Postliteratură, Postadevăr, Postmodernitate. Sau cum poate parrhesiasmul criticii literare să ne izbăvească de efectele gândirii slabe?
Într‑un an vitregit de insecurităţile prilejuite de consumarea existenţei ca fiinţe sociale, deci aflate mereu în coabitare şi interacţiune, Editura Cartea Românească Educaţional aduce colecţia de Fragmente critice ale Academicianului Eugen Simion într‑o formulă de excepţie. E nu doar un gest de elogiere a raţiunii critice, de la care putem redobândi technê‑urile (know‑how‑urile, cum ar spune, o limbă tot mai despărţită de eleganţa ei literară şi mai sedusă de rigorile corporatiste) dialogului sensibil, de la care emană speranţa oricărei normalităţi. E ceva mai mult decât atât. Din acest proiect, Volumul VII are o simptomatologie aparte: se deschide cu verdictul „postliteraturii” – în plină epocă a postadevărului, îndrăznesc să adaug – şi se sfârşeşte, rotund, cu capitole dedicate „polemicilor mai mult sau mai puţin cordiale”, cu discursuri autobiografice şi evaluări luminate de „oglinda criticului”. Adică, se încheie cu un manifest existenţial prin care căpătăm speranţa că postadevărul va fi doar o categorie şubredă a postmodernităţii, deci a gândirii slabe, vorba lui Vattimo, şi nicidecum un stil de viaţă: „Aş vrea să se spună despre mine că sunt un om pentru care adevărul există”.
E felul lui Eugen Simion de a lăsa să se întrevadă parrhesiasmul care i‑a traversat critica literară, o construcţie care a dus interogaţia socratică referitoare la viaţa unei opere, la şansele ei morale şi estetice de a câştiga o istorie, un public şi un curent, de ce nu, într‑o zonă a unei producţii literare care aminteşte de stilul clasicilor francezi. Şi poate că tocmai acesta este primul gest de sinceritate pe care trebuie să‑l avanseze, la rândul lui, orice cititor al acestei cărţi: critica literară e literatură la rândul ei, nu doar „hermeneutică la a doua navigare”, cum ar zice Platon. Critica literară ca literatură şi cale de a respinge efectele postraţionalismului este adevărata miză a acestei cărţi.
Oxford a decretat cuvântul anului 2016: „postadevărul”. De atunci, nu s‑au schimbat multe. Dislocărilor retorice, crizei de autenticitate şi infuziei de termeni manipulabili electoral sau ştiinţific – nu pentru un capital de credibilitate, ci pentru un capital de popularitate – le‑a urmat o pandemie nesuferită, care au făcut din Ciuma lui Camus şi Jurnal din anul ciumei al lui Defoe cele mai vândute titluri ale anului 2020. Să fi fost nostalgia pentru cultura puternică de odinioară sau o simplă mişcare de PR cauza acestei răsuciri literare? Nu putem răspunde încă, cel puţin, nu cu certitudine. Cert este că vom deveni tot mai pasionali, în sens cartezian, anume, mai melancolici, mai ahtiaţi după a vrea să retrăim tradiţiile de odinioară, de vreme ce ni se retrage privilegiul de a mai fi împreună. Sunt, în acelaşi timp, nenumărate forme de a relua „normalitatea”, adică de a rămâne o comunitate, în sensul cel mai personal, nu doar o masă amorfă şi gestionabilă medical, politic sau social. Critica, de pildă, dialogul polemic, însoţit de virtuţile parrhesiei, care face recurs la conştiinţa noastră dezbrăcată de false maniere şi de menajări ale interlocutorilor prea sensibili la cultul egocentrismului (lesne alunecând în egolatrie), poate fi o cale de a rămâne în legătură. Poate aceasta este cea mai importantă moştenire lăsată de critica literară: modelul unui contract social în care deconstrucţia, diferenţa şi analiza făcută din grija faţă de stil şi dragostea faţă de raţiune generează alterităţi polemice: virtuoase, cordiale, libere.
Dar să vedem cum am ajuns aici.
