„Ce plătim noi?
Ce ochi rău s-a pironit asupra patriei acesteia
ce-şi nefericeşte sau alungă fiii?”
Mircea Ciobanu
Raluca Andreescu şi Traian D. Lazăr semnează Scrisori din exil, extrase din arhiva literară a lui Basarab Nicolescu, apărute la Bucureşti, la Editura Curtea Veche, în 2015, în colecţia Ştiinţă, Spiritualitate, 
Societate, coordonată de Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi.
Vintilă Horia, dincolo de timp, a făcut să-l cunosc, la sfârşitul lui 2015, pe cel pe care îl admiram de pe vremea când, ca într-un buchet –într-o emisiune pe care aveam s-o văd, precum toţi care nu locuiesc în România, pe youtube –, explica idei şi concepte, pentru mine, inedite: transdisciplinaritate, principiul terţului inclus, terţul ascuns, unitatea contrariilor, paradoxuri cuantice, niveluri de realitate şi de percepţie ş.a.
Academicianul Basarab Nicolescu a venit la Madrid cu ocazia Centenarului scriitorului Vintilă Horia, organizat în zilele de 17 şi 18 decembrie şi imediat aveam certitudinea că ne cunoşteam de milenii, ca să preiau aceeaşi exprimare pe care a folosit-o Domnia Sa când l-a cunoscut pe Mircea Ciobanu, redactor, pe atunci, la Editura pentru Literatură, care avea să-i publice cartea Ion Barbu. Cosmologia „Jocului secund” în 1968, an care a marcat şi plecarea la studii, în Franţa cu o bursă a guvernului francez. Aflând că nu am Scrisorile, a făcut în aşa fel încât să-mi ajungă de Crăciun. Îmi exprim bucuria aducând acest articol-omagiu.
Autorii Raluca Andreescu şi Traian D. Lazăr au dedicat câte un capitol corespondenţei academicianului Basarab Nicolescu, prezentat cu emoţie în primul capitol, Exilatul revine la matcă, cu poetul Mircea Ciobanu, cu academicianul Alexandru Rosetti, cu scriitorii Horia Stamatu, Leonid Mămăligă Arcade, Mircea Eliade, Vintilă Horia şi Emil Cioran, acesta din urmă lăsând un epilog optimist al pesimistului prin excelenţă. Fotografiile aranjate la finalul cărţii determină cititorul să se afunde în lada cu amintiri şi emoţii a transdisciplinarului dispersat, cum însuşi se numea, Basarab Nicolescu. Fiecare capitol anticipează conţinutul printr-o marcă judicioasă: I. Epistolarul unei mari prietenii: Mircea Ciobanu – Basarab Nicolescu, II. Un părinte spiritual: Al. Rosetti, III. Poezie şi filosofie: Horia Stamatu – Basarb Nicolescu, IV. Animatorii culturali ai exilului: L. M. Arcade – Basarab Nicolescu, V. Doi exilaţi de elită: Mircea Eliade – Basarab Nicolescu, VI. Drumul spre transdisciplinaritate: Vintilă Horia – Basarab Nicolescu, VII. Opinia optimistă a unui pesimist.
Centrată în jurul unui scriitor, fiecare rubrică este structurată pe teme care poartă fie un titlu rupt chiar din scrisori, Evoluţia dumitale ascendentă mă bucură la superlativ, Solomon Marcus văd că mă confirmă total, Între români, faci pereche singulară cu Eliade, Dumneata ai multe de spus pe această latitudine, fie reprezintă concluzii ale autorilor, Iuventus rediviva, Exilul românesc în sprijinul scriitorilor din ţară, Institutul pentru Cultura Occidentală. Aceste titluri conţin un rezumat urmat de documente, scrisori primite sau trimise de către reputatul teoretician al fizicii, Basarab Nicolescu. De asemenea, cei şapte prieteni sunt prezentaţi printr-o notă biografică.
