Pereţii
Pereţii hulitelor noastre apartamente de bloc
încep să le părăsească să le lase expuse intemperiilor
fără să se întrebe cineva unde se duc de ce nu stau
să asculte delirurile sexuale ale vecinilor de apartament
să aştepte extazul care să le înfierbânte sângele
de câtă transă le este dată urechilor să audă
de ce o iau razna ca pisicile în călduri pe drumuri
străine
strig după ei ca şi când aş striga după nişte caţeluşi
să se întoarcă înapoi să mă privească în ochi cu duioşie
să vadă ce greu e să rămâi într‑o cameră fără pereţi
ziua la masa de scris nu poţi desluşi literele pe laptop
întreg ecranul e o lumină orbitoare de prea mult soare
noaptea în pat nu poţi să dormi de prea multă lună
dacă nu‑ţi acoperi capul cu cearceaful şi nu alungi
duhurile ce‑şi împart bezele de sub joviale măşti
vai şi ce trend era când igrasia lor întărea oaselele
ca vitaminele ca rememorările ca mesajele virtuale
şi nu descoperiseră viciul de a vagabonda pe străzi
mă obişnuisem să‑i linguşesc să le spun dragilor
sunteţi calzi şi moi asemeni penelor de cucuvea
în care bunica credea că moartea îşi are culcuşul
Un mers al trenurilor expirat
Moartea nu întârzie la întâlnire
daca ar fi să i se amputeze un picior
şontâc şontâc vine cu unul singur
dacă ar fi să i se amputeze amândouă
târâş târâş vine de‑a buşelea
oricât de mare i‑ar fi miopia
întunericul nopţii nu o înspăimântă
lumina zilei gâl gâl o soarbe
până la fundul paharului
nici victimele bifate cu punct
după nume nici cei ce aşteaptă
sa le vină rândul la bifare
nu‑i îndoliază văzul mirosul auzul
pentru ea toţi suntem de‑a valma
un mers al trenurilor expirat
Frunzele plopului
Frunzele plopului de dinaintea ferestrei
bat acum spre galbenul din flacăra lumânării
pâlpâie melancolic pe un obraz absent
echivalează viaţa de mâine cu o frază interzisă
e vremea să sechestrez în aşternuturile tale
vântul valurile mării năravul becherilor
aceia de corbieri de a aprinde focuri
când eşuează pe un ţărm pustiu
tu ai uitat tot ce ai ştiut despre mine
chiar şi că am cufundat mereu culorile
cu linjeria intimă a femeilor de o noapte
travestite în oglinzi şi cuvinte nerostite
În bozuri cu paparudele
Hai să aşteptăm să mai vină încă o vară
să ne ascundem, copii fiind, în bozuri cu paparudele
noi cu frunzele acelea mari pe ochi ele pe sânii cât nuca
pe care în loc să‑i privim cu ruşine de ni se vede
roşeaţa în obraji
să‑i ascultam cum înmuguresc ca o muzică exersând
în rafalele ploii de a doua zi scrierea unei ode
pe acoperişul de şendrilă al casei bunicii
Ninge ca în bacovia decembre
Sunt bine iubito nu ai de ce să‑te nelinişteşti
care bine ţi‑l doresc şi ţie. Dilemele au dispărut.
Locuiesc în propria mea groapă ca în propriile
versuri unde ninge ca în bacovia decembre.
Nu ştiu dacă ascult tăcerea ta sau tăcerea ta
mă ascultă pe mine. Cuvintele care cândva
au fost ale mele nu le auzi cum râd în hohote
de necunoscutul ce trece strada bătându‑se în piept
că el a fost şi coarda de vioară şi arcşul.
Fă ochii mari iubito de mirare şi întreabă‑te
dacă nu cumva sunt eu strigându‑mi dezolarea
într‑o ţară în care cuvintele nu fac doi bani
câtă vreme mâna îngheţată nu le mai poate scrie
Trec cu ochii închişi
Trec cu ochii închişi printe voi
nu mai suport să mă văd
absurdul este însoţitorul meu fidel
fără bariere fără telefoane mobile
fără mesaje ce sunt pentru mine
ceea ce se aude la capăt de retorici
e farul de ceaţă cu strigătul lui răguşit
atât pentru viu, cât şi pentru mort
au dispărut blândeţea şi tămăduirea
din descântecul de deochi al bunicii
Seară duioasă
Seară duioasă de vară.
Fără pinteni, fără călăreţ în şa.
Tu întinsă pe o pajiste din apropiere
eşti un inel căzut de pe un deget de înger
ca un suspin degradat.