***
Când „post‑” devine o particulă critică, nu temporală. „Ştiu că despre modernitate se vorbeşte adesea ca despre o epocă sau, în tot cazul, ca despre un ansamblu de trăsături caracteristice unei epoci; este situată în interiorul unui calendar în care ar fi precedată de o premodernitate, mai mult sau mai puţin naivă şi arhaică, şi urmată de o misterioasă şi neliniştitoare postmodernitate”. Aşa îşi delimitează Michel Foucault terenul de lucru din investigarea sa asupra consecinţelor ethosului iluminist: la întrebarea kantiană – ce este iluminarea? – Foucault preferă să răspundă, păstrând interogaţia – Ce sunt luminile? Şi asta nu pentru că privilegierea exclusivă a raţiunii ar fi insuficientă pentru a înţelege de ce modernitatea e cel mai facil de controlat, în analiza evoluţiei ei, prin ecuaţia raţionalism‑iluminism‑romantism, adică un proiect unificator al cunoaşterii în numele raţiunii; o mistificare şi elogiere – pe alocuri nedreaptă şi, în final, antidemocratică – a raţiunii ca factor de întemeiere a politicului şi a moravurilor noastre; respectiv o recuperare a sensibilităţii ca factor de echilibru între atâtea hiperraţionalizări, mai mult sau mai puţin disciplinate. Ci pentru că ceea ce desparte modernitatea de postmodernitate nu e o secvenţă istorică, un post‑ edulcorat, istoric, inaugurator, al unui ethos care propune o experienţă istorică distinctă cantitativ. Ceea ce face ca post‑modernitatea să fie problematică este tocmai sensul ei calitativ, critic: o reluare a funcţiilor şi mizelor modernităţii care a eşuat să permanentizeze categorial câteva concepte-cheie ale unui spirit epocal critic, aducător de progres civilizaţional şi spiritual. Autorul, o categorie funciară a creativităţii şi originalităţii, devine o figură banală – R. Barthes merge până acolo încât anunţă „moartea autorului” ca instituţie culturală. Arta, în sensul creaţiei dezinteresate, traversează la rândul ei un Aufhebung – o dispariţie, după profeţia hegeliană. Metafizica, la rândul ei, sub presiunea raţionalităţii tehnice şi instrumentale, devine un discurs epuizat. Aşa încât seria de saturaţii şi epuizări – „moartea autorului”, „moartea artei”, „moartea metafizicii” – dezvoltă zestrea postmodernităţii. La acestea se adaugă postumanismul, ca discurs care revizuieşte imposibilitatea menţinerii tradiţiei umanismului în creaţia filosofică şi literară; civilizaţia postindustrială, ca expresie a hiperconsumerismului şi hiperbirocratizării; postadevărul, ca formă a privilegierii discursului retoric prin care contează cum, nu ce rosteşti audienţelor, şi… postliteratura, cu analiza căreia Academicianul Eugen Simion alege să îşi deschidă volumul.
Postliteratura este expresia fenomenală a decadenţei creaţiei literare. Termenul, aparţinându‑i lui Richard Millet, fixează sursa de inspiraţie pentru tezele „derivei literare”, pe care Acad. Simion le acceptă parţial. „Am intrat, dar, toţi, globalişti sau altermondialişti, moderni sau antimoderni, solipsişti şi declinişti în era postliteraturii. (…) înseamnă, înainte de orice, o expresie a globalismului anglofon şi a moralismului postetic american într‑o lume devastată de tehnologia mediatică. Postliteratura ar începe, în fapt, cu decăderea romanului, iar primul semn este degradarea limbii.” Sigur că globalismul a accelerat pierderea literaturii mari. Dar asta nu obligă, sine qua non, la acceptarea faptului că nu se mai scrie literatură mare, ci că se produce foarte multă literatură mică, de tip comercial. Poate şi datorită faptului că, aşa cum observă Acad. Simion într‑un dialog cu fostul său prieten şi coleg, Nichita Stănescu, editorul devine, în zilele noastre, o instituţie. Desigur, o observaţie bună într‑un context exorcizat de posibilitatea analizei consecinţelor nega‑
tive ale hiperindustrializării literaturii de buzunar, născută nu din viaţă, ci dintre bloguri, lipsită de buildung, răsuflată ca o postare. Într‑o societate în care toată lumea e un autor, poate că nici editorului nu îi mai rămân multe minuni de făcut, decât să se prefacă în influencer. Oricum, Acad. Simion revizuieşte tezele lui Millet cu o luciditate care îmi aminteşte de Llosa în Civilizaţia spectacolului, complet nefericit de reductibilitatea culturii la ideologia spectacularului, dar împăcat că recunoaşterea acestui fenomen e, în felul său, o formă de autenticitate. Una obligatorie, aş spune.
„Eseistul dă o lungă listă de anomalii. Selectez câteva dintre ele: creşterea obscenă a producţiei romaneşti, ca efect al permisivităţii morale de azi; existenţa mai multor romancieri decât cititori; moartea literară a limbilor şi dominaţia englezei internaţionale, care nu reprezintă decât «modul de a fi al insignifianţei literare»; oralitatea devenită singurul model literar; desacralizarea literaturii; apoi, explozia casandrismului, deprimismului, declinismului, în viaţa culturală şi consolidarea ideii că ne‑am instalat într‑o epocă postculturală care se mai poate numi epoca globalizării culturale, epoca spectacolului, sprijinită, ideologic, de o teosofie laică etc.”
