Spune Theodor Codreanu în Fragmentele lui Lamparia (Editura Scrisul românesc, 2002): „N‑a fost om politic de caracter care să gândească în ecuaţia românismului, mai devreme sau mai târziu el va fi calomniat şi distrus”. Procesul de calomniere şi de distrugere se întâmplă acum în numele „progresului”. Şi mai repede, şi mai eficient. Cenzura florienilor şi bulailor o avem. Urmează detenţia nealiniaţilor? Există o agresivitate a sincerităţii. Mi‑o asum. Am curaj să spun că 2+2=4, deşi cunosc avertismentul lui Camus: Va veni un timp când cei ce spun asta vor fi condamnaţi la moarte. Ne‑am învăţat, după evenimentele acelui Decembrie, să nu‑i mai respectăm pe marii români. De ce? Ca să inventăm alţii, pentru a le lua locul celor cu adevărat mari? Ca Lucian Boia, de exemplu, care se dezice de unitatea românilor. Unirea e patriotică. Pe cale de consecinţă, destui ipochimeni se dezic de ea, şi de Unirea Mică, şi de Unirea Mare. En fanfare, şi pe 24 ianuarie, şi pe 1 decembrie.
Supercampionul demolării (alt exemplu) e domnul Ghiţă de la Craiova, apărut tot la Ed. Scrisul românesc, ca şi Theodor Codreanu, în 2022. „Progres” mare în douăzeci de ani! Doctorul habilitat Ghiţă se arată a fi un denigrator violent al literaturii române. Cu dinadins, vrea să‑l distrugă pe G. Călinescu, riscând să se distrugă cu asta. Azvârle pretinsul istoric literar, nu’ş ce azvârle (suliţă, toporişcă, macetă; dă cu puşca, nu ia foc) în fascinantul Călinescu. Mă şi mir că nu l‑a făcut fascizant, urmându‑l pe fostul studinte proletcult Vicu Mândra, care l‑a scos de la catedră. Sau l‑a făcut?
„Pneumaticii”, cum le spunea Marin Preda, pescari de apă tulbure, se întrec în campanii aberante, începând cu Eminescu, negăsind timp nici să‑l citească, nici să găsească argumente pentru etichetări ca „mentalitate primitivă” ori „revolut”, cerând nedilematic demitificarea poetului, ca reacţionar, ca antisemit protolegionar, paseist antimodern, nebun de legat în publicistică. Eminescu după Eminescu sună un titlu ambiţios. Dar cine are dreptul să‑şi spună Eminescu după Eminescu? Titlul ales de mine ar fi: De la Eminescu la Eminescu.
Autorii de cărţi proaste sunt hoţi de timp (sintagma lui Th. Codreanu). Cei mai nocivi sunt cei care recomandă cu voce sonoră prostii drept filosofii (cum o fi ajuns la Cărtureşti, în raftul de filosofi,
lângă Noica, Mihaela Rădulescu?), obscenităţi obscure drept poezii. Marii performeri ai romanului, ca Preda, Breban, DRP, Buzura, sunt negaţi, iar jalnicii veleitari ai criticii de întâmpinare (pe potriva vrafului de cărţi proaste; o căpiţă de lei uşori nu te face bogat; la fel e şi cu tipărelile prea multe) laudă proze prin nimic notabile. În Trădarea criticii (trădare, dar şi abandon, şi eşec; mă opresc la al doilea sens: abandon), Nicolae Breban a scris provocator: „Nimic notabil în critică”. Să nu fie nimic notabil nici în literatură, dacă s‑a ajuns ca o proză explicându‑ne pre înţeles de ce iubim femeile să se vândă în 500.000 de exemplare („De ce iubim femeile? ricana Petru Ursache. Nu de ce iubim femeia?”), iar un freelancer writer ca Iohannis să poată câştiga 83.000 de roni (cââât?) din scris? Ce job norocos scrisul ăsta şi ce ghinion pe capul celorlalţi scriitori că preşedintele e cel mai vândut! Şi‑mi aduc aminte de o vorbă de duh a lui Şerban Cioculescu: „Cartea mea se cumpără, nu se vinde!” Criticilor de acest fel, promovând, cu profit personal, ce n‑ar trebui promovat, îmi vine să le spun ca Maurice Blanchot: Noli me legere.
În brambureala asta, sunt premiate cărţi care au în spate sforării, telefoane de manevră, intrigi de culise. În ce mă priveşte, nu mă plâng: premiile literaturii postsocialiste mi‑au venit, au fost un fel de graţiere pentru semnătura interzisă amar de ani. De scris scriu „din obişnuinţă fără profit”, cum nota Gabriela Melinescu, şi mă rog la Dumnezeu să mă îngăduie pe acest „pământ de cumpănă” numai cât pot citi şi scrie. Îi preţuiesc pe cărţarii care au refuzat compromisul cu puterea politică şi înainte, şi după ’89, dar premiile s‑au oferit şi se oferă unor iluzii literare. Literatura e, în fapt, Bursa de iluzii (titlul romanului meu) cam pierdute. Ce n‑aş da să obţin un premiu cu adevărat răsunător, ca să atrag atenţia asupra statutului de scriitor român, aflat în grea suferinţă.
