Aura Christi
Opreşte-te
Nu mai fugi! Opreşte-te!
Nu mai pluti de nicăieri
spre nicăieri, cu inima în dinţi
şi-n gând tot mai pustie.
Încearcă să nu uiţi: inima, da,
inima e una din rădăcinile fiinţei,
e creasta ei năucă şi prea vie.
Să faci ce-ţi spune ea! Ea ştie!!
Ea ştie şi îţi va povesti, aici, acum,
că mi-este aşa de dor de tine.
E ca şi cum nu te-am văzut
de secole. De secole nu
te-am văzut! Ia loc, vino
aproape, vezi cum respiri:
mai rar, adânc, mai lin…
Închide ochii, da, închide ochii.
Întinde-te, apoi, încet
pe iarbă, pe pământ
Adu-ţi aminte: noi suntem
pierduţi şi goi pe dinlăuntru,
nemernici şi murdari
în comparaţie cu lutul, sfântul.
Aer să tragi, încet, adânc 
în piept, desfă larg braţele,
pe urmă în tine urcă, între
aripele portocalii de dropii.
Şi zboară, zboară, zboară
spre Acoperişul Lumii,
frumos planează printre
coame cenuşii, albastre,
verzi, portocalii, de pe Tibet.
Pluteşte, răsfaţă-te şi lasă-te
iubit de vânt, condori, zăpezi
şi lumile pe care nu le vezi
deocamdată. Ucide, apoi,
cu o tandreţe fără margini
orice trimitere, orice aluzie
la nerăbdare, vanitate,
dispreţ de sine, dezonoare,
lene, milă, grabă, spaimă,
tristeţe şi melancolie, jale…
Aruncă din bagajele fiinţei
tot ce răsare din mândrie,
din lumea de la suprafaţă,
laolaltă, cu tot ce ţine
de arhivele secrete ale ipocriziei.
Şi-abia pe urmă: întoarce-te, o,
nesfârşitule, iubite ales între
aleşii tuturor vieţilor mele,
la inima fiinţei tale…
Şi cobori, cobori, cobori, cobori,
prin amfora-i vie şi năstruşnică,
muşcată, când şi când,
de vajnicele geruri ale veşniciei.
Cobori, iubite; nu te teme.
Înaintează ca şi cum
ai merge printr-un luminiş,
cu ochii-nchişi, deschişi,
închişi, deschişi.
Încrede-te orbeşte
în simţurile tale,
cunoaşte-te şi vezi
prin ochii lor veşnic
deschişi şi atotştiutori.
Lasă-te pe tine, cel de altădată,
lasă femeile, lasă bărbaţii,
lasă totul, totul, sus,
la suprafaţă. Şi-abia
atunci, brusc, vei vedea
şi vei simţi ceea ce
nu se simte altfel,
ceea ce altfel
e de nevăzut.
Vei sta faţă în faţă
cu acea prezenţă,
care în braţe te-a purtat
pe tot acest
– la suprafaţă –
bezmetic şi
neverosimil drum.
Să nu te miri:
abia atunci vei auzi,
vei auzi cum murmur
şi tot murmur: iubite
nesfârşit, ales de printre
fiii aleşi la nesfârşit,
mi-e aşa de dor
de tine. E ca şi cum nu
te-am văzut de secole.
De secole nu te-am văzut!
De-atunci, ah, au trecut
atâtea şi atâtea jarişti,
ploi, zăpezi, amiezi…
Ia loc, vino aproape,
vezi cum respiri,
închide ochii,
eu i-am închis…
Şi trage aer încet, adânc
în piept… Te uită cum
ne desfacem braţele din ce
în ce mai larg şi ne iubim,
iubim aripele portocalii
de dropii.
Noi suntem jumătăţile
aceleiaşi păsări rare,
noi suntem jumătăţile
aceluiaşi noroc urieşesc,
care ne-ntârzie aici, firesc,
de secole, pe platoul
ici albastru, colo gri
ori cafeniu, împânzit
de dune portocalii şi verzi,
de flori sălbatice de munte,
de coline galbene de rapiţă
dulce şi de floarea soarelui,
brăzdate de vişini zăluzi,
sălbatici: iubeşti, iubesc,
simţi totul, totul simt
şi în Acelaşi Duh:
văd totul, totul vezi.
Şi în Acelaşi Duh:
iubeşti, iubesc.
Din vol. Geniul inimii,
în lucru
Un poem incantatoriu în deplină concordanță cu ideea spirituală a autoarei…rime interioare, asonanțe…tonul imperativ – prin folosirea modului imperativ la persoana a II-a singular – consturiesc o ruga și deopotriva un imn adresat ființei superioare ascunsă în fiecare om.
Concepte spirituale abundă. Versurile sunt scurte, permițand respirației sa modeleze frumos și intim poemul, sa-i reliefețe accentele dramatice și apoi să le recompună.