■ Academia Română ■ Ştiri ■ Evenimente ■ Cărţi
Nicolae Iliescu
Un mecena sub iatagan
În plin an aniversar, profesorul Răzvan Theodorescu dă la iveală o carte-album, Studii Brâncoveneşti, apărută la Editura Academiei Române. Volumul, concentrat şi splendid ilustrat, conţine patru eseuri: 
Constantin Brâncoveanu, un model princiar; Un veac valah între martiri şi trădări; „Dunga cea mare a rodului şi neamului său”. Note istoriste în arta brâncovenească; Istorie şi profeţie în arta Ţării Româneşti în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Brâncoveanu, de-a lungul vieţii sale, deţine diferite funcţii de seamă ale ţării: agă, postelnic, spătar şi logofăt. Moartea subită a lui Şerban Cantacuzino îl aduce pe Constantin Brâncoveanu ca domn al Ţării Româneşti, între 1688 şi 1714. Ţara cunoaşte o mare înflorire culturală şi spirituală în această perioadă. În acelaşi timp domnul are şi o activitate diplomatică intensă. În anul 1695 primeşte titlul de principe al Imperiului Habsburgic, „Reichsfurst”, apoi turcii îi recunosc domnia pe viaţă. Însă toate acestea aveau să se sfârşească în cel mai cumplit mod. În anul 1711, Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, împreună cu ţarul Rusiei Petru I se ridică împotriva Imperiului Otoman. Spătarul Toma Cantacuzino trece de partea ruşilor şi cucereşte Brăila. Aceste fapte se întâmplă fără ştirea lui Brâncoveanu. Bătălia decisivă de la Stănileşti este câştigată de turci. Brâncoveanu se compromite prin acest act de trădare. S-au adăugat şi uneltirile unor boieri, Cantacuzinii, Stolnicul Constantin şi Ştefan Cantacuzino, care au făcut Brâncoveanu să cadă în dizgraţie. Acesta este mazilit în Săptămâna Patimilor din anul 1714 şi bunurile familiei sunt confiscate. Până la sfârşitul lui iulie, membrii familiei sunt supuşi unor torturi cumplite. Toate aceste fapte se petreceau în temniţa Edicule, Cele Şapte Turnuri, din Istanbul.
Ziua execuţiei a fost fixată pe 15 august, la „Adormirea Maicii Domnului” şi când Principele împlinea 60 de ani. La eveniment au fost invitaţi să asiste şi ambasadori din Europa creşti
nă. Del Chiaro însemna cuvintele lui Brâncoveanu: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Chinul şi drama din acea zi întunecată nu a durat decât un sfert de oră. Mai întâi au fost răpuşi fiii şi ginerele: Constantin, Stefăniţă, Radu, Mateiaş şi Enache Văcărescu. Apoi a venit rândul domnitorului. Mai târziu, cadavrele au fost duse la o mânăstire bizantină şi în cele din urmă trupul principelui la Bucureşti, în taină, şi îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Plăcuţa de deasupra mormântului a fost lăsată fără inscripţie de teama turcilor. Însă pe candela de argint de deasupra criptei au fost gravate cuvintele: „Fericitului Domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod…” În anul 1992, brâncovenii sunt trecuţi în rândul sfinţilor, ca şi Ştefan cel Mare.
Acestea sunt informaţiile, bine dozate, măiestrit narate şi admirabil interpretate despre cârmuitorii cei mai reprezentativi ai modernităţii româneşti. Cu un ton degajat, uşor maliţios pe alocuri, cu destulă blândeţe şi cu acelaşi dram de ironie, causeur mult rafinat, amator de fineţuri, spuitor de şiraguri de anecdote, profesorul Răzvan Theodorescu te acaparează dintru început şi te ţine aşa până la sfârşitul cărţii.
Elena Solunca Moise
Libertatea prin servitute
Nu odată avem senzaţia că trăim în acel „sat global” profeţit de Marshall McLuhan, la vremea sa o paradigmă care descria consecinţele generalizării sistemelor mass-media electronice asupra vieţii sociale. Comunic, deci exist, a devenit deviza omului contemporan care o face în „timp real” şi sfidând parcă orice bariere. Criza de care se vorbeşte mereu mai insistent de o vreme prefigurează o altă cultură, însă privind cu luare-aminte în urmă observăm că, în fapt, fusese prevăzută cu mult înainte de către Hegel, Nietzsche şi, mai aproape de noi, de Heidegger care preciza că „în gândire putem doar să facilităm în cel mai înalt grad deşteptarea uni stări de spirit pregătitoare pentru aşteptare”. Aceasta este perspectiva din care acad. Alexandru Boboc, în cartea sa Filozofie şi cultură. Reevaluare şi reconstrucţie modernă în filozofie (de la Nietzsche la Heidegger), apărută la Editura Academiei Române, întreprinde o subtilă analiză în care caută şi găseşte printre schimbările aduse de succesiunea vârstelor istorice semnele unor permanenţe. Aveam de-a face, incontestabil, cu un „primat al tehnicii” şi problema este aceea a numeroaselor relaţ
ii în interiorul cărora omul să rămână, după spusele lui Kant, totdeauna un scop şi niciodată mijloc. Între umanizarea tehnicii şi tehnicizarea omului apare o arie ce poate să fie una a rodirii valorice sau a pustiului în care glasul strigă a… deşertăciune. În siajul ideilor lui E. Cassirer, gânditorul român arătă că „sensul implicit al muncii tehnice poate fi desemnat cu drept ca gând al libertăţii prin servitute”.
Într-o conjugare lămuritoare a cronologiei cu logica sunt analizate, rând pe rând, concepţiile gânditorilor care rămân repere istorice pentru filosofie – Fr. Nietzsche, Dilthey Wilhelm, Husserl, Scheller Max, Cassirer Ernst, Hartmann Nicolai, Heidegger Martin şi Gadamer Hans-Georg. Readucerea în prezent a acestor gânditori are sensul unor permanenţe care împrospătează cu semnificaţii noi trecutul şi se deschid modernităţii. Autorul invită la un necesar exerciţiu de gândire şi înţelegere a lumii căreia, în acest fel, să-i putem reconstitui sensul şi rostul. Primatul tehnicii este unul al timpului pe care îl trăim, însoţit şi de o anume fascinaţie cu aspecte de subordonare a omului faţă de performanţele ei spectaculoase dar, sperăm, încă departe de a actualiza povestea ucenicului vrăjitor.
Departe de a fi doar instructivă, lectura acestor studii poate fi înţeleasă ca o provocare la un neobosit şi reperat exerciţiu de gândire spre care îndeamnă cuvintele lui Hegel: „Nicio filozofie nu a fost infirmată. Ceea ce a fost infirmat nu este principiu cutărei sau cutărei filosofii, ci numai faptul că acesta ar fi ultimul, determinarea absolută.” Cum nimic din ceea ce face omul nu poate atinge perfecţiunea şi tinde doar spre ea prin deschidere, o operă filosofică este prin sine deschisă spre ştiinţă şi cultură, spre o modelare a limbajului în termenii adecvării la istorie şi istoricitate, şi, nu mai puţin, spre propria-i împrospătare ce poate da prezentului caratele continuităţii.
