Ce i‑a spus evreul Nicolae Steinhardt călugărului creștin Nicolae Steinhardt
Cu acest titlu, am scris și am publicat, cu ani în urmă, o carte care s‑a adăugat bogatei bibliografii despre opera și viața lui Nicu Aureliu Steinhardt, un evreu de tip renascentist, care se voia cu obstinație român. Și creștin! E o lucrare ambițioasă, care, din păcate, a trecut aproape neobservată, deși beneficiază de prefața laudativă a unuia dintre cei mai importanți istorici și critici literari români: Eugen Simion. Demersul meu urmărea să răspundă întrebării: l‑a uitat călugărul creștin Nicolae Steinhardt pe cel care fusese odinioară evreul Nicu Aureliu Steinhardt, fiul lui Oscar‑Șaia Steinhardt și al Antoanetei Steinhardt?
Steinhardt nu a scris mult, dar vom găsi în fișa sa bio‑bibliografică memorii, note de drum, critică literară, eseuri iudaice, predici creștine, publicistică, teologie etc., scrieri mustind de originalitate. Citea și vorbea multe limbi străine, inclusiv ebraica. Evident – o minte genială! Îndeletnicirile spirituale, adesea neortodoxe pe acele vremuri, și verticalitatea caracterului său l‑au dus la pușcărie. Securitatea l‑a arestat în 1958. Înainte de a fi încarcerat, tatăl său, Oscar, inginer brav, care avea multă mândrie evreiască, și‑a îmbărbătat fiul: „Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos și să te caci în pantaloni”. Steinhardt i‑a urmat sfatul și a refuzat să fie turnător în procesul intentat grupului de scriitori și filosofi, în frunte cu Constantin Noica, Alexandru Paleologu, A. Acterian, S. Al. George, Al. O. Teodoreanu, Marieta Sadova etc. La ultimul cuvânt acordat inculpaților, Nicu Steinhardt a avut curajul să se ridice și, cu multă fermitate, a spus: „Pentru mine este o onoare să fac parte din acest lot de condamnați”. Demnitate și curaj plătite cu 13 ani de muncă silnică. Bătut, torturat de anchetatori, Steinhardt n‑a reușit s‑o ferească pe prietena sa, Beatrice Strelisker, de a fi arestată și condamnată odată cu el. În celula de la Jilava, Steinhardt s‑a creștinat. Ultimii ani de viață avea să‑i petreacă la Mănăstirea Rohia, unde se călugărise.
Comunitatea evreiască l‑a excomunicat. Nu atât convertirea creștină a lui Steinhardt i‑a deranjat pe evrei. A mai fost și altceva. Iată un fragment memorialistic care i‑a scandalizat pe mulți evrei: „Anii următori lui 23 august (nu avusesem de suferit direct ca evreu nici în vremea liceului, nici la facultate, nici în timpul războiului, munca la zăpadă o săvârșisem voluntar, iar pe cea obligatorie în condiții de omenie, nu însă fără a cârti și a fi certat de tata) m‑au apropiat și mai mult de poporul român. Purtarea politică a multor, prea multor evrei și evreice mi s‑a părut stupidă, însuflețită numai de ranchiuna și de ținerea de minte a răului; nu și a binelui care a cruțat viața a sute de mii de oameni din România, țară care a cutezat să nu traducă în fapt repetatele ordine de executare în masă date de Hitler – și nu fără mari riscuri, cum avea să‑mi explice pe larg Radu Lecca, întâlnit la Jilava, pe jumătate paralizat, nedoborât de boală; la început îl speriase prezența mea, apoi își deschisese inima și tolba de amintiri, visam laolaltă o Europă a neocavalerismului și a unei unități social‑creștine, ne împrieteniseră Ernst Junger, Montherlant, Camus și Ortega. Mi s‑a părut politica aceea, meschină, neînțeleasă, obsedată de o conștiinciozitate cvasidemențială. (După cum neînțeleasă și absurdă mi se pare acum acțiunea lui Simon Wiesenthal, neobositul dezgropător de dosare și alimentator de venin în sufletele supraviețuitorilor. Ben Gurion s‑a sărutat cu Adenauer. Să‑mi fie îngăduit să‑l prefer pe Ben Gurion lui Wiesenthal)”.