Exilul m-a preocupat întotdeauna, de pe vremea când, prin intermediul elevilor mei am aflat de Vintilă Horia, de Aurel Răuţă ş.a. Interesul meu, stârnit de demult, m-a făcut să mă apropii de spaţiul lui Vintilă Horia, şi, când, în Collado-Villalba, devenisem redactor al unei emisiuni în limba română la postul de radio din localitate, speram ca cineva să mă audă şi să mi-o prezinte pe fiica scriitorului, Cristina Horia. Într-un moment de aniversare a marelui Eminescu, am cunoscut-o acum un an şi cu ea, mi s-a deschis o poartă a trecutului prin prezent.
Corespondenţei dintre Basarab Nicolescu cu românul cel mai cunoscut în Madrid, Vintilă Horia, autorii Raluca Andreescu şi Traian D. Lazăr îi alocă un loc considerabil în Scrisori, însă cu el, într-un proces-verbal încheiat la Paris, în septembrie 1980 şi scanat în Caietul fotografic final, apar şi alţii precum Aurel Răuţă, profesor la Universitatea Salamanca, autor al Gramaticii limbii române, explicate în spaniolă, însoţite de un compendiu intercultural de texte din literatura română, Radu Enescu, cel care publică, alături de scriitori români din exil, din întreaga lume, în revista de cultură românească Destin, publicată la Madrid, în perioada 1951-1972, şi menţionat de fostul său coleg de la liceul Gheorghe Lazăr, Dan Brătescu, fost reporter de război, autor al memoriilor Octogenar în jurul globului, sau Ştefan Chendi, despre care găsesc că a fost economist respectat în Madrid.
Am hotărât, datorită faptului că, de departe, simt mult mai puternic fiecare cuvânt, fiecare emoţie a Scrisorilor, să dedic un articol, o răstălmăcire prin prisma structurii mele, fiecărui prieten al Domnului Basarab Nicolescu. Voi respecta ordinea în care sunt prezentaţi în volum şi care urmează o cronologie în ceea ce priveşte momentele când au apărut în viaţa Domniei Sale.
Rămas în ţară, Mircea Ciobanu, cunoscându-i preocupările multiple, îl îndemna în 1969 să trimită la redacţie „orice eseu şi despre ce-ţi vine (fizică, poezie, proză, matematică, despre Pascal, mistici francezi şi de aiurea cu apucături de teoreticieni, treaba ta) în jur de 8-10 pagini pentru noua serie Ramuri (red.-şef Al. Piru), pentru care lucrez din Bucureşti”. Invitaţia la scris e reversibilă; ca-ntr-un joc Basarab, după ce îl revede pe vechiul său prieten, în octombrie 1991, îl roagă să-şi scrie unul altuia „o dată la o lună, sau chiar mai des (pentru mine ar fi o performanţă nebună). Să umplem abisul celor 22 de ani. Să comparăm experienţa în două universuri radical diferite. Să încercăm să dăm un sens, prin evoluţia noastră comparată una alteia, urgiei istoriei. Să încercăm chiar, citind printre rândurile vieţilor noastre, să desluşim o posibilă cale de supravieţuire a acestei lumi nebune. Dacă iese ceva interesant, am putea chiar publica această corespondenţă sub formă de carte, unică poate în bâlbâiala intelectualilor occidentali de stânga, de dreapta, de centru, de sus şi de jos”.
Basarab Nicolescu umple abisul celor 22 de ani cu picături de interviuri şi evocări ale mentorilor, profesorilor săi, adunate în volumele De la Isarlîc la Valea Uimirii, apărute în 2011, la Editura Curtea Veche; Isarlîc este numele unei secţiuni de poeme incluse în volumul Joc secund de Ion Barbu şi care reprezintă o cetate situată „la mijloc de Rău şi Bun”.