Sigur că nu vom mai avea Iliade, Odisee, Eneide. În locul lor, saga cinematografică s‑a aşezat tacit şi a acaparat gusturile celor care nu mai sunt doar un public educat, ci audienţe exersate. Deşi nu o spune direct, nefericirea Academicianului Eugen Simion e aceeaşi cu a lui Walter Benjamin: în locul picturii şi teatrului ca forme de artă auratice, avem dominaţia fotografiei şi filmului ca specii de artă neauratice. Avem, aşadar, postliteratură, ca formă a unei creaţii care nu mai exprimă contactul direct dintre creator şi lumea sa, ci un decor neautentic, premeditat comercial, fără pretenţiile unei stări de excepţie din care se năşteau, altădată, capodopere. Numai că reţeta de a ieşi din impas e mai simplă decât credem.
„Ce‑i de făcut? Nimic. Totu‑i pierdut. Postliteratura ne‑a acaparat deja (filmul este instrumentul ei – de seducţie şi de degringoladă morală – cel mai răspândit şi mai eficace), romanul autentic nu mai există sau, dacă mai există pe undeva (Millet citează 10‑20 de titluri din secolul al XX‑lea), el se pierde în acest ocean de naraţiuni impure, prost scrise, pornografice nu numai prin sexismul lor nemărginit şi amoralismul lor programatic, dar, înainte de orice, prin lipsa lor de talent.” Pe de o parte, a revedea literatura ca o creaţie în limbă ar putea fi o cale de scăpare. Pe de altă parte, producţia de postliteratură e universalistă, ori nu orice experienţă e calificabilă pentru a fi universalizată şi, cu atât mai puţin, estetizabilă. Diagnosticul, mai simplu spus, e următorul: postliteratura are veleităţi artistice, dar nu are nicio capacitate estetică. Prin urmare, postliteratura nu e nimic altceva decât un indicator al capitalismului artistic, în stilul lui Gilles Lipovetsky, un marker de diagnostic al amurgului datoriei, viitorului artei înalte în dezvoltarea unei civilizaţii consumeriste, o formă de înnoire a globalismului care şi‑a găsit limba universală – engleza, şi limbajul universal – postliteratura însăşi. Millet e totuşi nedrept. Chaucer, Fitzgerald, Austen, ba mai înainte, Shakespeare, toţi au scris în engleza atât de rău famată astăzi, pentru insensibilităţile ei business. Aceasta ar fi, de fapt, singura problemă, businessul cu literatura, în forme mai barbare decât cele intuite odinioară de Ion Vinea.
„Globalismul, criza economică, cultura Coca cola, imensa şi indecenta confuzie de valori, industria mediatică agresivă şi uniformizatoare şi atâtea alte fenomene din societatea post‑totalitară au reuşit să ne facă, pe toţi, dacă nu declinişti, măcar – cât de cât – deprimişti, sceptici, neliniştiţi în ceea ce priveşte viitorul artei.” Declinişti. Deprimişti. Derivişti. Suntem sclavii unei civilizaţii care consideră progresul numele ei cel mai bun şi masca cea mai delicată pentru o serie de mutaţii care, de fapt, anunţă post‑cultura şi post‑istoria. În felul lor, şi Millet, şi Simion sunt profetici: „Pandemia romanescă” este o boală a spiritului, iar această simplă înţelegere a lucrurilor ne arată că societatea contemporană s‑a îmbolnăvit de abundenţă, de acumulare, de un randament livresc care are marea capacitate de a performa o industrie de carte şi marele dezavantaj de a stinge o cultură de carte. Sigur că astăzi nu se mai citesc „operele fundamentale, ci biografiile vedetelor de cinema sau confesiunile fotbaliştilor”. Dar asta nu e neapărat ceva dezastruos. N‑am avut niciodată ceva împotriva marginalilor, ba dimpotrivă. Ceea ce e dezastruos e faptul că ne‑am uitat manierele literare în a apropria intimitatea cuiva, viaţa cuiva, destinul cuiva. Această biografie „la vedere”, ca un vlog de pe reţelele de socializare, strică. Pentru că nu mai ai nici efortul construcţiei propriei vieţi ca o operă de artă, după idealul lui Oscar Wilde, nu mai ai nici prudenţa cititorului de a înainta, cu cea mai mare pudoare şi cea mai exaltată curiozitate, în mintea şi sufletul cuiva. E o literatură fără preludiu, fără aşteptare, fără orizont narativ. E viaţă‑reportaj, postare transformată în jurnal, cronologie de Facebook transformată în