Profitorii realismului socialist au indemnizaţii de merit. Nu‑i mai bun teatrul lui Dumitru Velea (citiţi măcar Uşa bătută în cuie şi Podul umblător) decât al cutărui „ciocoiaş” care se laudă că are trei nume de renume şi că s‑a născut la Pizdeleni, actualmente Iacobeni?
Cine are valoare de întrebuinţare pentru anume grup (gaşcă) e suit în posturi de decizie. ICR a fost bună răsplată pentru Patapievici, de‑o pildă, unde e şef, din 15 noiembrie 2021, Liviu Sebastian Jicman, economist, necunoscut ca om de cultură sau ca scriitor. Iar ICR (Institutul Cultural Român) e fondat de Buzura, cel atacat şi calomniat – zice presa – de Radu Voncu, aflat în juriul ICR.
Mult promovată de ICR, pe bani grei, a fost poetesa Nina Cassian, care scria pe întrecute hore pentru Stalin şi Dej. Proza lui V. Voiculescu e netradusă şi netrimisă peste hotare (biblioteca din Buzău, cu numele său, a fost mutată la mall), nu şi Legături bolnăvicioase. Blaga, care a suportat demn „deceniul satanic”, nu‑i în programul de traduceri.
Avem un „naţionalist veritabil” (mulţumesc, Theodor Codreanu!), un disident veritabil şi un scriitor veritabil: Paul Goma. Şi ar fi fost minune să fie aleasă pentru funcţia supremă de preşedinte al României o adevărată conştiinţă. Eu l‑aş fi ales pe Goma, eu l‑aş fi ales pe Dabija, care ar fi ţinut la interesul naţional, eu l‑aş alege pe Ioan‑Aurel Pop.
Ajung cărţile lui Paul Goma în mâna cititorilor, cum ar trebui? Humanitas i‑a topit o carte; l‑au tipărit edituri mici (curajoase), dar nu cu fonduri măreţe, moştenite de la Editura Politică, unde a funcţionat, ca traducătoare, până a murit, Ana Pauker, în graţia lui Valter Roman, nu‑i aşa? De la Roman‑fils ne‑am ales cu confuzia român‑rrom, limba română şi romani, românce şi romince. Numele ţării era Romînia, cu î din i, pe vremea când Lucia Wald scria în revista Cum vorbim, nr. 1, 1950, pag. 16: „A fi patriot înseamnă a iubi Uniunea Sovietică şi pe marele ei conducător I.V. Stalin, sprijinitorul activ al luptei oamenilor muncii”.
Marile cărţi de proză ale exilului, ca Dumnezeu s‑a născut în exil (cum, când trendul este să‑l iei pe Dumnezeu cu asalt şi să‑l tragi la Judecata de apoi?) sau Ora 25, nu există nici în istorii literare (excepţii: Marian Popa şi încă vreuna). Marile proiecte editoriale de valoare rămân nerealizate. Opera omnia a lui Mircea Eliade nici gând să se vadă în librării. Doar n‑o să‑l supărăm pe Norman Manea cu spusa, din De la Zalmoxis la Genghis‑Han, că poporul nostru e „predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor”. Şi cum să placă noilor progresişti „naţionalismul creator”, sintagma lui Eliade privindu‑l pe Hasdeu?
Panta războiului, a anulării, a distrugerii e lesne de abordat. Cărţile cu subtext antiromânesc au ecou. Şi dacă nu‑s destule, inventăm, decupând o frază‑două din însemnările sociologului Ştefan Zeletin, Din Ţara măgarilor, adică România, unde „sufletul” urechiaţilor de români „înoată într‑o cumplită murdărie măgărească”. Să nu se bucure cei inspiraţi de Zeletin: se află în neştiinţa faptului că sociologul nu şi‑a trecut cartea asta la indexul de autor. N‑a mai vrut‑o.
Totu‑i să reiasă – cum, necum – că deţinem literatură minoră spre deloc: un deşert unde nimic nu răsare sau un ţinut siberian îngheţat. Ecou au şi oportuniştii de viţă veche. Ca Ov.S. Crohmălniceanu, care, după ce a fost fermecat de Plehanov, a uzat lucrativ de alte lentile, de cinci feluri pe puţin, Todorov, Poulet, Spitzer… În stilu‑i vituperant contra lui Eminescu, în 1949, descoperise „nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie prizonieră unei concepţii reacţionare”, pentru ca, în Flacăra aceluiaşi an, să devoaleze „partea malefică a operei lui Eminescu”. Acum, pentru dilematici, Eminescu nu‑i decât „fostul poet naţional”, cadavrul din debara, peste care trebuie tras fermoarul sacului de gunoi, din plastic negru, pesemne.
