Sunt născut în Moineşti, în „luna lui Marte”, vorba lui Nichita Stănescu, în chiar ziua 25, de Buna Vestire. Era 1985. Moineştiul îşi vedea de curgerea lui, eu de naşterea mea. Da, da. Dada sunt născut cu 99 de ani mai târziu, în Moineştiul lui Tristan Tzara. În loc de CV aş putea să-mi tatuez în palma stângă poemul meu 19. Am urmat Colegiul Dimitrie Ghika din Comăneşti, la o aruncătură de aripă de Moineşti. Am bătut apoi, trei ani de Şcoală Sanitară Postliceală. Sunt aşadar, asistent medical generalist. Până la urmă şi poezia e tot o şcoală sanitară vindecătoare. Post cutremur, post revelaţie. Citesc cu ardoare şi împărtăşesc uneori, celorlalţi revelaţiile mele de lectură, revelaţii care mi-au modificat ADN-ul. Acesta sunt eu, numărat aproape pe degete şi aceasta este prima mea ieşire în lume. În lumea mare de hârtie. ADN-ul meu modificat de lecturi e acum tuş tipografic.
aveam nouăsprezece ani, terminasem liceul
şi mi-am vândut trupul. pentru o pâine.
îl munceam aşa cum tăiam lemnul. cu frică.
şi-l goneam. ca pe un câine.
dar nu puteam. sufletul mă iubea.
îmi făcea cu ochiul de după abrice, fierăstraie circulare, pendule
şi stive de cherestea.
eu îl strângeam cu lopata movilă. suflet de rumeguş.
el mi se vâra în carne amar. amar-jucăuş.
şapte ani a durat jocul acesta. şapte ani pâine.
şapte ani lemn. şapte ani frică – de ziua de mâine.
la fiecare şapte se mai adăugau câte şapte. de disperare.
cădeam în genunchi – lemnul mă ridica în picioare.
până într-o zi când sufletul le-a spus picioarelor că nu se mai poate.
începuse şi el să devină de lemn. avea, săracul, dreptate.
nu mai aveam nouăsprezece ani.
nu mă mai gândeam la ziua de mâine.
trăiam, acum, cu suflet. lemnul
nu-mi mai era pâine.
unde mâna-ţi ca o cupă
dromaderi dromaderi
trupul tău de şapte seri
e purtat de lună plină
barcă-mbarcă sub lumină
creste adânci şi creste dese
dromaderi să îţi apese
întunericul de plastic
pasul lor deloc elastic
să-l îngheţe şi să-l crape
să reverse multe ape
trupul tău cu palmieri
care-mbarcă azi şi ieri
şi deşertul şi lumina
fabricile şi uzina
unde mâna-ţi ca o cupă
toarnă dromaderi
în supă.
cu monştrii tăi din debara – aş vrea
unde îţi ţii monştrii din debara
i-am căutat peste tot
aş fi vrut să mă împrietenesc cu ei
să le spun monstruleţi monstruleţi
de ce vă ascundeţi voi de mine
arătaţi-vă, dragilor, să fim prieteni
avem atâtea în comun
până şi la chip semănăm
până şi la chip de ce să ne fie teamă de noi
până şi la chip semănăm
ne e chipul după asemănarea noastră
unde îţi ţii monştrii din debara
aş vrea să mă împrietenesc cu ei
cu monştrii tăi din debara – aş vrea.
foarte frumoasă eşti doamnă
foarte frumoasă eşti doamnă
când îţi scoţi verigheta
ca pe o piele, când îţi arunci
carnea câinilor şi ei latră
mai fericiţi decât nişte martori care te-au privit
cum îl părăseşti pe dumnezeu în faţa altarului.
foarte frumoasă eşti domnişoară
când îţi iei de mână păpuşile
le smulgi capetele, le sfâşii rochiţele
şi îţi arunci carnea primului venit.
foarte frumoasă eşti copilă
când iei sânii mamei tale şi le arunci la gunoi carnea
ca pe un cancer
pe care ea nu l-a avut niciodată.
foarte frumoasă eşti tu femeie
doamnă domnişoară copilă
pentru că ştii să porţi în tine
toate verighetele, toate păpuşile şi toţi sânii
tot aşa cum ştii să-l refuzi pe dumnezeu,
să-i sfâşii rochiţa şi să priveşti sânii lui
care se revarsă peste tine
şi-ţi hrănesc frumuseţea.
pe sexul tău plutesc vapoare
au gust de august sânii tăi
şi-n păr ţi-e spânzurată luna
prin curbe, munţi şi adânci văi
îmi rătăceşte mâna
ţi-e roză carnea de mirare
şi-n sânge oraşele se coc
pe sexul tău plutesc vapoare
de mâine nu mai este loc
micsandre-n sălcii dorm grăbite
au gust de august sânii tăi
şi-s toate zorile rănite
de tine-n noi.
şi atunci ele acoperă coşurile cu părul
s-au copt sfinţii printre crengi
vin femeile şi-i culeg
îi stivuiesc unul peste altul
sfânt peste sfânt
până li se umplu coşurile
de sfinţenie.
uneori vântul mai trece
printre coşurile cu sfinţi
mai umflă câte-o aureolă
şi-atunci sfinţii încep să cânte
bach, bach, sfântule, cu degete de femeie
de ce ne-ai amăgit şi ne-ai lăsat pradă buzelor lor
şi-atunci ele acoperă coşurile cu părul
îi învelesc ca pe nişte copii
şi ei tac şi nu se mai opresc din copt
până ajung ele la casele lor
scot sfinţii de anul trecut de prin cămări
şi încep să plângă
bach, bach, sfântule, cu degete de femeie
de ce ne-ai amăgit?