Mircea Ciobanu este cel care s-a ocupat să-i aducă acasă pe românii din exil prin publicarea operei acestora. Apărută la Paris, în 1988, la Editura Félin, Ştiinţa, sensul şi evoluţia – eseu asupra lui Jakob Boehme vede varianta în română, în 1992, graţie Aureliei Batali, la Editura Eminescu, unde redactor era Mircea Ciobanu. O laudatio limbii române, spre care converg amândoi prietenii, apare în scrisori distanţate în timp: „Am fost încântat de traducerea Doamnei Aurelia Batali – splendidă, fidelă şi în acelaşi timp poetică. Îţi transcriu o frântură dintr-o scrisoare pe care mi-ai trimis-o la 13 mai 1969: «Nu uita că într-un anume fel sunt francofob; ah, acei barbari trebuie să înveţe limba cea mai frumoasă din univers în care scriem noi». Atunci, m-au cam mirat cuvintele tale. Acum, când aud vocea lui Jakob Boehme în româneşte, îţi dau dreptate”. (pagina 30)
Un an mai târziu, în 1993, lucrarea Ştiinţa, sensul şi evoluţia – eseu asupra lui Jakob Boehme a primit în Statele Unite, premiul „Benjamin Franklin” pentru „cea mai bună carte de istorie”, iar în România, în urma interesului stârnit la Târgul de Carte de la Paris, din acelaşi an, 1993, primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu şi publicistică.
Basarab, prin lucrările sale, face numele României cunoscut în Franţa, în Europa şi în lume prin unificarea ideilor ştiinţifice, literare şi mistice într-un fascicul numit Transdisciplinaritate. Însă România rămâne în urma marilor scriitori; Mircea Ciobanu, în 1991, îi scrie mâhnit prietenului Abe, cum i se adresa familiar lui Basarab Nicolescu: „Acum ar fi trebuit să fim înaintea tuturor, dacă cineva ar fi înţeles să nu nesocotească suferinţele şi sângele vărsat la răzmeriţa sinucigaşă din decembrie. Se pare însă că nesocotirea acestui sânge – într-o lume unde nimic nu este întâmplător şi unde totul este pus la cale cu minuţie – ţine de un program ce-ar vrea să facă din România o gheenă a Europei. Simt iar ridicându-se în jurul nostru ziduri. Străinii care vin pe aici ne privesc ca pe nişte africani, ne îndeamnă munciţi şi mănâncă din mâncarea noastră, muncită de noi, la aceeaşi masă cu nişte guvernanţi pătaţi de sânge pe labe”. (pagina 41)
Întâlnirea cu Mircea Ciobanu după 22 de ani îl răscoleşte pe Basarab Nicolescu care îi scrie, reîntors, din Paris, la data de 13 octombrie 1991. Este o mărturie cu care, poate, se identifică mulţi care, după o lungă absenţă îşi revăd prietenii de-o viaţă şi în faţa cărora nu au nevoie să articuleze niciun cuvânt, deoarece înţelegerea se face în alt plan, într-o altă realitate, poate, cea a paradoxurilor cuantice: „Şi deodată, eliberat brusc de aparenţa entropică a trupului, te-am văzut exact aşa cum erai în noiembrie 1968, când ne-am despărţit, refugiat fiecare în propriul lui exil. Ca şi cum nimic nu se întâmplase între timp. Ciudata senzaţie de contractare a timpului, ce demonstrează încă o dată că timpul este supremul miraj din nucleu viu, de foc şi de lumină, prezent dintotdeauna, făcea să putem comunica pe cu totul alt plan decât cel al cuvintelor spuse, constituite în fraze inteligibile celor din jur”.
Bibliografie
■ Andreescu, Raluca & Lazăr, Traian D. (2015). Scrisori din exil. Arhiva literară a lui Basarab Nicolescu. Bucureşti. Editura Curtea Veche. Colecţia Ştiinţă, Spiritualitate, Societate, coordonată de Basarab Nicolescu şi Magda Stavinschi.
