Ana Ristović, Dragan Bošković, Gojko Božović, Laslo Blašković
Ana Ristović
Ana Ristović (Belgrad, 1972), poetă, prozatoare şi traducătoare. A absolvit Limba şi literatura sârbă, şi literatura universală la Facultatea de Filologie din Belgrad. Poeziile ei au fost traduse în mai multe limbi şi au fost incluse în mai multe antologii din Serbia şi din străinătate. Traducătoare zeloasă din literatura slovenă. Volume de versuri: Apa visătoare (1994), Sfoara de nisip (1997), Divertisment pentru fiicele indolente (1999), Viaţa pe o ilustrată (2003), În jurul lui zero (2006), Deşeul meteoric (2013), Un pic de lumină (poezii alese, 2014), Rariştea (2015), Mâinile în alte mâini (2019).
ZGOMOTUL ALB
(frica de sfârşitul programului)
În romanul lui Don DeLillo Zgomotul Alb
o femeie îşi caută doza zilnică de infimă fericire
în supermarketul bine aprovizionat,
în fiecare seară îşi ia medicamentul
împotriva fricii de moarte:
se spune – nu produce greaţă, roşeaţă a pielii,
ameţeli şi pierderea poftei de mâncare,
singura contraindicaţie este
împotriva nesfârşitei înţepeneli
în faţa televizorului.
Pentru că moartea este de fapt absenţa imaginii,
zgomotul alb, zăpada ecranului
pe care nimeni nu calcă şi de aceea
foşneşte aşa tare, din pură disperare.
Pentru că eşti mort
dacă n‑ai informaţii corecte
înainte ca totul deja să se întâmple.
Pentru că eşti mort de mult,
chiar dacă despre propria‑ţi moarte,
abia postum
primeşti informaţii.
LA ORA 7 DIMINEAŢA
(frica de sunetul telefonului)
Toate decesele s‑au petrecut dimineaţa devreme. În
tăcere,
în păienjenişul dintre ceaţa visării şi aievea clipei,
îmi pare rău, ar spune cineva, iar în receptor s‑ar
auzi un zgomot,
un fel de murmur prelungit al inimii care
nu acceptă încă tăcerea mută; şi numai tu ştiai
că acea inimă e încă aici, şi auzi foarte bine,
că nu e vorba de deranjamente, ci abia acum
se face legătura cealaltă, pentru care, la urma
urmei,
nu ai nevoie de prea mult timp, nici de cer
neschimbător,
nici de nori şovăielnici şi frumoşi, care în afară de
moartea
lor capricioasă de fiecare zi, nu ţin minte nimic.
Din nou ai tresărit când a sunat iarăşi. De partea
cealaltă a firului
o voce de bărbat îşi caută soţia, ba ici, ba colea, la
ora 7 dimineaţa,
şi nu a fost chip să‑l poţi convinge că tu nu eşti ea.
BATE CINEVA
(frica de singurătate în baie)
Iată spaţiul în care eşti în sfârşit singur.
Nu auzi bătaia. Chiar şi inima ţi‑ai
înăbuşi‑o, de parcă ar fi pompa pentru bicicleta
cu care ar trebui să pleci într‑o călătorie secretă.
Priveşti fără a clipi chipul din oglindă,
şi‑ţi închipui cum vei arăta peste treizeci, patruzeci
de ani.
Şi te înfiori când vezi că va semăna tot
mai mult cu acela din prima copilărie:
din adâncuri izvorăşte ceva picătură cu picătură:
ceva ce odinioară era curată lumină văratică,
ţi‑e teamă, fi‑va oare doar un bec de 60 de waţi.
Ce să citeşti acum: Biblia pentru începători,
Al treilea ochi, o revistă de modă sau un roman de
dragoste
cu oftaturi prea scurte?
În dreapta, o scândură pentru câteva cărţi,
la stânga, alta pentru tine.
Iată spaţiul în care eşti în sfârşit singur.
Şi tresari, în fiecare dimineaţă,
când cineva mai rar, iar altcineva mai des,
chiar şi dacă nu auzi,
cum, în mare tăcere,
bate.