Ori poate eşti o coamă de cal pascând
iarba ce speră să‑şi recapete vlaga
odată cu roua în zori
Mie îmi ajunge să te aud cum respiri
pentru a mă duce să sap o fântână
din care să car în pumni apă
ca să‑ţi răcoreşti tălpile
Un călător bravissimo
Nu voi dispera, draga mea, stai liniştită
dacă în dimineaţa asta când mă trezesc
găsesc între cearceafuri în locul căldurii
trupului tău un bileţel înştiinţându‑mă
că nu te‑ai mai simţit în singuranţă
şi ai plecat cu ursul acela înfometat
care noapte de noapte se căţăra
în balconul nostru de la etajul cinci
să înfulece tot ceea ce e de înfulecat
mie nu‑mi este frică, draga mea, de dinţii
stafiilor singurătăţii sau de pariurile
ce se pun pe un creier schizofrenic
îmi voi scoate ochii şi voi rămâne orb
ca neghiobul acela de homer
care, hm, ca să‑l sfideze pe orgoliosul ulisse
s‑a hotărât să nu‑i mai descrie călătoriile
şi să devină el însuşi un călător bravissimo
fără să treacă pragul propriei lui odăi
mie nu‑mi este frică, draga mea,
nici de veninul din gâtul şarpelui
nici de glonţul din arma lunetistului
că‑mi vor lua la ţintă călcâiul lui ahile
am curajul la nevoie să‑mi amputez
piciorul ce‑i aparţine
Vino
Vino, dar grăbeşte‑te
voi dispărea ca tot ceea ce e dispărut
în alaiuri de toboşari şi trompetişti
din mine nu va rămâne decât plânsul
o vagă bănuială că am existat
vino cât mai dispun de nostalgiile cărnii
pentru a te întâmpina împărăteşte
bufniţe cu lacăte pe ochi îşi exersează hipnoza
pe mamifere cu dorinţi ajunse la limita epidemiei
vino în faţă creşte un zid
o scriere îşi devoră alfabetul
Misterul din piatră
Confuz în simţire
ca pântecul femeilor aşteptându‑şi
sorocul să nască pui de corbi
nu‑ţi dai seama edgar alan poe
că halucinaţiile sleiesc viaţa
şi nu duc nicăieri
ce poate fi o palmă de piroman
care‑ţi trece uşor peste frunte
decât pur şi simplu o palmă de piroman
care‑ţi trece uşor peste frunte
a cui poate fi nobleţea inimii
dacă nu a suavei lenore
(dacă nu a invenţiei tale lenore)
pentru a se putea povesti
că a fost voia ta să o alegi
(că a fost voia ta să‑ţi fie stăpână)
ha ha aşa râzi băiete râzi râzi
bucură‑te că desfrânata ta vedenie
priveşte cu ochii tăi sărută cu gura ta
gândeşte‑te că în patul în care chiuie
mâine nu va fi niciodată ieri
când vor avea revelaţia că vieţele lor
sunt aşezate în mine una peste alta
ca pietrele în zidul plângerii
Elegii de rouă
Dacă nu mă dezbraci noaptea asta şi dărâmi
cu mine omul de zăpadă din faţa bloculuui
orice mi‑ai povesti nu e decât literatură
aşa draga mea nu te da bătută aşteaptă să‑ţi dau
mai mult decât se poate da să mă vezi scriind
epifanii cu cuţitul strâns între dinţi şi să le scrijelesc
în aerul rece al dimineţii de iarnă de parcă ar fi
o poartă care nu s‑a deschis niciodată
nu fii îngăduitoare cu poetul plin de sine
dedicaţia poemului îţi aparţine
calcă pe ea cu talpile tale sensibile
ca nişte elegii de rouă
Speram că tovarăşul stalin va muri
Astăzi nu mai sper nimic
speram copil fiind să sfârşească războiul
să se întoarcă tata acasă viu şi sănătos
fără mâini şi picioare amputate
cum s‑au întors chiar de la noi din sat câţiva
speram că Dumnezeu se va îndura şi va face ceva
când noapte de noapte plângeam în vis
de teamă ca nu cumva a doua zi în zori
să vină să ne ia caii din grajd la colectiv
speram că într‑o bună zi tovarăşul stalin
va muri aşa cum şi tovarăşul lenin a murit
şi se va bucura tot satul că am scăpat de cote
speram să port pe gură buzele aceleiaşi femei
de‑a lungul şi curmezişul vieţii
speram că nimeni nu va fi în stare
să pună sechestru pe verbul a spera
speram ca poporul român
nu va trăi niciodată zile fatale
în care să nu mai spere
■ Poet, eseist, cronicar de teatru şi editor
