Poezia
O ridicare de cuvinte
Pe vârfuri de munţi
Printre nori de neînţeles
Plutind în Dumnezeu.
Bucurie
Bucurie fără margini. Broderie
Aurită la veşmântul luminii în zori.
În Grădinile Paradisului, unde
privighetori
Asudă cântând. Tăinuită bucurie!…
Un nor
Trece prin faţa lumii
un nor
dulce umbrind-o.
Cireş înflorind
Pe creanga cireşului abia
înmugurit
S-a petrecut un mare mister:
Îngerul trimis venind a
binevestit
Apoi s-a ridicat grabnic la cer.
Dimineaţa, cuvintele
Dimineaţa, cuvintele
iau forma unor păsări
subţiri, străvezii.
Seara, însă,
pline de har
se înalţă la cer
şi, cântând,
devin stele
luminând veşnicii.
Prin pânza
Prin pânza de păianjen a serii tremurând
Se deosebeşte un drum printre lacrimi
de stele.
Copacii-ntind mâini disperate spre
corăbiile norilor
Cu pânze uriaşe, umflate de vânt.
Iscusit cârmuite de Tine, spre
Tine, Doamne!…
La mormântul părinţilor mei
Bolţi de liliac înflorit
la mormântul părinţilor mei
înmiresmează văzduhul
primăverii.
Un salcâm bătrân şi uscat
spânzură în ramurile goale
o harfă uitată aici demult.
Lacrimi în loc de sunete şi jale.
Cei răi…
În revărsatul zorilor
asprul şi negrul pământ
se face roşu
ca roşiile peceţi
strălucind
precum un veşmânt împărătesc.
Cei răi, de neînfrânt,
rămân fără noaptea
prielnică lor
şi braţul ucigaş ridicat
în lumină
cade moale acum şi frânt…
Galbenă, o frunză
Atinsă de-o rază de soare
ca de o mână de înger,
galbenă, o frunză căzu încet,
şi se opri din zbor
peste inima bolnavă,
acoperind-o
atât de uşor, atât de uşor!…
Dimineaţă
Porumbeii în stoluri se-adună
şi-aşteaptă înfriguraţi pe
acoperiş
să se deschidă la ultimul
etaj
o fereastră
şi o mână credincioasă şi
bună
să le împartă pe pervaz
mici firimituri de pâine.
Lumina foşneşte sau aripile lor?
Odată cu zorii
Nu mai sunt lacrimi, tristeţi sau
dureri!
Bucuraţi-vă! Îngerul cu glas mare
ne-a spus.
Lumină se revarsă pururi din
groapă
Unde adormit trupul Domnului
a fost pus.
Odată cu zorii se înalţă plin de avânt
Cântecul nostru de slavă şi caldă
mărire.
De-acum frate cu frate îmbrăţişând
şi cântând
Vom gusta din acelaşi Potir nemurire.
Străin
Celui plecat printre străini în ţară străină
rondel
Străin şi fără mângâiere,
Departe de părinţi şi de ţară,
De fraţi, de prieteni, de căscioară,
Îşi duce traiul în tăcere.
Acolo viaţa-i mai uşoară,
Se spune, dar e o părere.
Străin şi fără mângâiere,
Departe de părinţi şi de ţară.
Ca să trăieşti cinstit se cere
Efort şi chin din cale-afară.
Şi dragoste, o floare rară,
Şi bărbăţie în durere.
Străin şi fără mângâiere!…
La Mărţişor, odată
La Mărţişor, odată, pe-nserate,
În primăvara unui an cu floare,
Am poposit la poarta celui care
A pus în vers şirag de nestemate.
Am tras de clopoţel şi pe cărare
S-a arătat un om adus de spate.
Să fie el, poetul, nu se poate,
Şi poarta mi-a deschis chiar el: mirare!
– De ce te tulburi, frate? A ta iubire
M-a deşteptat din somn şi m-a împins
Să vin acum, chiar eu, la întâlnire.
– Priveşte! Grădina-i toată un rug aprins.
Făclii sunt pomii arzând cu strălucire,
Căci Dumnezeu cu mâna i-a atins.
A-nflorit magnolia
În orice clipă
privighetoarea
poate să vină,
să cânte
noapte de noapte,
cu luna, pe ram,
Fericit schimb făcu
în taină magnolia:
primi lumină
şi dădu strălucire.
Deşi trist, poetul,
în drumul său spre casă,
dădu cu ochii de ea,
zâmbi din nou fericit.
Între două îmbrăţişări
lumină şi răgaz,
magnolia în floare.
Rourată lumină,
horbotă de foc,
umple până sus
cupele mari, fragede
şi încă mai este loc!
Un înger trecu
oprindu-se din drum,
mi s-a părut:
umbra magnoliei era..
Fiecăruia întinde
câte o cupă plină de har,
Ridică-te, poete,
soarbe cer amestecat cu rouă.
Gândurile, o, gândurile!
La ce folos?
A-nflorit magnolia
atât de luminos!