Dragan Bošković
Dragan Bošković (Belgrad, 1970), poet, eseist, profesor universitar de literatură sârbă contemporană la Facultatea de Filologie şi Arte din Kragujevac. Volume de versuri: Ameţeală, minciună şi Babilonul din carton (1998), Isaia (2006), Tatăl (2013), The Clash (2016), Ave Maria (2018), Breaking the Waves (2019), Úristen (2020), Viaţa şi eu suntem chit: poezie viberpunk (2020).
NE SĂRUTĂM FĂRĂ BUZE
Ne sărutăm fără buze,
ziua strălucim mai tare decât soarele,
dar şi noaptea strălucim mai tare decât soarele,
dragostea ne‑a păcălit,
dragostea nu poate fi posedată
(poate doar gelozia),
Ziua visăm mai frumos, noaptea respirăm mai liniştit,
sună frumos, e ficţiune, Mir‑Jam[1].
De aceea spun:
Vino la fereastră, hei, micuţo,
să‑ţi citesc în palmă,
să fiu ţiganul tău, prietenul tău,
înainte de a merge în locuinţa ta.
Ştii că aş vrea să levităm împreună,
dar adesea uiţi de mine,
eu uit să mă rog pentru îngeri
pentru că şi ei uită să se roage pentru noi.
Ne‑am cunoscut când eram mici,
te‑ai ţinut de mine ca de cruce,
şi multe am făcut să ajung la depărtările din ochii tăi.
de aceea încearcă, plângi, dar de ce ai încerca:
să ne sărutăm fără buze.
Da, tac, am spus prea multe,
am inventat totul, şi pe‑asta am inventat‑o:
aceştia suntem noi, cei din colţ,
prind ritmul paşilor, nu ştiu dacă pot,
dar te aud cum întrebi: Mă auzi?,
te aud cum râzi, credeam că totuşi cânţi,
am văzut cum îmi întinzi mâna,
iar eu mă trezesc ca un nătâng pierdut şi orb,
mă spovedesc, recunosc totul,
nu, nu, prea multe am spus, totul am inventat,
ne sărutăm fără buze.
Şi dacă toate acestea sunt doar ficţiune,
şi dacă doar ficţiunile sunt reale,
iată‑i, ucid cu premeditare,
acum chiar că am exagerat, am spus prea multe,
şi ştiu că nu râzi, şi ştiu că nu cânţi,
şi simt golul în mâna strânsă,
dragostea nu poate fi posedată
(poate doar gelozia),
şi toate acestea sunt doar un vis, doar un vis, doar
un vis:
De aceea încearcă, plângi, dar de ce ai încerca:
încearcă, plângi, ne sărutăm fără buze.
AZI…
Astăzi mi‑a murit mama.
Da, astăzi s‑a împlinit un an de la moartea mamei
mele,
Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a Sfintei
Fecioare Maria.
Zămislire începută cu moartea mamei mele, Ivanka.
Zorana: N‑am vrut să pomenesc asta azi-dimineaţă.
La Hamburg abia de găseşti biserici catolice.
Era marţi şi am cutreierat 15 km,
nu‑i biserică, n‑are omul unde să aprindă o lumânare.
Doar tristeţe de nedescris.
Şi soarele strălucea aşa de frumos,
oamenii au ieşit din ei înşişi, prinzând,
de parcă ar fi sfârşitul lumii, razele lui.
M‑am aşezat la umbră, am băut vin fiert şi am
tastat pe telefon:
Astăzi mi‑a murit mama.
Şi parcă toţi m‑au compătimit,
tot oraşul,
doar spaniolul meu îmi spuse:
Aprinde lumânarea în tine.
M‑a întrebat:
De ce scrii o carte despre Tereza de Ávila, de ce
tocmai despre ea?
Te interesează misticismul?
Nu, bunul meu prieten,
odată, demult, pe străzile
oraşului meu, ea a găsit un băiat
pierdut pentru lumea asta.
De aceea scriu. Şi pentru mama.
Fericire, cândva, undeva…
Am aprins lumânarea în mine.
Şi am cumpărat o şapcă.
Nu, totuşi şapca am cumpărat‑o duminică.
Şi nici atunci n‑am găsit o biserică.
Nu contează.
Ea m‑a găsit pe mine.
