„Ah! În curând satul în vale-amuţeşte”.
M. Eminescu
„Ţăranul este omul absolut”.
Petre Ţuţea
Dragă Luca Piţu,
Aşa cum îţi scriam, comuniştii perioadei Dej-Pauker şi-au propus să distrugă vatra sacră a satului, i-au vrut ucis sufletul. Nimicitori de vetre s-au arătat şi demagogii ceauşişti. Preţuiesc dorul lui Petru după satul mitic, dar şi ironia ta, în linia nonconformismului ludic: „Cum am fost aşe românem”. Adaug: de-ar da Dumnezeu să „r
omânem”. Cum merg lucrurile, înaintăm dinspre satul tradiţiei („sufocantă” pentru smântânime, cum numeşte Goma aşa-zisa elită) spre satul global din satul mondial şi de acolo, mai ştii, spre satul extraterestru. Doar veacul înaintează. Urmând logica şchioapă antiunionistă, manifestată ciclic în presa iaşiotă de 24 ianuarie: dacă mica unire ar fi adus moldavilor atâta rău, ia gândeşte-te ce-o să li se întâmple în satul mondial.
Trebuie să ne mancurtizăm? Întreb. Orgoliul de naţiune, cultivat de toate ţările mari, SUA, Anglia, Italia, Spania, trebuie călcat în picioare? Ne batem de 25 de ani cu mândria naţională, o smulgem din brazdă ca pe-o buruiană rea. Numai noi avem hoţi şi beţivi, mârlani şi leneşi şi proşti, dacă apar mereu mici/ mari tratate despre hoţia la români, prostia şi beţia la aceiaşi, ca să nu mai vorbim despre trădarea şi despre laşitatea lor. Calităţi? Doar defecte. Merite? Doar vicii.
Zicea Bătrânu că se desfăşoară o altă „chiaburiadă” contra ţăranului român. Ceauşescu l-a dispersat din locul lui, transformându-l în mitocan, în ţoapă, în om grosolan, uitând cuviinţa şi înţelepciunea rurală. Ţăranul devenise un ins care voia buletin de Bucureşti şi căruia îi duceau orăşenii pâine cu bicicleta. Comuniştii au vrut să distrugă diferenţa sat/ oraş, mahalagizând satul, asta au făcut. Însă marea derută, argumenta Bătrânu, deruta inversibilă a ţăranului, s-a produs în zilele noastre când „a pierdut busola, ajutat de oligarhia postdecembristă”. Ha, comentam noi, dacă nu industrializa Ceaşcă România, de unde s-ar fi ivit bogătaşii mitocani cu cai putere? Ceau voia nu satul, ci oraşul global; acum, nu mai contează satul românesc, ci satul global. Doar n-o să mai vorbească ţăranii pe ţărăneşte, precum căjvănarii tăi. Or să tacă definitiv.
Bătrânu, ca şi tine, dragă Luca, nu s-a dezis de temeiul lui. Îmi repeta că lui Ţuţea nu i-a fost jenă de obârşie. A declarat că „fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. Dimpotrivă, lui Adrian Marino (culmea, activ politic în Partidul Naţional Ţărănist, fapt plătit cu ani grei de puşcărie politică, pe motiv PNŢ-ist) îi era scârbă (declarată în memorii) de ţăran, de drapel, de uniformă română. Din Viaţa unui om singur: „Să elogieze cine vrea Muzeul Satului. Nu l-am vizitat şi nu-l voi vizita niciodată”. Nici Paleologu n-a fost boier când a definit patriotismul „o strângere de buci”. Lui Alexandru George i-am citit toate cărţile, dar în afirmaţia că ţăranii sunt antidemocraţi şi leneşi nu-l urmez. Un fost director al MŢR avea ce-avea cu căluşarul, care trebuia presărat cu naftalină. Nu şi fustele suprapuse ale ţigăncilor. Şi de ce ar fi „kitsch-uri care vor să închipuie o tradiţie ilustră”, „doina, dorul, râsu-plânsu, latinitatea într-o mare slavă”, pentru europarlamentarul eseist Traian R. Ungureanu? Apăruse la Humanitas, în 2008, Încotro duce istoria României. „Scoate din casă cartea asta”, mi-a cerut Bătrânu. Repede”. Despre defectele românilor, unii vorbesc cu durere, alţii cu satisfacţie. „«Iubiura» lui Cioran nu şi-o poate permite oricine.
