Lui Voiculescu nu i se cunoaşte nici un compromis. Şi-a trăit credinţa ortodoxă până la 79 de ani, când a murit. Să crezi în Dumnezeu era delict puşcărizabil. Şi l-a asumat. L-au scos din dispensarul Turdei aproape paralizat de morbul lui Pott, căpătat intra muros. Eliberat, muribund, în 30 aprilie ’62. Nu le-a povestit nimic copiilor despre Jilava, despre Aiud: „Mai bine să nu ştiţi nimic”
De ce mi-am intitulat notele de lectură, din februarie 2002, Cămaşa lui Voiculescu? Pentru că viaţa, cu vocabulă de cronicar, jitia lui, a fost o chenoză: şi-a asumat voluntar suferinţa, moartea în chin, ca să-şi 
păstreze principiile şi să nu cedeze Puterii comuniste. După filosoful din Sils Maria: „Disciplina suferinţei, a marii suferinţe – ştiţi oare că această disciplină a fost singura care a înfăptuit toate înălţările de până acum ale omului?”.
Postsocialist, de la vechii politruci a pornit refuzul de a nu-i discrimina etic pe scriitori. Se găsesc destui critici literari care cer să se elimine biografia, pentru că ar face parte din sfera non-esteticului. Numai opera contează pentru ei. Peste vreme, zice-se că cititorul nu se va întâlni cu omul, ci cu cărţile lui. Dar se va întâlni nu numai cu Creanga de aur, ci şi cu Mitrea Cocor. Nu numai cu Bijuterii de familie, ci şi cu Drum fără pulbere şi cu Vânătoare de lupi. „Lămuriţii” au scris cărţi lamentabile etic, dar şi estetic. Esteticul s-a răzbunat pe Titus Popovici, pe Aurel Baranga, pe Eugen Jebeleanu… Zisa etnografului anonim li-i străină: „A fi domn i-o întâmplare,/ A fi om e lucru mare”. Şi mai apăsat, ni se recomandă să nu micşorăm opera din cauza unor accidente biografice. Cum ar fi slujul la Putere, angajamentul cu Securitatea… Arta şi morala n-au de-a face una cu alta? Ba da. Din păcate, cei mari (ca Sadoveanu, ca Preda, ca Petru Dumitriu) au scris mic atunci când au aderat la doctrină, din interes personal sau de teamă. Biografia, repet şi repet, e mai greu de „scris” decât opera.
Să găseşti forţa de a muri întru Hristos nu-i uşor. Istoria oraşului Buzău se leagă de două nume extreme: torţionarul Alexandru Drăghici şi Sfântul Sava Gotul, ucis prin înec la Vadu-Paşii. Alături de Sfânt stă V. Voiculescu, martirizat pentru că a scris poezie religioasă şi a citit-o în serile de cenaclu. Îmi place să cred că a făcut-o, deşi fiica sa, Gabi Defour, mi-a spus că, public, nu recitase nimic. Oricum, tinerii care se lasă înmarxizaţi ar trebui să-i citească, acum, „la ceasuri grele”, poezia înalt religioasă, mai ales cea creată în închisoare.
Verticalitatea i-a adus lui V. Voiculescu mandatul de arestare în 5 august ’58 şi sentinţa: „uneltire contra ordinii sociale”.
În lista lui Ov. S. Crohmălniceanu intraseră „personajele” cărora trebuia „să li se tragă un picior în spate”, adică „decadenţii”, „ermeticii”, „formaliştii”, „misticii”: Blaga, Arghezi, Crainic, Dan Botta, Ion Barbu, Voiculescu… Cele patru etape ale domesticirii: sfătuit, ameninţat, acuzat, distrus.
Gyr, deţinutul cu nr. 281, fusese condamnat la moarte pentru o poezie: Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane. Simona Popa-Gyr a scris că tatăl său nu a ştiut timp de 11 luni că pedeapsa capitală, din ’58, se comutase în 25 de ani de muncă silnică.
Să fii închis ca Radu Gyr (18 ani), ca Nichifor Crainic („numai” 15), ca Voiculescu (sub loviturile de cizmă ale gardienilor, „numai” 4 ani), din cauza poeziei?
„– Mai trăieşti, mă?
– Mai trăiesc, domnule sergent major”, a venit răspunsul.
Ce frică aveau de poezie comuniştii! De cuvânt! „Ştiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut să nu le repete zilnic”, mărturiseşte alt ocnaş pe viaţă, Grigore Caraza.
În interviul cu Adrian Alui Gheorghe, O misiune creştină şi românească (ediţia scoasă de Doxologia, Iaşi, 2013), părintele Justin Pârvu spune că rezistenţa la comunism în anii 1947-50 s-a sprijinit pe poeziile lui Gyr şi Crainic: „Au menţinut puternic duhul”. „Cine scrie poezie, acela e copilul lui Dumnezeu. Cine scrie poezie cu har, se înţelege” (p. 107).