biografie. Or, aşa ceva nu este şi nici nu are cum să fie, vreodată, literatură. Poate un document istoric, mai mult sau mai puţin comercial. Mai apoi, Millet constată că literatura aparţine, astăzi, femeilor. Un punct de despărţire între autorul francez şi academicianul român. „Cele mai active sunt, s‑a văzut, femeile. Romanul a devenit, în bună parte, o ocupaţie feminină, ca altădată mica gastronomie. Putem vorbi, atunci, de feminizarea romanului, ceea ce echivalează cu superficializarea romanului, zice Millet, cu o vădită notă misogină. Un fenomen, în acelaşi timp, de feminizare a studiului literaturii, adică a criticii literare. (…) Semn rău, după Millet, pentru că, atunci când apar aceste preotese ale neantului, nimic bun nu mai este de aşteptat, în literatură… Şi, pentru a convinge, citează câteva nume de succes comercial. Ele ar fi acaparat piaţa romanului, mai ales în lumea anglo‑saxonă… (…) Sesizează un fenomen real, observat şi de alţii, şi anume prezenţa masivă a femeilor în romanul contemporan, în occidentul european şi în Statele Unite. Dar ce‑i rău, în acest fenomen, cu ce‑ar putea ameninţa, femeile, romanul contemporan? Personal, n‑aş fi atât de alarmat. Dimpotrivă, prezenţa femeilor în literatură a fost, de multe ori, benefică. Nu mai ştiu cine, un critic important, oricum, remarca faptul că, dacă literatura franceză s‑a bucurat de o mare notorietate în trecut, acest fapt se datorează în bună parte femeilor inteligente care, în afară de creaţia lor, au format şi au întreţinut multă vreme – până în primele decenii ale secolului al XX‑lea – saloanele literare. În secolul moraliştilor, femeile cultivau genul epistolar, în secolul al XIX‑lea jurnalul intim, în secolul al XX‑lea femeile intelectuale ţin, în continuare, jurnale (dacă trăiesc în regimuri politice represive) şi, mai ales, eseuri. Uneori diarismul lor este o speţă de eseistică inteligentă şi nu cu necesitate sentimentală (vezi însemnările subiective ale Simonei de Beauvoir, pline de cruzime şi deloc pudice).”
Aceasta este o atitudine pe care puţini intelectuali au învăţat să o aibă: bunul simţ, în sensul de spirit comun, prin care înţelegem că, deşi nu ne naştem egali din perspectiva facultăţilor trupului şi ale minţii, câtă vreme ne îndrumăm ingeniumul corect, vorba lui Descartes, toţi avem o şansă la adevăr. Aceasta este, poate, expresia cea mai frumoasă şi pură a egalităţii posibile dintre oameni, în sensul ei metafizic. Eugen Simion a fost şi rămâne intelectualul care a preţuit femeile‑autor nu din decenţa manierelor, ci din convingere. Şi a înţeles, spre deosebire de alţi intelectuali contemporani care au făcut graniţe masculine pentru domenii care, constitutiv, reclamau principii moral feminine – precum etica grijii şi empatia, în filosofie – un teren de lucru pentru scriitori şi scriitoare, pentru că ceea ce l‑a pasionat, pentru viitorul acestei culturi, a fost instituţia autorului. O instituţie lipsită de gen. Eugen Simion are un spirit progresist: acceptă prezenţa, uneori chiar mai reuşită, a femeilor în politică, în cultură, în societate, fără a face din asta un domeniu de luptă pentru ascensiunea unor forme de feminism radicale şi, de la un punct, incomode sau ridicole, aşa cum eu însămi am simţit‑o în viaţa aceasta. Aşadar, postliteratura nu este efectul antrenării genului feminin în producţia literară. O cauză posibilă a acestui „infern” este oglinda nietzscheană a tezei metafizice „Dumnezeu a murit”. Adică o desacralizare a literaturii. Tălmăcirea simioniană a filosofului care a scris genealogia valorilor morale Dincolo de bine şi de rău e următoarea: „Dumnezeu este mort, iar pământul a fost redus la o fantasmă ecologico‑turistică… Părerea lui Richard Millet, că scriitorul postliterar scrie într‑o lume ea însăşi desacralizată, are oarecare temei. Mulţi cred că, odată cu umanismele, certitudinile, religia, istoria, civilizaţia, am pierdut şi pe Dumnezeu. Nu Dumnezeu s‑a retras, dar, din lume, ci omul l‑a părăsit pe Dumnezeu şi, prin el, a părăsit morala iubirii şi a toleranţei”.
