Orfeu
– În cele două femei din viaţa mea
pe tine te-am căutat, femeie…
– Două?! – Taci, femeie! Te-am aşteptat
şi te-am iubit de când, o, cerule,
de când… Numele tău l-am auzit!…
De obicei, de când mă ştiu, oamenii…
nu se numesc aşa.
Numele tău e straniu şi oriîncotro
mă îndreptam, el nu se ştie cum
mă ajungea din urmă, mă răscolea,
mă tulbura şi eu fugeam, şi aş fugi şi-acum,
dar el, numele tău, ştiu, va veni de pretutindeni:
din brazi, amieze mari, delfini şi dealuri,
din mările închise între maluri
şi zboruri de-albatroşi lunatici,
din coama munţilor, grei ca misterul,
şi de oriunde mă mai poartă cerul
pe drumurile-i vii, prea luminate,
ce nouă ni se-ascund la început… Şi-apoi,
când vine timpul, vai, de peste tot,
ca dintr-o ceaţă uriaşă, ni se arată
dintr-odată, aşa cum tu mie te-ai arătat
acum. Unde ai fost de veacuri, ce ai fost,
cu cine te-ai văzut, în ce mireasmă
ai dormit? Braţele cui te-au legănat
în paltini şi în roua uitată-n trandafiri,
rouă adusă de năstruşnici îngeri –
aburi iscaţi din veşnica agheasmă?…
Euridice
De cele mai multe ori
dimineţile mă trezesc
în pietre şi de îndată
zbor prin lăstunii
care sufletu-şi trag
în prunii tineri
sau în vârful celui
mai apropiat catarg.
De cele mai multe ori
serile în pragul casei
întârzii, în mine cobor
după urma lăsată de melci
sau condori. Să fie azi
vineri? Strânse una în alta,
ca oile-n turmă, umbrele
au început sublimul sobor.
Când vei ajunge la mine
şi mă vei căuta, să fii liniştit,
în urmă să te uiţi orice
s-ar întâmpla. Te rog şi îţi cer
să nu întorci capul spre umbre.
Printre ele, uneori, mă amestec,
să nu mă recunoască nici unul dintre
îngerii şi demonii scăpaţi din cer.
Până şi florile
Până şi îngerii – demoni căzuţi
pe gânduri – fac ce fac şi, din când
în când măcar, calcă în străchini.
Până şi florile, pe timp de furtună,
luptă cu morile de vânt!!
Până şi florile… Până şi zeii
îi ocolesc pe cei fericiţi
şi în ultimii oameni coboară,
alegându-i pe cei locuiţi de
îngeri negri, de iubire ori boală.
Până şi zeii, da, până şi zeii
stau în aceia care, după ce nu mai e
de făcut nimic, printre ultimii zboară.
Până şi soarele, de dimineaţă, cade
pe gânduri şi ezită s-apară.
Până şi arborii se golesc de-aşteptare
şi-abia apoi, punctual, vin ninsorile…
Până şi tu întârzii să apari din cetini.
Până şi toamna se strânge-n ea însăşi:
să răsară din mine, să nu răsară?
Până şi culorile, până şi culorile raiului
de aici în mine se sting, se aprind… Şi-atunci…
De ce nu m-ai căutat? De ce nu mi-ai vorbit? De ce
l-a uşa mea n-ai bătut?! Bate şi ţi se va deschide,
scrie în Carte. Tu n-ai bătut… Tu n-ai venit…
Din vol. Geniul inimii, în curs de apariţie
Recitalul de poezie/ postat pe Youtube, …in fapt, o doina modulata in multiple caden’e, se axeaza pe motive precum exilul, pamantul si imagistica naturista pornesc de la eul poetic . Valorile perene ale existentei romanesti apar exprimate fluid, energic ;i cu emotia feminina a aitoarei. O melopee…