Ileana Bâja: Poeme
să-şi ţină fiecare memoria în lesă
ca pe câinele lui orb credincios
curat, aseptic şi aproape fără amintiri, să fie.
nu în fiecare zi freci cu periuţa de dinţi înmuiată în clor tot,
ci doar în zilele în care e spaimă în casă, în stradă, în memorie.
şi iar se arată moartea.
ea are sex transparent cu gust de smirnă, scorţişoară
şi mai ales cu gust de cuvinte
se plimbă moartea prin mintea ta şi printre oameni
cu sexul ei doar din cuvinte şi alte cuvinte.
de aceea speli tu cu periuţa de dinţi înmuiată în clor
casa, strada şi memoria în care e spaimă.
nu în fiecare zi faci asta.
sau poate că da, sau poate că da.
de aceea să-şi ţină fiecare memoria în lesă
ca pe câinele lui orb, credincios
pe care uneori la intervale egale
îl tot spală milimetru cu milimetru
cu periuţa de dinţi înmuiată în clor.
în ierbarul cu oameni vii, în ierbarul cu tine viu
o să cobor, o să urc fără lift 10, 100, 1001 de etaje şi de înâmplări
până când moartea ta se va face doar o ficţiune plină de sânge şi doar de cuvinte.
(de dor: doar cuvinte).
tot urc, tot cobor fără lift, îmi pun iarăşi şi iarăşi mâinile la ochi
(gratii fără speranţă) şi tot doare şi doare.
ascensorul funcţionează, ascensorul funcţionează, dar eu nu. doar eu nu.
eu tot pe scări. îmi ţin respiraţia, îmi pun iarăşi mâinile la ochi: 10, 100, 1001 de etaje
şi de înâmplări puse în ierbarul cu oameni vii, cu tine în faţa gării de nord
tu în tricoul tău roşu, sângele tău care face să explodeze bulevardul şi gara.
stau îmbrăcată în roşu (sângele meu) în faţa liftului care e doar o punte spre dincolo
cu memoria înghesuită într-o singură valiză stau eu. am în ea un ierbar cu oameni vii,
un ierbar cu tine viu, amar, făcut din note muzicale şi din cuvinte. să scriem, zic.
fiecare în cercul lui de oţel, fiecare în pătrăţelul de pe tabla de şah de sub cer, din cer.
până când moartea ta se va face doar o ficţiune nedureroasă.
stau îmbrăcată în roşu (sângele meu) în faţa liftului stau eu.
moarte e o lentilă perfectă îmbrăcată în blană de felină
(şi uneori moartea se dezbracă)
moartea îţi aşează în loc de pleoape un perete de sticlă-telescop
de dincolo poţi să apropii şi să îndepărtezi cu maşinăria aceasta vie ca un ochi, oameni şi întâmplări
poţi să te uiţi la oameni, poţi să-i reciteşti mereu şi mereu ca pe nişte cărţi iubite îndelung.
moartea se apropie totdeauna tiptil, în vârful ghearelor ei de oţel, de femeie frumoasă şi geloasă
care schimbă toate yalele de la uşi.
şi apoi dulce îţi aşează în loc de pleoape un perete de sticlă – amar telescop.
moarte e o lentilă perfectă îmbrăcată în blană de felină.
de aceea nu vezi şi nu vezi de peste râul cât un lac de trecut cu piciorul pe îngheţ
(pentru că peste lentilă e blană de felină).
şi uneori e striptease: moartea se dezbracă. se îmbracă.
pe muzică : „you can leave your hat on”. moartea are în urechi doar vocea lui joe cocker.
şi pe vocea lui, moartea iese din blana ei de felină în care e îmbrăcată
şi rămâne doar cu pălăria (exact ca în cântec).
doar că moartea trişează şi peste vocea lui joe cocker care spune „you give me a reason to live”
pune ea vocea ei de sirenă şi cântă aproape fals: you give me a reason to die.
moartea se dezbracă. rămâne doar cu trupul ei perfect
în care adăposteşte în loc de uter un râu şi un luntraş.
şi moartea continuă să cânte cu voce de sirenă peste vocea a lui joe cocker:
„you give me a reason to die, you give me a reason to die, you give me a reason to die ”.
caligrafie în care urletul de om bate urletul de câine
e concert de jazz la poalele blocului, la poalele lumii
unde urletul de om bate urletul de câine şi cade printre tomberoane de tablă inscripţionate aproape matematic. e concert de jazz sub cerul de oţel, sub cerul de tablă ciuruit ca o sită de ceai, ca o sită de căutător de aur. din cer cad, înspre cerul ciuruit se înalţă rugi şi amintiri-pepite stoarse ca o lămâie.
strânge pumnii, respiră. cerul e în creierul tău, cerul e doar memoria ta.