Că proletcultismul se vrea recuperat nu‑i o noutate. Cu câţiva ani în urmă, o profă universitară comparatistă gira o carte a cărei temă era „proletcultismul avangardist”. Da, în avangardă, dar în avangarda urii proletare, se plasa poetul stalinist Eugen Frunză: „Urâţi, urâţi! Că nu‑i nimic mai sfânt/ Ca ura, straja vieţii pe pământ!” (Act de acuzare, în antologia lui Eugen Negrici, Poezia unei religii politice. Patru decenii de propagandă, Editura PRO, f.a.).
Galan se reciteşte cu Bărăgan, poate şi Ion Istrati cu Brazdă peste haturi, romanele colectivizării forţate; Baranga se re‑joacă, pentru că mielul e turbat pe Mioriţa; Miron Radu Paraschivescu e scuzat ca un neştiutor cobai al comunismului, în timp ce Arghezi rămâne „gâdilici de şcoală nouă”, „Marele Zero”. Lenin o voia sus pe bucătăreasă; noi pe croitoreasă. Şi nu pe chinezoaica lui Dai Siije, ci pe cea din Focşani, care a refuzat suport financiar pentru „ProSaeculum”, când revista împlinea 20 de ani de apariţie neîntreruptă. Opt miniştri în doi ani la Ministerul Culturii şi unde am ajuns? Preşedintele, cuprins de „banalitatea solemnului”, cum ar spune Hegel, ne îndeamnă: „Trebuie să ne gândim la viitor”. De ce oare? S‑a făcut tot ce trebuie pentru prezent, în ţara lucrului bine făcut? Cum să fie elevii expuşi culturii, să‑i suporte pe clasici? se rostea o profă de provincie. Doar trăim în România educată de manelişti. Iar chef nu mai vine de la chef d’oeuvre, ci de la Master Chef.
Nu mai pomenesc de rolul „educativ” al canalelor unde se dinamitează cu vorba, mai nou cu ştirea „nucleară”. Resentimentul îi orbeşte şi pe moderatori, în special pe moderatoare, încântate la nebunie când invitaţii se întrec în jigniri. Altfel de ce i‑ar invita mereu pe aceiaşi înfierbântaţi ai talk‑show‑urilor, care pot fi opriţi din marea trăncăneală numai de publicitate: cu leacuri pentru constipaţie, urinare necontrolată, mătreaţă, dureri de şale, păduchi. N‑am Fikatforte să‑i urmăresc.
Mă consolez cu gândul că nimic nu‑i mai trecător decât puterea politică. Trecu şi Câţu. Cred, ca şi Theodor Codreanu, că istoria va fi a naţiunilor care nu vor să dispară cum le cântă UE. URSS a amăgit cu „principii” comune, ca egalitate, bunăstare etc. SUA au venit cu drepturile omului (la singular), nu ale naţiunilor şi iată‑ne pe picior de război pentru Ucraina, stat multinaţional unde românilor li se taie dreptul de a exista româneşte. Nu le‑a trecut prin cap guvernanţilor să acorde dublă cetăţenie tuturor românilor din Ucraina?
Cum merg lucrurile, progresiştii ne îndrumă spre o lume asemănătoare celei imaginate în 1932 de Aldous Huxley, minunata lume a anului 632 al erei Ford. Brave New World este lipsită de religie, de familie, de cultură, de artă, de filosofie. Fiinţe standardizate („milioane de gemeni identici”) sunt concepute în laboratoare şi izolate în rezervaţii, dacă nu se lasă strict controlate, manipulate. Cărţile sunt date pe foc. Centrul de incubaţie, unde lucrătorii, în halate albe, poartă mănuşi de cauciuc cu culoare de cadavru, pare destul de aproape. Pe mine, coşmarul spaţiului redus al izoletei mă urmăreşte şi acum.
Nikolai Berdiaev visa la un nou secol în care intelectualii să poată evita o astfel de societate distopică, în numele libertăţii. Şi câtă nevoie ar fi de intelectuali cutezători, care să nu stea cu mâinile‑n sân!
Îmi întreb duhovnicul, Profesorul Ioan C. Teşu, îngăduitor cu neiertările mele: Dar cât să mai iertăm, Părinte? La nesfârşit? „Sfârşitul e un progres”, se tot aude. Antipaticul politolog Francis Fukuyama prognoza, încă din 1992, sfârşitul istoriei, că nu va rămâne urmă din state unitare şi suverane, că va domni democraţia liberală, uniformizatoare a tot şi tot: Est‑Vest, conservatorism‑progresism şi aşa mai departe. Ba progresismul nu se vrea dispărut, dimpotrivă, loveşte şi loveşte. Sfârşitul culturii, sfârşitul artei, sfârşitul literaturii or fi fiind progrese? Ce să mai spun, decât să repet replica lui nenea Iancu Caragiale: „Progres, progres mare, n‑avem ce zice! Dar şi lichele multe…”.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