Ivanka, Tereza:
şi nimeni altcineva…
M‑AM NĂSCUT ÎN BELGRAD …
M‑am născut în Belgrad,
un secol întreg am dispărut în el,
stăteam pe loc, dar hoinăream,
departe, acolo, de partea cealaltă:
Iisuse, vino aici, acum e clipa mea.
Şi călătoream stând pe loc,
peste tot plâns, furie şi ruşine,
treceam peste, în adâncuri,
acolo unde sub pământ blocurile cresc în jos,
să aduc cuiva toată dragostea mea.
Urcam scările, la ceruri,
cu rugăciuni, cu avionul, cu alcool,
cădeam de pe nori, cădeam în genunchi,
zăceam lângă sfinx,
să aduc cuiva toată dragostea mea.
Ştiu că vei veni în oraşul meu, iar tu ştii că te voi
aştepta chiar aici,
(Iată‑l, vine, iată‑l, iată‑l),
Aici nu tu avioane, nici nori, clădiri, nimic mai
mult, doar cerul gol
ca foamea mea.
Gojko Božović
Gojko Božović (1972), poet, critic literar, eseist, editor. Volume de versuri: Cinematograful subteran (1991), Sufletul fiarei (1993), Poezii despre lucruri (1996), Arhipelag (2002), Elemente (2006), Zeităţi apropiate (2012), Harta (2017) şi Fiara tăcută a amiezii (poezii şi cronici alese, 2019). Volume de poezii alese i‑au apărut în Macedonia, Bulgaria, Rusia, Croaţia şi Ucraina. Locuieşte în Belgrad.
CONCERT PENTRU URECHILE TALE
Lucrurile importante au trecut.
Tot ce s‑a putut întâmpla s‑a întâmplat deja.
Regii sunt detronaţi, miturile povestite,
Republica irosită în indiferenţă.
Fără îndoială vinul se limpezeşte în butoaie.
Râurile sunt trase în ţevi,
Iar ţevile aruncate la gunoi.
Sunt încă acolo, grămada de gunoi
Nu aruncă nimic şi nici nu
Se retrage în locuri de aşteptare.
Ceea ce nu s‑a întâmplat
Este viaţa în care n‑am intrat,
Sunt câteva vieţi la rând
Care nu sunt nici ale noastre, nici ale altora,
Nici născute, nici nenăscute
Nici viaţă, nici moarte.
Poveştile trebuie reîncepute,
Setea la izvor se astâmpără.
Suflul vântului printre corpuri
De clădiri trebuie ascultat.
Oamenii tineri şi gălăgioşi
Vor suprima litera canonului.
În şuierăturile lor se va înfiripa
Un concert numai pentru urechile tale.
ÎN PALMĂ
Vor trece sute de ani
Şi într‑o bună zi,
Probabil într‑o toamnă târzie,
Un tânăr va merge la bibliotecă
Pentru a ne vizita viaţa.
Va cere o mulţime de ziare ale zilei
În care, cu sprânceana ridicată, va citi
Despre crime şi omoruri,
Despre atrocităţi şi ticăloşie,
Despre suferinţă şi umilinţă,
Despre trădare şi duşmănie,
Despre frică şi păcat.
Despre cei ce au vorbit
Dar ar fi fost mai bine să tacă.
Despre cei care au tăcut
Dar a trebuit să vorbească.
Va arunca ziarele
După un timp,
Se va sătura de toate,
Şi ca narator care le ştie pe toate
Va ieşi la lumina zilei.
Dar ce e mai rău,
Totul îi va fi foarte clar
De parcă în palma sa nerăbdătoare
Ar ţine întreaga noastră viaţă.
ODISEU
Am plecat o dată,
Şi nu mă voi mai întoarce.
Nu mă voi mai întoarce.
Va veni altcineva,
Cu numele şi chipul meu,
Va vorbi limba mea
Şi va avea cicatrice
Pe piciorul drept.
Dar nimeni nu mă va recunoaşte după asta.
Nu mă voi mai întoarce.
Laslo Blašković
Laslo Blašković (1966), poet, prozator, romancier, eseist. Volume de versuri: Priveşte (1986), Epoca de aur (1987), Brigăzile roşii (1989), Maşina de ritm (1991), Vieţile aruncătorului de zaruri (1997), Depărtarea de dimineaţă (2002), Soţiile scriitorilor (2006), Înainte de sfârşit (2016), Dumnezeu ştie (2018), Linia dreaptă (2021).