în rest lumea e foarte înaltă şi foarte bloc.
bine măcar că e jazz, e concert, e aproape suportabil şi urletul de om bate urletul de câine.
citesc o pisică: realitatea carnivoră
ceva sfâşietor aproape de nenumit, de nerostit o să cadă din cer.
din cerul minţii tale. desigur autobuzele, tramvaiele, metrourile, vecinii
îşi văd de ale lor. tot fierb amintiri în mari cazane de inox,
pe care le trec prin nesfârşite serpentine. şi-atât.
până şi tu, până şi tu îţi vezi de ale tale:
tot uzi plante triste: aloe vindecător-carnivore
din care cresc ochi de supraveghere întotdeauna fără pleoape.
îmi trag sufletul, citesc o pisică: realitatea care se tot alintă
la picioarele mele urcate pe tocuri,
realitatea e şi ea urcată pe tocuri, pe picioroange,
pe neuronii în formă de stea.
toţi fierb amintiri în mari cazane de inox
îmi trag sufletul, citesc o pisică: realitatea carnivoră.
visul e un balaur cu marsupiu
visul se întinde, cerneală sepia peste tine şi peste lume
e un balaur. şi nu mai poţi să-i numeri capetele pe degete
visul e un balaur cu marsupiu
în care: doar vicleana înmiresmata lui pungă doldora de cerneală
sepia
crezi că levitezi când de fapt înoţi în marsupiul lui cu cerneală
şi nici măcar atât nu mai faci,
stai doar la suprafaţă în marea îngheţată făcută din taste de plastic.
aici unde speranţă nu e, banchiză-baliză nu e şi nici colac de salvare.
(întâmplările vii de-abia îşi mai trag sufletul)
am şi eu pălăria mea cu îngeri. acum.
violet în apus blocurile şi oamenii. de sub pălăria ei cu îngeri, din mijlocul cuvintelor ei caligrafiate impecabil, bunica zicea că violet e o culoare de doliu. în memorie sunt smochini îngropaţi în cenuşă şi bandajaţi cu celofan, gata pregătiţi pentru ger. totdeauna cade, însă un ger încă mai cumplit decât în imaginaţie.
ce pânză violet peste ochii larg deschişi, cât celofan şi ce furtună de cenuşă, peste oameni-smochin şi peste memoria lor. care pulsează ca o inimă şi aruncă în aer obiecte întâmplări şi cuvinte care luminează orbitor în violet.
caligrafiez după dictare. acum am şi eu pălăria mea cu îngeri. şi totdeauna cade un ger-înger muzical, încă mai cumplit decât în imaginaţie. ce pânză violet peste ochii larg deschişi, cât celofan şi ce furtună de cenuşă peste memorie şi peste lume.
un cordon ombilical-zgârie nori între noi
(cu tramvaie, metrouri şi troleibuze)
între noi creştea cu – fără durere un cordon ombilical
prin care circulau tramvaie, metrouri şi troleibuze
care cărau doar aripi de îngeri presate
şi măcar 1001 de cărţi, măcar 1001 de poeme de plantat
în memoria ta şi a mea.
tu spuneai: pod de cărţi între noi, şi podul se chiar arăta
numai bun de bătut cu tramvaiul cu metroul cu troleibuzul
cu doar inima în tălpile goale prin pădurea de sticlă pisată.
eu îmi puneam mâinile la ochi. gratii şi-atât. o dată şi încă o dată.
între noi creştea cu – fără durere un cordon ombilical-zgârie nori
bântuit de vocile celorlalţi şi de vocile noastre.
eu îmi tot puneam mâinile la ochi. tu doar ziceai: pod de cărţi
ca pe-o parolă de intrare.
noaptea torcea ca o pisică bântuită de vieţile noastre de dinainte.
şi de ielele-buruiene îmbrăcate în zale.
eu îmi puneam mâinile la ochi,
tu tot ziceai pod de cărţi, ca pe-o parolă de intrare
mă uitam în palmă ca într-o oglindă oarbă şi ea.
tramvaie, metrouri şi troleibuze cărau doar aripi de îngeri presate
în cordonul ombilical care ne tot înălţa.
tu spuneai: pod de cărţi între noi şi podul se chiar arăta.