În anii ororii dejiste, deţinuţii au cunoscut teroarea sadică a foamei, foamea care înnebuneşte, foamea care te face să delirezi. Să mănânci pământ, de foame, şi să-ţi imaginezi că este halva; să înghiţi săpun şi să te minţi că este caşcaval. Ţuţea (13 ani de detenţie) vedea în lună o mămăligă enormă. „Astea ne-au fost bunurile:/ Ocna cu surghiunurile”, scria alt poet condamnat la moarte, Ion Caraion. Crohmălniceanu n-a avut parte de pâinea „deţilor” („deţi” – deţinuţi politici). Mânca la Capşa şi râdea de chinul lui Crainic, sfâşiat de foame. Nichifor Crainic a fost înjosit încă o dată în Amintiri deghizate, care s-ar putea numi Atacuri deghizate. Erijat în justiţiar, în agent sanitar (care dă cu var, ca-n poezia lui Topîrceanu), „bacilul Croh”, cum i-a spus Ion Barbu, acuza „deplorabila voinţă de supravieţuire” a lui Crainic, consimţirea la compromis prin publicarea în revista „Glasul patriei”. Colaborau la alte reviste Gyr şi Crainic? Nu. N-au fost reabilitaţi, au rămas cu semnătură interzisă. Până dincolo de moarte. Să nu se uite că „Glasul patriei” se difuza doar extern; în interior, regimul de difuzare era de la om la om, mă rog, de la tovarăş la tovarăş.
Paul Aretzu vede în „Glasul Patriei” alt „fenomen Piteşti”, al reeducării. Da, s-au dezis de „atitudinea anticomunistă”, dar pactul cu diavolul a fost fără folos. Acomodarea, ca să nu-i spun compromisul cu regimul, au făcut-o, dar nu le-a folosit la nimic. Gyr a murit în ’75, fără să-şi fi văzut vreo poezie în vreo revistă; la fel, Crainic. Vintilă Horia îi scuză frica prin „bătrâneţea chinuită”: „Crainic a însemnat prea mult pentru mine pentru a-l ponegri astăzi, când, după cincisprezece ani de închisoare comunistă, a fost pus să scrie despre lucruri în care nici el nu crede” (v. Oameni din „Gândirea”).
Crohmălniceanu, din faza proletcultistă, a fost recuperat (cu poză în manual); la fel, Paul Cornea, ministeriabil în postrăvăşeala decembristă, iar proful de marxism-stalinism (numele exact al materiei predate) Pavel Câmpeanu, flotant politic, a fondat GDS-ul, unde, recent, Andreea Pora i-a invitat pe teoloaga Elena Udrea şi pe intelectualul Traian Băsescu.
Vrem să trăim în Non-Moralia, dacă acceptăm ca alţi „Eichmani culturali”, spre a le spune ca Virgil Nemoianu, să ceară alte epurări din istorie, din cultură, din literatură?
Comunismul a vrut să ia credinţa celor captivi; azi, le minimalizăm martirajul; cei care i-au băgat în puşcării îi acuză de derogări de la legea morală. Îi lăsăm pe călăi nesancţionaţi; pe victime le sancţionăm pentru cedări. De ce? Pentru că trebuie susţinută ideea fizionomiei morale deficitare a românilor: turmă resemnată. Eroi n-avem, doar pseudo-eroi, martiri n-avem, sfinţi ai închisorilor n-avem. Asta ca să ne fie ruşine de ce am însemnat ca popor, ca naţiune.
Le cerem scriitorilor să fi fost suflete tari. Camil Petrescu nu trebuia să fi scris Un om între oameni; nici Cezar Petrescu Nepoţii gornistului, nici Arghezi Cântarea omului. Nici Noica să vadă, triumfalnic, viaţa nouă, unde nimeni nu suferea de nimic. Numai că „reconsiderările” se fac pe sărite: Titus Popovici, căruia Arghezi i-a spus: „Titus, Titus, tu una scrii şi alta fumezi”; fuma Kent, nu Plugar, şi V.Em. Galan sunt absolviţi; Maria Banuş şi Nina Cassian, la fel.
Lui Voiculescu nu i se cunoaşte nici un compromis. Şi-a trăit credinţa ortodoxă până la 79 de ani, când a murit. Să crezi în Dumnezeu era delict puşcărizabil. Şi l-a asumat. L-au scos din dispensarul Turdei aproape paralizat de morbul lui Pott, căpătat intra muros. Eliberat, muribund, în 30 aprilie ’62. Nu le-a povestit nimic copiilor despre Jilava, despre Aiud: „Mai bine să nu ştiţi nimic”.