CARIATIDĂ
Atunci eram atât de mic
încât credeam
că nu exist.
Câte o fiară se mai rătăcea,
fără a scoate vreun icnet se avânta
spre poarta aurie dinţată
întredeschisă de carii
şi mă găsi
în buricul mamei
precum un Degeţel,
ca pe o urmă de gheruţă
Şi atunci i‑am
spintecat pântecul,
căpos fără pereche.
Dar de fapt
căpşorul îmi era
atât de mic
că abia încăpea în el
muşcătura unei umbre,
a fricii de viaţă.
Şi sufletul îmi era
aşa mititel,
încât pe el nu putea sta
nici cicatricea clarului de lună
nici urma unghierei.
În lumea
care se răcea
în fiecare zi
îmi întindeam copitele ţepene,
şi pare că nu existam.
Nu cumva despre mine
circula povestea,
ah,
cu vârful de compas
din mijlocul apei
care se evapora,
de n‑ar fi fost povestea
acelui microscop părăsit
sub care se vede
şi ceea ce nu există.
CRIN DIN VALE
Zăceam la temperatura lunii
Cu inimă neliniştită zvâcnind grăbită
Sora de caritate pe care am descris‑o deja
intră în cameră
să‑mi deseneze linia ca în palmă
apoi se apropie să aranjeze patul
M‑am speriat că‑mi va acoperi faţa
în imitarea înmormântării, că ea crede
că e sfârşitul programului ei de lucru
şi moartea mea temporară
dar ea se apleacă peste trupul meu
imaginea unui desen de haşiş abia desluşit
atingându‑mă cu crucea
de metal rece
despre care îmi închipuiam că îşi imaginează
cum tandru o ascunde în sine
şi n‑am fost decât o cruce vie
eu pe verticală
ea pe orizontală deasupra mea
precum venele înfundate de măsuri încrucişate
şi eu pentru prima dată de frică mi‑am vărsat
sămânţa
ca pe o pulbere în ea, sirenă prinsă cu harponul
în horcăitul unei grămezi de harfe
jumătate fată şi jumătate peşte
dar aş vrea să fiu cealaltă jumătate a zeului
Nu pot fi deloc un crin din vale
când cresc ca ciuperca nebună
ca un mineral
ca un crin în vale
PENDULUL
În timp ce priveam
cu ochii înroşiţi
(atinşi în colţuri
de spuma de săpun),
în oglinda albăstrie şi aburită
pe neaşteptate îmi trecu prin gând
că acest trup al meu, singurul posibil de a fi
nu mai are nicio legătură
cu ceea ce vorbesc acum.
Poeziei mele i
s‑ar potrivi chipul
unui tânăr,
varianta sportivă
a unui Rimbaud bărbătesc,
şi nu această zdreanţă de piele
aninată deasupra cicatricii de
la operaţia de inimă,
când m‑au întors pe dos
ca pe mănuşa unui şalanger
m‑au scuturat din izmene
potrivite unui catarg de fier.
Această slană,
susţinută de lenevie
şi de galoane de vin sonor
pe care le iau în loc de sedative
slana care tremură
ca piftia
sub soarele de iarnă
şi‑n bătaia vântului roşu,
nu se mai potriveşte
cu poezia mea, rezistentă
şi tare ca
betonul.
Mă gândesc la toate acestea
în drum spre Belgrad.
În fiecare zi, la podul de peste canal
văd o prostituată amatoare
care s‑a instalat la loc potrivit
în golul din spatele pompei,
gata să urce repede
în cabina şoferului
plină de fum
şi de afişe cu femei goale, poetice
lipite pe plafonul
de tablă
al acelui sicriu.
Văd mai departe
şi o lebădă putrezindă
aninată de‑un drug de fier
ce susţine sârma atârnândă
şi desparte autostrada
de holdele care se termină
acolo unde începe
ceaţa.
Selecţia şi note bibliografice de Mihajlo Pantić
Traducere de Simeon Lăzăreanu
Notă:
[1] Mir‑Jam (Milica Jakovljević, 1887‑1952, prozatoare şi ziaristă sârbă, autoare a numeroase romane de dragoste din perioada interbelică).