Dar aşa cum omul l‑a însingurat pe Dumnezeu, şi scriitorul a părăsit literatura. A intrat în vria „literaturii de gară”, a scriiturii maraton, scurte, epistolare, fără mult miez, scrisă din citate stoarse
din cărţi citite pe jumătate, căci, nu‑i aşa, trăim în secolul vitezei: fast‑food, fast‑love, fast‑life. Iată noile coordonate ale secolului nostru. Pe bună dreptate, Eugen Simion îşi aminteşte manifestul formalistului Todorov, „Literatura în primejdie”, care deplânge afectarea creaţiei literare de scientism şi solipsism. Pierderea cea mai mare a literaturii contemporane este existenţialismul: esteţii autentici au dispărut. Kierkegaard nu mai e posibil, pentru simplul fapt că toată această decadenţă civilizaţională nu mai angoasează pe nimeni. Postliteratura apare pentru că nu mai sunt posibile mirarea, nesaţul, dorinţa, febra de euforie, teama de necunoscut, sentimentul de a fi bomf când nu ai cheful de a scrie, şi microbul de a te simţi trimbulind, când te vizitează inspiraţia, după cum ştiu, de la o prietenă matură şi mai exersată într‑ale condeiului decât mine, că obişnuia să boscăne dragul Nichita, înainte de a apuca stiloul. Ştiinţa face totul asimilabil, digerabil, deconspirabil. Or, chiar şi pe Dumnezeu ai nevoie să‑l cunoşti, nu să‑l deconspiri. Mai mult decât atât, „supa narativă” a postliteraturii e, de fapt, cartea de după film. Altădată, ecranizările erau note de subsol sublime la o literatură cu carne şi oase, la „marele stil” al existenţei noastre. E adevărat că Eugen Simion e mai prudent şi mai echilibrat decât Millet. Faptul că postmodernitatea nu e reductibilă la postliteratură ne arată că încă mai avem şansa de a găsi, în parcul nostru uman, cum ar spune Sloterdijk, ceva care să umanizeze, adică să înalţe scriitura secolului nostru. Traversăm, cu alte cuvinte, pandemia „nuanţelor”, a amoralităţii, consumerismului. Nu mai avem roman, în sens clasic. Faptul că avem nostalgia lui arată că suntem recuperabili.
Câtă vreme avem un Cioran şi un Eliade, dimensiunea sacrului care ne parvine din paginile lor poate tămădui oricând romanul postmodern, un roman postliterar care ne sugrumă cultura. Problema, în definitiv, e că nimeni nu îl poate restitui pe Dumnezeu lumii şi nimeni nu poate reda umanitatea discursului câtă vreme literatura va fi un discurs despre orice, mai puţin „despre om”. Indirect, şi Simion speră, mai timid decât Millet, pentru că destăinuie forme de pesimism diferite, la un nou umanism. El poate reapărea din reforma poeziei, care, deşi a devenit „minimalistă”, nu a dispărut. Trăim hegemonia ordinatorului, a tehnologiei, după cum o întrevedea şi Heidegger, dar, vorba Academicianului Simion, chiar să nu poată „umanismul să ţină sub control ordinatorul”? Ba bine că da, şi asta nu ar fi decât întoarcerea la sensul gregar al tehnologiei, ca raţionalitate instrumentală. O expresie mai tare decât aceasta este, ontologic şi moral, raţiunea umană, pe care postliteratura a ambalat‑o într‑o naraţiune în care sfârşeşte ca un „anti‑erou”, epuizat şi gol. Apocalipsa romanului, căci despre ea este vorba în această primă parte a volumului VII din Fragmente critice, este, pentru Millet, o „mixtură de roman poliţist, de gnoză sociologică şi de psihologism de magazin feminin”. Pentru Simion, demonii literaturii arată altfel: ei au chipul „societăţii spectacolului şi al postliteraturii în care numai eleganţa ironică ne mai poate ţine spiritul critic treaz”. De altfel, reţeta lui Simion e foarte simplă. Aşa cum postiluminism, singura şansă de a restaura raţiunea în exerciţiul justei măsuri era critica – Aufklärung-ul kantian nu e nimic altceva decât era criticismului asumat – şi în privinţa postliteraturii, singurul semn de trezire la realitate, de revenire din boala stilului comercial şi criza formelor fără fond este critica literară. Despre ea, ca model al unui nou contract social între autori şi cititori este vorba în paginile următoare. E un spaţiu democratic, reflexiv, raţional, polemic, aşadar, o lume în care toţi se nasc cu şanse egale şi devin diferiţi prin dreptul la creaţie, concept, construcţie.
