Cu întârziere am aflat că şi tata fusese arestat, aparent fără să fie acuzat de nimic. A stat la închisoare trei ani, până în 1954, când l‑am revăzut la Timişoara, în prima mea vacanţă cu el…
Cu întârziere am aflat că şi tata fusese arestat, aparent fără să fie acuzat de nimic. A stat la închisoare trei ani, până în 1954, când l‑am revăzut la Timişoara, în prima mea vacanţă cu el. Nici el n‑a vrut să povestească niciodată nimic despre acest episod din viaţa lui. Atunci am cunoscut‑o cu adevărat şi pe verişoara mea primară, Angela Munteanu, acum profesoară de engleză pensionară la Timişoara. Angelica era o fetiţă frumoasă, slăbuţă (semăna mult cu mama ei, tanti Tiberia, măritată cu unchiul Coriolan, fratele mai mare al tatei), foarte cuminte, dar gata oricând să marşeze la ideile mele năstruşnice. O dată i‑am propus să facem pe dracii, cu gheare din conuri subţiri de hârtie şi coarne de carton, ca să tulburăm siesta mătuşii mele. Angela a fost încântată. Am construit împreună un fel de poştă între două camere despărţite printr‑un luminator: pe pervazuri am montat nişte scripeţi mici, pe care am întins o sfoară cu un coşuleţ, în care puneam bileţelele pe care ni le trimiteam. Prin Angela am cunoscut câţiva copii din cartier, cu care ea era prietenă. Am petrecut o vacanţă splendidă. În afară de zbenguiala aproape permanentă de pe culoarul exterior ce conducea la apartamentul ei de la etajul al doilea (de‑a prinselea pe scări) şi de echilibristică pe o bară de fier care unea balustrada cu calcanul din faţă, nebunie, inconştienţă, pentru că până jos erau cel puţin 10 m, jucam şi jocuri „cuminţi”. Cu ei am învăţat să joc şeptic cu cărţi „ungureşti”, la care pica, trefla, cupa şi caroul sunt înlocuite de culorile verde, ghindă, roşu şi dubă.
Apoi i‑am cunoscut şi pe noii mei veri primari prin alianţă, nepoţii Feliciei Munteanu (fostă Jebeleanu), care s‑a măritat cu tata în anul următor şi a fost şi ea, la fel ca Bebe Maican, o a doua mamă pentru mine. Noii verişori erau fraţii Netty şi Nuţu Jiva, Puiu Şerbescu, sora lui mai mare Nora, care era deja o domnişoară, ca şi Corina Jiva (căsătorită cu dirijorul Horia Andreescu), şi mai mititelele Dorina Pincu şi Adriana Jiva. Ne‑am adoptat reciproc imediat şi am format o echipă de vacanţă şi, mai apoi, de viaţă, excelentă. Cu excepţia mea, toţi stăteau în case cu curte,
unde posibilităţile de joacă erau nelimitate. În plus, bunicii lor aveau o casă mai spre periferie cu o curte imensă şi multe terenuri goale în jurul casei. Aşa că oricine îşi poate închipui cum ne mai jucam. Nu‑mi amintesc să fi învăţat vreun joc nou de la ei. Ne jucam de‑a toate jocurile, în fond, eu nu aveam decât zece ani, iar ei erau toţi cu un an‑doi mai mici. În schimb, de la ei am învăţat regionalisme din Banat: ţipei, pantofi; ştrimfi, ciorapi; ţâmb, picior de pasăre; molăr, fotograf; a se molări, a se fotografia; mozi, cinema; şi altele, care s‑au adăugat la comoara mea de ardelenisme. Şi care mi‑au prins bine după câţiva ani, când m‑am mutat la tata, la Timişoara, pentru aproape patru ani. Aceşti veri prin „triplă alianţă”, cum le spuneam eu, au fost şi sunt o adevărată familie pentru mine.