Om echilibrat Bătrânu meu, dar gunoaiele ridicate la suprafaţă de „veroluţie”, cum îi spui tu, l-au îmbolnăvit de sindrom alergic. Secături, le zicea, autorilor de etnoblasfemii. „Uite, Magda, toată lumea – chipurile – bună îl citează pe Dumitru Drăghicescu. Au preluat termenul de ne-isprăviţi, dar în alt sens decât sociologul: el accentua faptul că nu ducem la capăt, nu finalizăm, nicidecum că am fi blegi şi leneşi în totalitate”. Nu ţăranul acesta anonim (fost Marele) a spus: „Faptele, nu oala cu laptele”? A găsit şi furca, şi ciomagul, şi parul, atunci când a fost nevoie de ele, în lupta contra colectivizării forţate. De ce-o fi acuzat mereu şi mereu de maladia numită „manolism”, a construcţiei neterminate din lene, fără a se consulta paremiologia? „Orice meserie face cât o moşie”, „Nu averea face omul ci omul face averea”.
În vremi comunistichii, Petru Ursache optase pentru Maiorescu, nu pentru Gherea. Şi-mi cita deseori ce spunea nu Ornea, ci Ernest Bernea despre Gherea: „un caraghios, un vagabond internaţional neserios complet”. Şi câţi astfel de vagabonzi internaţionali nu s-au strâns pe aici ca să „ajute”!
Petru a crezut cu tărie că odată şi odată „conştiinţa nemulţumită a românilor va face saltul istoric” (Cioran). Modul lui de a participa responsabil e şi modul meu de a participa la postevenimente decembrii. Avem une âme-soeur şi mă mândresc cu asta. Sunăm la fel faţă cu oportunismul, cu ideile mestecate de alţii.
Să nu mai vorbim, dialogam noi, de noroc, de suferinţă, de descurajarea provocată de nedreptăţile istorice? N-o fi fost real faptul că „fraţii” sovietici nu ne-au lăsat să luăm parte la Tratatul de pace de la Paris (1946)? Italia a fost considerată ţară cobeligerantă cu aliaţii; România nu; deşi a luptat eroic contra lui Hitler, pentru Churchill n-a contat. Şi nu l-am văzut mai abătut pe Bătrânu meu decât când s-au semnat tratatele cu Rusia şi cu Ucraina.
Povesteşte Liviu Ioan Stoiciu că tatăl lui a fost luat prizonier la Cotu Donului. Omul n-avea armă, conducea maşina Crucii Roşii. Pedeapsa? Trei ani de Siberie, într-o mină de azbest. „Aşa e lumea făcută”, constată Lis, Ghinionistul. Şi tot el, în Ce i-a mai rămas (din Substanţe interzise), despre ţăranul istoriei recente, ba chiar postistoriei (după antipaticul Fukuyama: History is still over): „nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut, acum stă în ogradă cu ochii în gol şi/ îmbată ciorile cu ţuică”.
Se teme că i-o tăia jihadul prunii?
Câtă naivitate, atâta dramă! Da, am visat la restabilirea normalităţii, păşunistă cum sunt, prin economie agrară, re-întoarcere la obârşie, nu la satul global.
Am, recunosc, nostalgia ţăranului clasic, din satul de dinaintea colectivizării, supus cutumei care ţinea loc de lege scrisă, supus datinei (de unde autocontrolul impecabil al săteanului). Am cunoscut, în copilăria mea din munţii Buzăului, ţăranca din satul izolat, care trăia direct în natură, pentru care natura era organism unitar. Şi ce demonstraţie de vitalism primăvara, când cucii „cântă cu foc” îi oferea „Domnul, drăguţul” babei Veta! Despre concepţia vitalistă privind frumosul natural a scris mult şi bine Bătrânu, în Etnofrumosul sau cazul Mărie.
„Tobe şi tromboane”, „tâmpenii şi câmpenii”, cum formulează aculturalii, ca să nu le zic culturnici, generalizând că acel ţăran autentic nici nu mai este? Ţăran ca-n Grigorescu? Adică în cămaşă naţională curată, decentă, frumos la chip şi la suflet? Nici unul! În Cajvana ta, ţăranul îmbrăcat festiv, sărbătoresc n-a pierit încă. Şi de ce l-am blama continuu? Societatea noastră în derivă are nevoie de modele. Şi el, ţăranul autentic, e un model.
Bătrânu meu i-a iubit pe ţărani aşa cum sunt: pestriţi, contradictorii, religioşi şi nu pre, darnici şi nu pre, miloşi şi nu pre; muncitori sau pierzători de vreme prin crâşmă, luminoşi sau posomorâţi, înţelepţi sau nesăbuiţi, săraci lipiţi sau (ceva mai) bogaţi, netemători de străini, ba chiar bucuroşi de oaspeţi. L-au confirmat căjvănarii tăi, cu multele lor feţe.
Cele mai penibile au fost lecţiile de patriotism plângăreţ, date de activiştii – etno, preocupaţi dintr-odată de icoane şi de ouă, desigur, încondeiate; pe de altă parte şi la fel de penibile sunt minimalizarea sau negarea valorilor literaturii orale. Urăsc, la fel ca Petru, tabula rasa zilelor noastre, cu rădăcini în proletcultură.