Prima lecţie a criticii literare este libertatea. Sensul criticii este alteritatea, prin urmare, ai nevoia de a scrie din libertate şi de a fi receptat din libertate. „Dialogul e posibil numai între oameni liberi”, îi aminteşte Eugen Simion lui Nichita Stănescu, care se întreba de ce prietenul său de o viaţă a avut slăbiciuni aparte pentru critica literară? Simion explică, iar aceasta este, după gustul meu, bucata cea mai sublimă din dialogul celor doi, întins pe câteva zeci de pagini, ca o cronică de viaţă, în această carte: „Cu alte cuvinte, Nichita Stănescu, mă întrebi ceea ce gândeam eu să te întreb: care sunt acele motive care m‑au determinat şi te‑au determinat să devenim autori?! Aproape că nu‑ţi pot răspunde, n‑am o explicaţie care să fie, pentru mine, convingătoare. Nu ştiu cum mi‑a apărut gândul de a face critică literară. Mi‑a apărut, însă, devreme, plăcerea pentru literatură, pentru acest fapt atât de ciudat, cu un loc atât de aparte în viaţa unor tineri. Plăcerea criticii cred că mi‑a venit din plăcerea lecturii şi din plăcerea de a medita asupra lecturii. Am gândit că lectura nu trebuie să se piardă şi că lectura trebuie prelungită şi prelungirea se cheamă meditaţie în marginea cărţii. Iar meditaţia în marginea cărţii se cheamă critică literară.” Aşadar, a doua condiţie a criticii literare este exerciţiul meditativ. Simion e cartezian, în sensul cel mai bun al termenului. Critica e meditaţie, e revenire, e contemplare urmată de deconstrucţie şi creaţie. Pentru Stănescu, Malraux avea dreptate: cultura naşte cultură. Creaţia naşte creaţie. Criticul e un autor. Simion completează însă: „Critica e o literatură de idei”. Personajele criticului sunt „ideile”, fiinţe mai abstracte, mai capricioase, ba chiar mai imaginative.
De aceea, a treia condiţie a modelului criticii literare ca revenire din postliteratură este asumarea condiţiei demiurgice, creatoare. Criticul nu e corespondent de război, nici reporter. E un autor cu drepturi depline, cu un paşaport către demnitatea şi libertatea unei forme de cultură căreia nimeni, niciodată, nu îi poate aduce atingere.
Ce urmează în paginile acestei cărţi este expresia unui contract social între autori şi autoare, dispuşi ca într‑o biserică, de o parte şi de alta a modelului criticist. Fragmentele critice au o zodie masculină, din care scrierile dedicate lui Sorescu au o expresivitate sentimentală şi provocatoare (deşi autorul evita, de regulă, intimităţile, după cum aminteşte Eugen Simion); urmează bucolismul serafic al „răului Fănuş Neagu” – poate cel mai bun arbitru literar al stângii ultimilor ani – asociată „buneicuviinţe din codul moral de esenţă ţărănească”, alura boticelliană a lui Brumaru, amintirea Înţeleptului de la ora de ceai, Vişiniecul care nu a fugit niciodată de banalităţile vieţii şi mulţi alţi poeţi sau scriitori incomozi. De partea cealaltă stă „poezia la feminin”: vestalele marilor „singurătăţi citadine”. Angela Marinescu, Ioana Ieronim – când aproape de Blaga, când în marginea stilului poeziei metalingvistice întrevăzută de Stănescu, Daniela Crăsnaru, în credinţa ei panteistă că „totul lucrează pentru noi”, sau Nora Iuga, atât de liberă, cu un suprarealism „domesticit” şi cu un microb de voiajor în vieţile altora, prin care călca „notând tot ce vede ca un turist”. Lor le urmează promoţia anilor 1990, mai apoi, autorii „romanului oniric” şi „Plăcerile dialogului”, de care se leagă rădăcinile unui proiect drag Academicianului Simion, Caiete critice.
