Horia Bădescu
Dinaintea ta merge tăcerea
*
Dimineaţă de iulie
trezită din ceţuri de cântecul
mierlei.
Undeva râul leagănă
visele înecaţilor.
Lungă fu viaţa,
uneori fără speranţă
dar bogată mereu,
lungi zilele,
deseori nesfârşite
dar mereu ale tale
chiar fără s-o ştii.
Lungă fu viaţa,
bogată mereu.
Aici, pe alte meleaguri,
ţi-a fost dată să-nţelegi.
*
Unde e vara,
depărtata, luminoasa,
imponderabila?
Unde toamna,
paradis de iubiri imposibile,
tărâm de înmieruite albine
şi de frunze dansându-i morţii
în palmă.
În curând te va săruta iarna,
abisul care urcă
prin arterele tale
spre inima poemului.
*
O toamnă trecută,
o iarnă,
mereu şi din totdeauna părelnice
şi-atât de reale,
precum aerul serii
înainte să cadă zăpada.
Pe muchia orelor,
pe tăişul lor ştirb
cuvinte lunecând pe claviatura pierdută
a orei dintâi.
Zilele vor strânge arşiţa
în panerele lor
şi nimic, o, nimic nu se va pierde
din lumina fără de saţiu
venită din ochiul celest
şi nimic din ceea ce îţi e dat
nu va fi altfel,
şi nimic nu va putea să ducă
altundeva
ceea ce e dat să rămână
în urmă:
o dâră de cântec
precum şoapta de iubire a ierbii,
o dâră de sânge
urcând în inima nestinsă
a lumii,
un semn pentru întoarcere
când orizontul se pierde în ape
şi doar sirena navei duce cu sine
respiraţia eternă
a mării.
*
A venit şi s-a dus,
cum duse-au fost întâmplările zilei
şi zilele însele
neştiutoare de starea lor,
de starea lor niciodată în stare
să tulbure aşezarea unui anotimp
necuprins între hotarele anului,
anului pe care-l măsori
şi nu ajungi niciodată
până la capăt
şi nu ştii pe zodiacul unui măr
muşcătura cui înseamnă popasuri, insomnii
şi cuvinte,
mana tăcerii pârguită-n
asfinţitul
din care urcă spre cer
plânsetul nopţii.
*
Lacrima cerului, lacrima, Doamne,
cine s-o plângă, cine s-o-ntoamne?
Und’ să străluce, unde să cadă,
clopot de sângere şi de zăpadă?
Unde s-aşeze sunet pe sunet,
şoaptele mării, murmur şi tunet,
unde să steie ce stare n-are
decât a vântului îmbrăţişare?
Cine să-nfeşe pruncul luminii
când îi sărută urmele spinii?
Inima, Doamne, inima noastră,
rană şi mană, să-l învelească!
*
Pe unde oare sunt poeţii,
copii cerului, drumeţii
trecând în diligenţa ceţii?
Pe unde, unde îngerii
căzuţi în valea plângerii
să-nsângereze sângerii?
Unde s-a risipit cuvântul
pe care îl spunea doar vântul
când de tăceri era pământul
şi pe sub geana dimineţii
treceau în diligenţa ceţii
copiii cerului, poeţii?
*
Din totdeauna ne ducem
pe drumul cuvintelor,
de totdeauna
nimic mai adevărat decât
nerostita lor fiinţă,
nici mai viu decât cenuşile
verbului
sau osemintele unui vers
de-a pururi pierdut.
Ţărâna tăcerii păzeşte
scrisele zeilor
şi ceasornicul morţii:
în câte dimensiuni
vieţuieşte poemul?
*
Cândva vă cântam un cânt, fraţii mei,
un cânt mai adânc decât marea,
mai arzător decât fulgerul,
un cânt mai melodios decât
ploaia,
mai tăios decât viscolul,
mai dur decât diamantul.
Amintiţi-vă,
cântecul meu
era tăcerea unei păsări
răstignite în cer,
ţipătul unui înger ucis.
Acum doar voi sunteţi cei care cântă
ceea ce-n mine e numai uitare.
*
Şi astfel sfârşeşte
ceea ce fu poemul:
cenuşa încă fierbinte-a
cuvântului,
memoria tăcerii.
Rugă pentru limba română
În lumea asta de om şi câine,
în lumea asta de azi pe mâine
în care totul stă să se-amâne,
ce apărare ne mai rămâne?
Ce apărare ne mai rămâne?
Numai fiinţa limbii române.
Numai fiinţa limbii române
poate durerea s-o mai amâne,
zilei de astăzi, zilei de mâine.
Zilei de astăzi, zilei de mâine,
pâine spre fiinţă, fiinţă spre pâine
dă-ne-o nouă Sfinte Stăpâne!
Dă-ne-o nouă, Sfinte Stăpâne,
şi suferinţa
şi-ntreagă fiinţa
limbii române!