„A nega valorile (şi când spunea asta privirea nu-i mai era blând-albastră) nu este un fapt stimulator de energie spirituală, Magda. Afectezi structura de rezistenţă şi tot ce s-a clădit cade”.
De puţine ori am simţit atâta greaţă ca la ultimul colocviu de etnologie la care am participat, organizat la 2 Mai de Centrul de creaţie populară Constanţa. Echipa de zgomote era pusă pe desfiinţări. Un cercetător care mai că nu dădea în gropi cu studiile lui despre nu’ş ce bortă de fluier, susţinea că „noi n-am creat instrumente muzicale”. O cercetătoare abundentă de la „Brăiloiu” opina că nu mai trebuie folosit termenul ţăran, ci fermier. Alta „dizerta” despre şpaga la români (noroc de terminologia lui Jaap Lindsvelt narator-naratar, calchiată în donator-donatar. Excursioniştii întorşi de la Varna păreau invidioşi pe castraveţii bulgarilor, pe gogoşarii şi pe iaurtul lor („Noi n-avem!”). Şi era abia începutul epocii de-des: de-structurare, des-compunere, de-naţionalizare, dar şi a epocii trans: trans-naţional.
Dacă mita la vamă e obiect de studiu etnologic, atunci se pot găsi şi alte titluri posibile. Ne-am amuzat să le închipuim: Sex-shopul în Carpaţi, Probleme de erecţie în mediul sătesc, Menaj à trois în Zalău-Sălaj… Ne inspirase, ce-i drept, o doctoreasă în Patul – punct fierbinte al casei ţărăneşti.
„Foarte determinate fetele astea”, le-a râs Bătrânu. Dar n-a mai râs când a citit despre obiceiul masturbării cu ştiulete de păpuşoi (v. „Contrapunct”, nr. 13-14, 1999, unde căpitanul scriitor George Astaloş nota: „Tinerele fete de la ţară sau de la bordura Bucureştiului (…) se masturbează cu ştiuleţi de porumb înfăşuraţi în cârpe”).
Mereu a pledat Petru Ursache pentru necesitatea de a se revizui modul învechit de abordare a folclorului; pentru reabordarea culturii populare în consens cu spiritualitatea contemporană. S-a opus manierei descriptiviste a tereniştilor, care numără, pe bani publici, perii din barba caprei. Primele porunci din decalogul etnologului Petru Ursache:
– a se feri de oportunismul temei;
– a se evita descriptivismul inutil.
Aceiaşi terenişti, adunaţi la colocviul doimaiot trecuseră la studiul ţăranilor minoritari. Ţăran român? Nu ne mai ocupăm de el. E în trend să ne ocupăm (cu sârg) de ţăranul român italian, român turc, român lipovan… Tereniştii trecuseră la studiul ţăranilor minoritari, mai originali decât ai noştri, care mâncau nu mămăligă ci pizza, nu poale-n brâu ci şuberek. Şi să vezi ce calităţi vor găsi în curând etnologii şi etnografii saşilor: muncitori, bine organizaţi, consecvenţi, ba chiar metafizici, aşa cum nici un ţăran român nu este.
Şi, culmea, nu tereniştii, deveniţi draculologi („relaţionăm cu morţii”, scria cineva, „socializăm cu ei!”) au fost acuzaţi ca învechiţi la acel colocviu (bine organizat iniţial de C. Antonescu, scos nedrept pe tuşă). S-a ajuns până acolo, încât o fătucă mizerabilistă de la „Brăiloiu”, fără cuviinţă elementară, înfiptă-n bătrâni, să se ridice în şortu-i minimalist şi să urle: „Eu nu stau cu bătrâni la masă”.
Bătrânii, în frunte cu Bătrânu meu – el fiind cel vizat – erau Nae Constantinescu, Paul Drogeanu, Ion Ghinoiu şi tinerii Silvia Chiţimia, Antoaneta Olteanu, Lila Passima.
Dacă fătuca asta ar fi vrut să audă ceva „den betrani”, ar fi auzit ce spunea Petru Ursache în dialog cu Silvia Chiţimia, despre frumos, în fiinţare spirituală cu mila şi cu smerenia.
Un învechit Ursache. Noi, junii etnologi, trebuie să predăm identitate europeană, nu românească. Vocea noastră identitară e (b)ovină, folclorul n-are pic de specific (nici satu’, nici natu’). Ce tot supravalorifică el clasicii şi capodoperele folclorului?
„Măi, băieţi, nu daţi hora de pereţi! ricana Bătrânu. Vă ocupaţi de Feng (obiceiuri), de Feng Shui, când avem obiceiurile noastre? Serbăm zilele altora când avem sărbătorile noastre?”.