***
Când scrisorile deschise devin postliteratură. Am păstrat câteva rânduri din această prefaţă pentru partea finală a volumului, dintr‑o slăbiciune personală şi nevinovată. Cuprinde, printre altele, un schimb de scrisori deschise, iniţiate de Nicolae Manolescu şi duse de Eugen Simion în zona proiectului unei morale a intelectualului care nu ar trebui să facă din viaţa lui publică un capital de vanitate. Obiectul disputei a fost unul simplu – numărul mic de scriitori din Academia Română. Sigur că e vorba de o aritmetică cinică, ale cărei reguli nu le face nici Nicolae Manolescu, nici Eugen Simion, fiecare dintre dânşii titani ai literaturii noastre, cu pasiuni şi preferinţe foarte diferite. Totuşi, unul dintre răspunsurile lui Eugen Simion comportă ceva sapienţial, ceva ce mie îmi sugerează un răspuns la problema postliteraturii: există o paradă de publicitate a „elitelor”, contaminate de propaganda politică; intelectuali care fac lobby pentru o aripă sau alta a spectrului politic, dar nu printr‑un argument reformator sau o construcţie ideologică, de tip cultural, care ar face dreapta sau stânga mai ofertante, ci printr‑o dorinţă nestăvilită de a scoate ce e mai intim pe masă, de a chema întreg poporul într‑un colţ de sufragerie, de a face vizite nepoftite în viaţa cuiva. Această scriitură cu bocancii în sufletul unui om ţine de moda scrisorilor deschise. E periculoasă nu pentru că e publică, atenţie, ci pentru că refuză dialogul prealabil, uman, creştin, faţă către faţă. „M‑am mirat, trebuie să vă spun, de calea pe care aţi ales‑o pentru a‑mi comunica opiniile dvs. despre mine şi despre responsabilităţile mele academice, dar mirarea mi‑a trecut repede, după ce am văzut despre ce este vorba. Era mult mai simplu să treceţi pe la sediul Academiei Române, aflat la o sută de metri de Uniunea Scriitorilor, sau să‑mi daţi un telefon pentru a‑mi transmite, nemijlocit, nedumeririle şi regretele dvs. în privinţa situaţiei de la Secţia de Filologie‑Literatură din care, cu onoare, faceţi parte. Cum acest fapt nu s‑a întâmplat, în ultimii şase ani, aţi ales, observ, o formulă publicistică spectaculoasă şi, mă iertaţi, vizibil electorală.”
Şi tocmai de aceea, nu conţinutul sau interlocutorii acestor polemici sunt elementele relevante aici, ci particularitatea unei maniere, a lui Eugen Simion, de a răspunde ca omul lipsit de partid, ca un intelectual liber. Viaţa unui academician vine cu povara excelenţei, a lucidităţii consecvente, a ritmului de lucru performant şi nederanjat de niciuna dintre luminile şi umbrele cotidianului. Tot timpul mi‑am închipuit că scrisorile deschise sunt forma unui duel cavaleresc, ultima confruntare după ce medieri succesive şi‑au găsit eşecul. Iar prin felul în care răspunde tuturor polemicilor (ne)cordiale, Eugen Simion forţează interlocutorul la un cavalerism care ţine de morala unui erou anterior: a omului care, dincolo de titlurile lui academice, de viaţa lui profesională, de anii lui de glorie, are curajul şi, într‑un fel, apetitul de a se uita în ochii celuilalt, ca la un egal, şi de a întreba: „Unde şi când ne‑am greşit ultima dată”? Asta înseamnă, de fapt, să fugi de scandal, să ocoleşti senzaţionalul, adică spectacularul care ne‑a golit vieţile şi ne‑a dat de‑a dura literatura. Sunt foarte mulţi aceia care fac din apusul vieţii lor un spectacol, când ar trebui să fie o operă de artă. De pericolul acestei kitschizări existenţiale, Eugen Simion a stat, tot timpul, departe. „Îmbătrânim prost şi trist, nene Iancule…”. E felul Domniei Sale de a înţelege că atunci când scandalul ia locul existenţei, vârsta se desparte de senectute, de înţelepciune, şi îmbrăţişează ridicolul unor vanităţi rănite şi, de la un punct, iraţionale. Poate că cea mai barbară speţă de acest gen aparţine poveştii „instigării la crimă”, la Academia Română, de Nicolae Breban, cu privire la doi dintre cei care se recomandă astăzi ca fiind parte din elita ţării. Aş spune, mai sincer şi mai precis, din „elita de la Neptun”, un fenomen radiografiat cu o luciditate exemplară de regretatul Radu Călin Cristea, în antologia dedicată Împăratului cu şapcă. Ei bine, că Nicolae Breban ar fi strigat de la pupitrele Academiei Române că cei doi ar merita împuşcaţi e cel puţin o poveste caraghioasă, dacă nu chiar o scenă dintr‑un roman poliţist nescris încă, după