„E o tensiune a sufletului în nefericire care inoculează rigoare”, nota Nietzsche. Lui Ionică, V. Voiculescu i-a spus, pe patul de moarte: „Ionică, eu mor. M-au omorât, nu le dau nimic”. Era vorba de manuscrise. Sonetele i-au apărut postum, în ’65, povestirile i-au apărut postum, în ’66, romanul Zahei orbul i-a apărut postum, în ’70.
N-aş vrea să mă gândesc la sperjur, ci la martiriu, la „nebunii” politici Iuliu Maniu, Monseniorul Ghika şi Gh. Brătianu, la Mircea Vulcănescu, la Stăniloae, la Ţuţea, la Alexandru Mironescu, la Ion Popovici, la Blaga, la Streinu, la Dinu Pillat, la Steinhardt, la Alice Voinescu, la Paul Goma. Un popor trebuie judecat după reliefuri, nu după rătăciţi. Şi nu numai noi am avut rătăciţi, ci şi alţii. Rolland îl adora pe Stalin, a dat mâna cu el peste mormântul lui Gorki (soţia făcea parte din KGB), Aragon îi visa la cazaci adăpându-şi caii în artezienele din Place de la Concorde. Drieu La Rochelle a optat politic greşit. S-a sinucis (cu luminal); la fel, Fadeev, după ce a aflat de crimele lui Iosif Vissarionovici. Ezra Pound a fost atras de fascism. Şi cât de orbi pot fi, uneori, filosofii: Heidegger era impresionat, obsedat de mâinile lui Hitler, Sartre îl considera pe Che Guevara, căruia îi plăcea să se semneze Stalin II, „omul cel mai complet al timpurilor noastre”. Althuser a murit marxist: Lire le Capital. Şi trebuie spus că poziţia politică nu-i „rentabilă”: pe Sartre l-a distrus goşismul; la fel, pe proletcultiştii dejisto-paukerişti, dar şi pe cei care au dat „înaltă apreciere” lui Ceauşescu. În ’81, „România liberă” anunţase că „am intrat în epoca Ceauşescu”. Ce mai conta o cacofonie, acolo?
N-am avut literatură-samizdat? A avut grijă Securitatea să nu avem. Se ajunsese la închidere între semeni, la indiferenţă, la ură de clasă chiar. Sadoveanu n-a intervenit (putea s-o facă!) atunci când a fost arestat V. Voiculescu. Şi Zaharia Stancu putea să-l ajute după arestare. Şi Bogza. Şi Beniuc. Ion Marin Sadoveanu făcuse (sau a zis că făcuse) o criză de angină. Lipsa de solidarizare l-a anihilat pe omul Voiculescu, dar parte din operă i-a fost salvată de prietenie. Andrei Scrima a plecat în India cu carnetul de poeme: 89 de poezii; 64 de sonete de V. Voiculescu. Caietul negru, cu 190 de poezii, caiet arestat de Securitate, recuperat de Ion Voiculescu în ’68, apoi dispărut după moartea lui, în 1973. Găsit de Andrei Cătălin Voiculescu.
În cea mai recentă carte (excelentă, prozatorul trăgând eseul spre beletristică) despre: Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu, Euro Press Group, 2012, Gheorghe Postelnicu scrie, la pagina 8, că „Voiculescu a devenit o stare şi un model care au salvat destine literare. Sărmană cultură care se salvează prin sacrificiu”. Dar e în datul scriitorului sacrificiul. Vă amintiţi ce scria Nicolae Labiş? „Sunt 20 de ani şi încă unul/ n-aş vrea niciunul să îl dau minciunii”. V. Voiculescu n-a dat niciunul din cei 79 de ani. Poate că îngerul, predilect prezent în poezia sa, l-a ajutat. Eu l-am simţit, copil fiind, la poarta casei din Pârscov. Tata m-a dus în curtea cu troscot. A coborât treptele un sfânt bătrân, cu plete albe şi cu ochi aprinşi. „E Doamne-Doamne”, a şoptit fetiţa cu pălăriuţă maro.
„– Ştii să citeşti, Maria-Magdalena?
– Da, ştiu”.
Şi „Doctorul”, cum îi spunea tatăl meu, aruncat din motive politice din Baroul bucureştean de avocaţi la Pârscov, mi-a dăruit poveştile reginei Maria, pe care am făcut imprudenţa să le duc la şcoală. Ce tămbălău a ieşit!
L-am simţit pe înger încă o dată la poarta Muzeului din Pârscov. Acolo, vineri, 14 oct. 2016, la statuia lui Oscar Han, mi s-a înmânat Marele Premiu al Concursului de Creaţie „Vasile Voiculescu”, de preşedintele Consiliului Judeţean Petre Emanoil Neagu (au concurat 88 de autori din 21 de judeţe şi din Bucureşti; preşedintele juriului, prozatorul Aurel Maria Baros), îl consider cel mai preţios dar al toamnei, deşi eseul Noi vrem Cuvânt sau alte feluri de cenzură a fost carte norocoasă: a mai luat două premii: al revistei „Cafeneaua literară” pe 2016 şi al Filialei Iaşi a USR.