O colaborare cu dandana. Curiozitatea intelectuală l‑a împins pe Alexandru Mirodan, dramaturg cu faimă, și publicist comunist, emigrat în Israel, să‑i solicite călugărului Steinhardt un text autobiografic pentru „Dicționarul neconvențional al scriitorilor evrei de limba română”, pe care l‑a publicat la Tel Aviv. Mirodan a insistat și a reușit în cele din urmă să‑l convingă pe acest evreu în sutană – care declara „sângele meu este evreiesc, dar de simțit și gândit simt și gândesc românește” – să‑i trimită o autobiografie. „Colaborarea asta este cu dandana, mărturisește Nicolae Steinhardt. Când Mirodan, care activase în România ca ziarist și dramaturg, mi‑a scris de la Tel Aviv cerându‑mi colaborarea, i‑am arătat că nu știu dacă sunt calificat să figurez în Dicționarul său, deoarece socotesc că nu se poate vorbi de scriitori evrei de limbă română. Limba este factorul determinant, și nu se poate vorbi de Adalbert von Chamisso ca de un scriitor francez de limbă germană. Chamisso e fără îndoială un poet german. Răspunsul meu negativ se întemeia și pe considerente de ordin personal. Mirodan, însă, a stăruit, mi‑a spus că nu există piedici și mi‑a făgăduit că‑mi va publica textul integral. I‑am trimis, deci, o notă autobiografică în care am făcut și unele observații de ordin general cu privire la atitudinea pe care s‑ar cuveni să o aibă evreii plecați din România față de fosta lor patrie, singura țară aflată sub influența germană în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial în care evreilor nu li s‑a aplicat programul de exterminare conceput de Hitler și de oamenii săi. Mărinimiei acesteia a poporului român socotesc că trebuie să i se răspundă cu simțăminte de atașament și gratitudine.
Al. Mirodan, ce e drept, mi‑a publicat răspunsul integral, dar i‑a adăugat câteva rânduri ale sale, un fel de notă explicativă, unde e vorba de un Ițic care și‑a schimbat numele în Stan, dar a rămas tot jidan. Mi‑a făcut‑o! mi‑am spus. Și i‑am trimis și eu o nouă scrisoare în care i‑am spus că, deși nu am talentul lui Teodor Speranția, îmi permit să‑i adresez și eu o epigramă. Dar Mirodan nu mi‑a mai răspuns”. Așadar, din exces de ironie, Al. Mirodan adăugase în finalul autobiografiei scrise de Steinhardt o notă („Botez II”): „Ion Pribeagu… psalmistul nostru, își amintește exact ce poezie a fost pus să recite în clasa întâia primară, la Școala Dionisie Episcopul din Buzău, de către profesoara lui, domnișoara Săvinescu: «Botezul lui Ițic» de Theodor Speranția. Parcă îl vezi pe micuțul Isac Lazarovici (numele adevărat al lui Ion Pribeagu – n.n) – tocmai pe el l‑a găsit profesoara pentru această „poezie”!, sculându‑se încet, cu o revoltă căreia nu știa încă să‑i dea expresie, și intonând: «Un ovrei se botezase/ Și din Ițic și‑a spus Stan,/ Se schimbase doar pe nume/ Dar încolo… tot jidan»”. Steinhardt, elegant, nu și‑a manifestat supărarea, dar i‑a răspuns lui Mirodan cu o epigramă acidă: „N‑o fi jidanul botezat/ Chiar un român adevărat,/ Dar nici transfugul comunist/ Nu‑i autentic sionist”.
Mirodan, notează Steinhardt, nu i‑a mai răspuns și nici nu i‑a publicat epigrama. Compasiunea lui Steinhardt față de oameni era imensă. Criticului literar Ion Negoițescu nu i‑a plăcut însă întru totul această compasiune. Iată ce scria el: „Steinhardt s‑a simțit cu adevărat liber și fericit doar în momentul când, sub constrângerea împrejurărilor extraordinare, a fost acceptat de legionarii cu care împărtășea intimitatea promiscuă a închisorilor comuniste. De unde și cultul pentru Nae Ionescu și C. Noica, dar mai ales încercarea sa de a justifica terorismul și al întemeietorului ei, Corneliu Zelea Codreanu. Toate acestea îl îndeamnă să conceapă o morală creștină a cavalerismului, a acțiunii, a sacrificiului de sine, a aristocrației suferinței…”
La Ierusalim, într‑o dezbatere literar‑istorică s‑a subliniat faptul că răzbat din această filosofie steinhardtiană ecouri din crezurile „Sfintei morți legionare”. Evreii poate i‑ar fi trecut cu vederea lui Nicolae Steinhardt convertirea creștină, dar n‑au suportat îndemnurile miloase de „înfrățire” cu legionarii, în numele „iertării divine a păcatelor”.
Stare exprimată cu duritate de scriitorul israelian de limbă română Al. Sever, care i‑a scris lui Steinhardt, din Ierusalim, în 1995, o lungă și dramatică scrisoare. Israelianul era convins că Steinhardt nu avea dreptul să iasă din „condiția” de evreu în care l‑a așezat fatalitatea nașterii. Lui Steinhardt i‑a lipsit „memoria rădăcinilor”, scrie Al. Sever, de aceea mărturisirea lui despre convertire este „a unui om amețit care știe bine pentru ce se mută într‑o altă locuință, dar – lucru cu totul paradoxal – habar nu are pentru ce o abandonează pe cea veche. După Auschwitz, orice convertire este absolut nelegitimă”. O acuzație gravă la care Steinhardt n‑a mai avut când să răspundă. La 30 martie 1989 trecuse în veșnicie.
■ Scriitor, istoric, jurnalist
Teşu Solomovici