vorba scriitorului. Personajul central, în această istorie cu mult păienjeniş editorial, cu acuze multiple şi micronaraţiuni – mai mult sau mai puţin folclorice – care mai leagă câte un elitist de câte un adulter sau câte o afacere – este însă postliteratura. Adică, barbaria scrisorilor deschise, tăvălugul mediatic, isteria epistolară a oamenilor care, până nu deunăzi, stăteau atârnaţi peste balustrada de la una dintre lojele parlamentului, strigând să nu le fie suspendat, după mecanisme democratice, Împăratul. Mitizându‑şi inocenţa şi sublimându‑şi calitatea fictivă şi convenabilă de victime, cei doi elitişti – să le spunem aşa, pentru că, uneori, atitudinea asta le‑a fost mai curând un job decât o vocaţie dezinteresată – au descins aparatul mediatic peste Academie, peste scriitori şi intelectuali cu state vechi – şi, deşi îi doare, pe noi nu ne costă nimic să o spunem, cu o reputaţie construită natural, meritoriu şi neforţat, peste toţi aceia care erau, pentru ei, incomozi. Incomozi, pentru că erau autori, în vreme ce elita dreptei de la guvernare era, cel mult, o gaşcă de hermeneuţi, pentru că erau scriitori, cu operă bine definită, în vreme ce portavocile ideologiei născută din gura lupilor de mare erau, cel mult, autori de eseuri fără operă filosofică. Raţiunea publică a arbitrat corect meciul, iar dosarul poate fi clasat după formula „Breban vs. Restul”. Pentru că istoria nu îi reţine pe aceia care au încercat să‑şi găsească un loc în ea prin fake news sau postliteratură. Drept dovadă, marea capcană din spatele acestei dezbateri: „Este de mirare, pentru mine, să constat că 90 de gazetari, scriitori, oameni politici (….) au putut crede cu atâta uşurinţă, fără a verifica dacă ceea ce se colportează este adevărat sau dacă este doar o închipuire pusă într‑o etopee publicistică…”
Închei prin a spune că ceea ce lipseşte publicului sedus de retorica elitismului cu pedigree de Păltiniş, dar evoluţie de Neptun, e tocmai ceea ce face obiectul acestei cărţi: privirea critică drept condiţia obligatorie a oricărei locuiri în această lume. Ocolirea adevărurilor prefabricate. Deconstrucţia urmată de reconstrucţie. Toţi cei care mai cred că morala „apelului către lichele” nu‑şi are aşezarea tocmai în ceea ce repudiază, şi anume un lichelism care a colonizat cultura postdecembristă în 30 de ani de democraţie şchiopătândă, sunt oameni care, după diagnosticul kantian, nu au atins vârsta majoratului. Adică, nu gândesc pentru ei, de unii singuri, independent. Sunt cei care stau la umbra elitelor care ştiu, mai bine decât ei, să dea reţete pentru fericire, decenţă şi viaţă bună. Adevărul e că au un curaj al lor. Dar e un curaj care nu are nimic de a face cu parrhesiasmul, ci cu cinismul modern, răsturnat, abject, al celor care strigă „hoţul” după toţi aceia cărora le‑au furat, de fapt, liniştea.
Cartea Academicianului Eugen Simion, ca de altfel oricare alt volum al Fragmentelor critice, are o singură morală: învăţaţi să fiţi majori, adică să gândiţi pentru voi. Ce recompensă vitală mai bună decât independenţa gândirii şi a vieţii, ce cale mai bună de a face din postliteratură saga unor naraţiuni umflate de editori pentru care literatura e business, nu viaţă? Aceasta e, fără îndoială, cea mai mare mântuire pe care ţi‑o poate provoca modelul vital din spatele criticii literare: decenţa gândirii lucide şi discriminatorii, a raţiunii educate şi creatoare. Cât despre mania scrisorilor deschise, transformate într‑o cruciadă de persecuţie politică, am de spus un singur lucru: în orice meci de provenienţă folclorică de acest tip au încercat unii să‑l agaţe pe Eugen Simion, simulând discuţia de la egal la egal, de la intelectual la intelectual, niciodată nu a fost vorba de vreo egalitate. Pentru simplul fapt că, dincolo de a fi fost cel mai bun avocat al său – aşa cum orice intelectual adevărat este pentru sine, când trăieşte onest şi lucid –, Eugen Simion a avut întotdeauna o conştiinţă curată şi niciodată nu a fost un atacator. Pentru el, marile lupte au fost acelea ale ideilor, are ariergarda şi avangarda lor. Ceva ce nu înveţi când trăieşti preponderent din scrisori deschise şi ajungi să vezi că, adunate, sunt mai numeroase decât paginile de literatură pe care ai apucat să le scrii în viaţa asta.
■ Critic şi istoric literar, eseist, publicist
Oana Camelia Şerban