De ce darul toamnei? Pentru că Voiculescu e modelul meu decisiv. E în arrière pensée în romanul Conversaţie pe Titanic. Am prins acolo momentul când l-am văzut prima oară.
Înainte de a-i citi poezia (Voiculescu însuşi spune că poezia e o ţară; o ţară tutelată de magie, adaug eu), datorită tatei, i-am călcat pe urme în munţii Buzăului. Lacul zânelor (titlu de poem) e în Penteleu.
Sunt guri de rai şi picioare de plai în munţii aceia. Valea Neagră, Genunea Dracului, Dealul Balaurului, Grajdu-Zmeilor… În triunghiul Bâscelor (v. Bâsca Mare-Bâsca Mică-Bâsca Chiojdului) se poate petrece orice. „Întâmplări dincolo de fire”, cum le spune V. Voiculescu, cu solomonari, cu zâne, cu arhipeştele (lostriţa din Bălăneasa), cu arhicalul (din Carâmbu), cu ursul cel îmblânzit de Trăsnilă… „Încet, încet, înveţi «limba păsărilor»”, mi-a spus tatăl meu şi l-am crezut. La Terca, am întâlnit-o pe căţeluşa Sfintei Vineri. Toate fac o mitologie zoologică de excepţie. Descoperiţi Poiana cu rugi – e magică. Căutam comori: Voiculescu, şi el, căutase „piatra zamfirelului”, pe vârful Manciului. Noi, tata şi cu mine, am găsit un ciob albastru de sifon. La Lopătari, ardea „focul viu”, pe lacul Mocearu – plaurul plutitor. Pe Calea Hoţilor, mersese bătrânul Marghiloman. Mai erau şi peşterile, unde se ajungea greu-greu, pe podeţe şubrede, de-a lungul drumurilor cu gărdurariţă: peştera lui Agaton, peştera lui Dionisie, peştera lui Iosif…
Da, Vasile Voiculescu a fost doctor (al Casei Regale), dar şi doctor de minte luminată şi de suflet curat. Ca să cultive „omul sănătos”, i-a pus, ca îndreptar, Leacuri, la îndemână, de unde poţi afla că plantele medicinale trebuie neapărat culese din locul unde te-ai născut. Numai astfel au efect. Îţi tai rădăcinile, mori. N-o fi corectă politic ideea asta pentru omul global, fără rădăcini, dar cei care cred că naţiunile intră în metastază mai au de aşteptat moartea lor. Correctness? Mi-o asum.
Când scriam, în 2002, Cămaşa lui Voiculescu, nu înţelesesem pe deplin de ce cămaşa scriitorului-martir e sfâşiată şi împărţită între manuale alternative. De ce opera sa rămâne nedrept de nerăspândită în librării. Acum mi-e mult mai clară cauza minimalizării: V. Voiculescu a fost un misionar al pregătirii cultural-religioase. Or, religia pare a fi… antidemocratică. Ieri, s-a încercat dez-creştinarea, azi – laicizarea României. Civismul, oricât ar semăna cu alt cuvânt, cinismul, e actual, în timp ce Voiculescu a fost declarat inactual, un depăşit ideatic, un „fundamentalist ortodox” şi searbăd pe deasupra.
Nu place nici afirmaţia sa că Ministerul Culturii e la fel de important ca Ministerul Apărării, când la noi culturii i se alocă zero virgulă zero de la buget, iar şcoala e supusă unor experimente penibile.
Martirajul lui Voiculescu e nerecunoscut pentru că nu vrem să-i recunoaştem şi să-i cinstim pe martiri. Nu încă, din motivul cunoscut, denumit de Vladimir Bucovski „încorporarea monstrului” estic, mai exact a structurilor care prelungesc trecutul roşu hâd (epitetul aparţine etnologului Paul Drogeanu).
Cine se încumetă să-i coasă la loc marelui scriitor cămaşa sfâşiată şi împărţită? A făcut-o, în 2012, Gheorghe Postelnicu. În 2013, Florentin Popescu a reluat Viaţa lui V. Voiculescu. Voiculesciana, (ed. a III-a revăzută şi îngrijită de autor, TipoMoldova), punând eseul sub un moto cum nu se poate mai potrivit, din Dinu Pillat: „… acest om [V. Voiculescu] venit parcă din adânc şi de departe… Cred că nu a fost cunoscut de nimeni cu adevărat”.
Vreau să sper că vor urma şi alţii, şi altele…
