Editura Academiei Române a tipărit în ultimele săptămâni ale anului de curând încheiat cartea lui Andrei Marga, Raţiune şi voinţa de raţiune (EAR, Bucureşti, 2017, 324 p.). Este o carte de evaluare a moştenirii intelectuale (Virgil Bărbat, Liviu Rebreanu, Constantin Brâncuşi, D.D.Roşca, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu, Constantin Noica, Adrian Marino). În carte se explicitează, totodată, opţiunile filosofice proprii autorului în peisajul filosofiei epocii noastre (Habermas, Rorty, Toulmin, înainte de toate) şi se fac aplicaţii ale filosofiei „pragmatismului reflexiv”, la a cărui articulare se află angajat Andrei Marga, într-un şir de chestiuni (absolutul, răul, realitatea, complexitatea, sensul, identitatea, praxisul,
unitatea morală a vieţii). Cartea conţine şi contribuţiile majore, din scrierile lui Andrei Marga de până acum, în profilarea „gândirii critice”, istoria filosofiei contemporane, teoria argumentării, conceperea tranziţiei, filosofia religiei, lămurirea reformelor necesare ale educaţiei, geopolitică şi configurarea strategiei internaţionale, construcţia vieţii publice. Carte de interpretare, Raţiune şi voinţă de raţiune este, în acelaşi timp, carte de construcţie filosofică şi de înnoire de perspective. Reproducem, în continuare, prefaţa autorului.
Reluând în titlul unei cărţi formula celebră a lui Fichte, ce a legat raţiunea şi voinţa de raţiune într-un moment de lansare istorică a comunităţii sale şi a umanităţii, eşti obligat din capul locului la explicaţie. De ce, în definitiv, asocierea celor două?
Explicaţia generală ar avea trei ramuri. Prima ar spune că, oricât am căuta, nu avem alternativă mai bună la punerea vieţii sub semnul raţiunii şi la a încerca să facem faţă diferitelor oferte de raţionalitate ce ne asaltează, sesizându-le sensul. A doua ar invoca faptul că societatea modernă, în care trăim, este una care leagă „viaţa izbutită” de raţiune şi de voinţa de a o întruchipa în cunoştinţe şi acţiuni. A treia ne-ar aminti că nu mai puţin celebrul autor al formulei ce identifică raţiunea cu voinţa de raţiune a gândit cu toată energia ce au de făcut oamenii, compatrioţii săi, ceilalţi oameni, nu doar pentru a trăi, ci pentru a trăi uman.
Explicaţia specifică nu este nici ea uniliniară. Ea cuprinde formarea autorului cărţii de faţă în mediul reflexiv marcat de adeziunea la un raţionalism avansat, moştenirea pe care şi-a clădit propriile convingeri şi conceptualizări, afilierile sale şi construcţia filosofică pe care a articulat-o. Evident, toate aceste motive la un loc! Titlul „raţiune şi voinţă de raţiune” înrădăcinează astfel reflecţia într-o tradiţie şi o desfăşoară indicând prelucrări şi opţiuni proprii.
În prima parte a cărţii de faţă, evoc moştenirile pe care le-am absorbit, uneori împărtăşindu-le, alteori polemic, în propria formare. Faţă de cei a căror operă ne-a alimentat cu teme şi ne-au stimulat avem oricând datoria recunoştinţei. O exprim pe calea unor analize precise ale operei lor întregi sau a ceea ce am folosit din aceasta în scrierile pe care le-am elaborat şi din care se lasă profilată moştenirea de care am beneficiat.
În afara epigonismului mărunt şi a hagiografiei de ocazie nimeni nu rămâne, însă, doar la ceea ce a moştenit. De aceea, în partea a doua, evoc, de asemenea, afilierile care au marcat traseul personal spre profilarea unei abordări filosofice proprii – pragmatismul reflexiv. Convingerea mea este că cel mai bun omagiu ce se poate aduce celor de la care ai învăţat este să iei pe cont propriu ceea ce aceştia au lăsat.
În a treia parte pun în relief o seamă de concepte caracteristice filosofiei pe care o reprezint. Intuiţia de bază a pragmatismului reflexiv este că realitatea, oricât de copleşitoare ar fi, are până la urmă anumite chei, una dintre acestea fiind acţiunile fiinţelor umane. Aceste acţiuni sunt diversificate după sensul şi structura lor şi conferă sens anumitor cunoştinţe, ce se diversifică la rândul lor şi depind de aplicări reflexive. Filosofia devine astfel pragmatism, căci semnifică realitatea prin acţiuni, iar cunoştinţele prin consecinţe, iar acest pragmatism este reflexiv, căci recunoaşte o multitudine de acţiuni diferite după sensul şi structura lor şi le aduce sub controlul reflexivităţii. Dacă este să exprim simplu toate acestea, atunci aş spune că pragmatismul reflexiv desfăşoară implicaţiile reflexivităţii ca stabilire a sensului cunoştinţelor şi acţiunilor ce compun existenţa noastră ca oameni.
Filosofiile se supun, la rândul lor, unor teste specifice. Unul dintre acestea este capacitatea de a conduce analize factuale cu mai mult succes decât concurentele lor, într-un cuvânt „productivitatea” în astfel de analize. De aceea, partea a patra, ultima a cărţii de faţă, cuprinde aplicaţii ale pragmatismului reflexiv, de natura analizelor „materiale” pe care le-am realizat. Pe calea unor fragmente cât mai sintetice, arăt ce a rezultat din aplicaţiile menţionate în ceea ce am publicat până acum.
Hegel ne-a obişnuit cu observaţia că spiritul este viu câtă vreme înnoieşte, iar înnoirea este semnul vitalităţii. Aşa stând lucrurile, o cultură care aduce în scenă noi abordări, noi sistematizări, noi perspective îşi confirmă existenţa şi şi-o poate afirma.
Filosofii fac multă istorie a filosofiei, ceea ce este de salutat. Ei nu-şi satisfac, însă, numele fără iniţiative proprii de înnoire. Filosoful care nu-şi recunoaşte antecesori, adică ignoră moştenirile pe care stă, este indecent, filosoful care rămâne la ceea ce s-a moştenit, nu-şi merită titlul. Nu este adevărat că în filosofie nu este nimic nou sub Soare. Dar dacă este ceva nou acesta se datorează unor asemenea iniţiative.