Alt oportunist se indigna că istoria literară consacră un prim capitol literaturii populare, care ar trebui scoasă din programă. Petru a ripostat. Să nu ripostezi este indemn, cum spune Nicolae Breban.
Cât despre estetica folclorului, ce umblă Petru Ursache pe tema asta? Alegerea lui dintre minime opţiuni a fost „să fii om responsabil printre ai tăi şi în lume” (Etnoestetica).
Petru anapoda, Petru de-a-ndoaselea, ca şi tine, dragă Luca, n-a vrut ca tradiţia să fie scoasă din şcoli şi din cărţi; dimpotrivă, a văzut în „creaţia folclorică o cale spre marea cultură”. Şi ce trebuia să facă, în replică, decât să scrie cărţi? Să răspundă cu Etnosofia, cu Etnoestetica, cu Etnofrumosul sau cazul Mărie, cu Moartea formei, cu Gastrosofia sau bucătăria vie. Vor urma, Istorie, genocid, etnocid, Istorie şi imagologie, cărţi structurate de el. Nu ajunge? După mine, ajunge. Mai sunt cărţile-proiect, Etnomoralia, Eros şi dor, nestructurate de el, ci de mine. Poate şi Studii de antropologie creştină. O s-o fac, sper să pot.
Bătrânu nu se cheltuia pe nimicuri, ca mine. I-am respectat voinţa de sinteză. Somnul scurt, grăbit, de după-amiază, ca să se întoarcă proaspăt la scris. În textele lui, repetă mereu: „Încă nu s-a observat” sau „drept urmare, se cuvine să reţinem” sau „spus clar şi concis”.
Conaţionalii noştri au fost loviţi sistematic în moalele capului cu ideea că „bătrânii erau moi, îşi mânau carul cu boi” şi atâta tot (iacătă că m-am molipsit de ticul lui verbal, atâta tot). Nimic mai fals. Iar rolul Bătrânului sfânt e să împartă daruri, asta e funcţia lui. În mâna dreaptă cartea ţine/ Şi-n mâna stângă busuioc”. Şi Petru a deschis o culegere, Folclor din Dobrogea, să-mi arate ce daruri dă Bătrânul Crăciun: „Măr din sân juneilor/ Busuioc al fetelor/ Spic de grâu la lui norodul”.
În mentalul popular românesc, Petru Ursache i-a găsit şi pe Socrate, şi pe Platon. S-a întors la multidispreţuitul etnosof şi a scris cartea minţii ţăranului român: Etnosofia, comentând sentinţe paremiologice. Una dragă mie? „Cine cutează să spună adevărul/ Poate lesne umbla bătut ca mărul”, cu varianta „A vorbit adevărat/ Şi-a venit cu capul spart”. El însuşi s-a întors cu capul spart de la „Golaniada” din faţa Universităţii, în 1990.
Petru Ursache a avut tăria de a augmenta cartea sufletului ţăranului român, Etnoestetica, lucrare grea. În pofida faptului că Sorin Dumitrescu spune că „folclor e cuvânt prost”, a analizat tezaurul de poezie populară (da, am subliniat cuvântul tezaur) la cote înalte. A mers mai departe cu Etnofrumosul sau cazul Mărie, cartea vastului gust al ţăranului român. Scrie acolo: toate gusturile sunt gusturi (cf. maxima: Tutti i gusti sono gusti), dar fiecare se recomandă pe sine prin gustul propriu, ca-n sentinţa: «Gustul omului e mare boier»”.
Neconvenţionalul Petru Ursache, într-o lume a urâtului, vorbeşte despre frumos, crede în frumos:
„Frumosul în criză? Frumosul e universal şi punctum”.
Să nu fie frumosul calitate, criteriu valoric? Dar ce? Urâtul? Antigustul, prostul gust? Vreţi teorie non-estetică a literaturii? Poate a non-literaturii.
Spuneam că, în Cazul Mărie, Petru Ursache s-a dovedit, ca să parafrazez sintagma lui G. Călinescu, profesor de etnofrumos. M-a confirmat la Ora de veghe din 19 mai (repet, că trebuie) Nicoleta Savin, uluită de faptul că „baioneta inteligentă”, citiţi decanatul, l-a scos din Universitatea unde (are dreptate Isabela Vasiliu-Scraba) rămân din ce în ce mai puţini „cărţari” cu simţul valorii.
Scrie în Corinteni (12, 4) că sunt felurimi de daruri. Petru mi le-a dat pe toate. A avut puterea, după intervenţia cardio, să mă sune şi să-mi spună (aproape striga): „Nu veni la spital acum. Vezi-ţi de treaba ta. Scrie”.
Îmi văd de treaba mea.
