoelectrice „sunt atât de sigure încât ele pot fi construite şi în Piaţa Roşie”, oamenii sovietici nu au făcut imediat legătura între „armă” şi „atom”, rezervând acest sens doar bombardamentelor de la Hiroşima şi Nagasaki. De fapt, crezând orbeşte în ceea ce le propunea puterea comunistă, ei nu s-au întrebat de ce, dacă sunt atât de sigure, centralele respective nu s-au construit chiar în Piaţa Roşie, ci s-au diseminat în ţările frăţeşti, după principiul comunist binecunoscut că unii sunt mai egali sau mai fraţi decât alţii. Împrejurarea a făcut ca explozia de la Cernobâl să-i surprindă complet nepregătiţi pe oamenii simpli, care n-au ştiut să se protejeze şi, cum spun martorii direcţi ai catastrofei, au putut „să se ducă la atom cu lopata”. La această crimă a neprevenirii asupra pericolului, pe care-l prezintă atomul necontrolat şi pus să lucreze într-o construcţie realizată ca oricare altă construcţie de interes economic, s-a adaugat secretomania sovietică care a sporit considerabil pierderile şi degradarea biologică a vieţii omeneşti, distrugerea completă a mediului. Tot ea explică şi prezenţa mai modestă în carte a vocilor adevăraţilor specialişti în energia atomică care, conform regulamentului impus de stat, trebuiau să rămână mute.