N‑au lipsit în copilăria mea pomul de Crăciun; până pe la şapte ani chiar şi Moş Crăciun, care venea îmbrăcat aproape ca în filmele actuale de la Hollywood (fără să rostească permanent Ho! Ho! Ho!, şi fără burtă). Niciodată nu l‑am recunoscut pe „interpret”, dar bucuria, emoţia şi teama să nu greşesc poezia pe care trebuia s‑a recit în faţa lui ca să primesc darurile erau imense. Cu prietenii mergeam să colindăm pe la casele prietenilor şi ale rudelor în seara de Ajun, sau umblam cu Steaua. Şi mai era o sărbătoare importantă la noi acasă, Moş Nicolae, care îmi lăsa cadourile în pantofii bine lustruiţi puşi la fereastră. Am încercat de câteva ori să‑l pândesc şi să nu adorm, ca să‑l văd. N‑am reuşit. De fiecare dată adormeam înainte şi dimineaţa găseam cadourile. Potrivit unui obicei de origine germanică, dacă nu erai cuminte, în locul lui Moş Nicolae venea dracul Krampus, care aducea nuiaua şi cărbuni (de fapt bucăţele de zahăr candel de culoare neagră, care nici nu erau deloc rele la gust, dacă te gândeşti că erau o pedeapsă). O altă mare sărbătoare era Paştele. În general, sărbătoream Paştele ortodox, deşi mama şi omama erau romano‑catolice. Până pe la şapte‑opt ani, la mine a continuat să vină Iepuraşul, iar eu trebuia să caut cuibul cu cadouri în curte sau prin grădină.
În 1954, Bebe Maican a fost transferat cu serviciul (o întreprindere de exploatare a lemnului, se numea IFET) la Craiova. Eu, ca în basme, cu un ochi râdeam cu gândul la un oraş mare, cu trecut şi tradiţie culturală şi literară, „oraşul Băniei”, şi cu altul plângeam, fiindcă mă despărţeam de bunii mei prieteni din podul magaziei lui Călin. Dar trebuia să ne mutăm. Drumul de întoarcere n‑a mai fost aşa de aventuros ca cel de la ducere. L‑am făcut cu un camion cu prelată şi am ajuns în vreo 14 ore, pe o ploaie torenţială. A doua zi a răsărit soarele – era prin aprilie – şi viaţa mi s‑a părut mai veselă. Vreo două săptămâni, până ne‑am instalat în noul apartament, nu m‑am dus la şcoală, aşa că n‑am cunoscut pe nimeni. Dar după aceea, am început şcoala şi prieteniile. Majoritatea prietenilor craioveni erau colegi de şcoală. I‑am regăsit aproape pe toţi în 1962, când m‑am întors de la Timişoara: Costinel Niculescu, care locuia pe aceeaşi stradă, Constantin Luca, uşor romantic, ca mine, cu care am semnat cu sânge un jurământ de fraţi de cruce, îngropat în curtea casei lui, Adrian Preotu, pe care în scurt timp l‑am deplasat de pe locul de premiant al clasei pe locul al doilea (dar am rămas prieteni), Valentin Ionescu, Kevorkian (nu‑mi amintesc de numele de botez, fiindcă toţi îi spuneam doar Kevorkian), Mircea Surpăţeanu, Victor Ghiţă, Andrei Maior şi alţii. Apoi m‑am împrietenit cu Tudor Tucu şi prin el cu Octav Calleya, dirijor la Málaga, Spania, şi sora lui Mary. I‑am cunoscut şi m‑am împrietenit cu fraţii Victor (Ţucu) şi Bebe Parhon, pentru că mamele noastre se vedeau cu regularitate la partidele de gin rummy, sau remi, pe româneşte. Pe fraţii Alina Depărăţeanu şi Petre Scăeşteanu, cu care jucam remi, un fel de scrabble‑remi şi monopoly. Mai târziu, student fiind la Bucureşti, am locuit un an în casa mamei lor, pe Witting, unde stăteau şi ei. Iar cu Alina am fost coleg de facultate.
Dar jocurile şi jucăriile au dispărut încetul cu încetul. Mi‑amintesc că atunci se redescoperise şi la noi puzzle‑ul, care în comerţul socialist se vindea cu numele de „basme în bucăţele”. Mi‑a plăcut să fac acele imagini din puzzle‑ul meu infantil (ilustraţii din basme), le‑am făcut repede pe toate, dar nu pot spune că mi s‑a părut ceva pasionant. Acum mă întâlneam cu prietenii ca să ne plimbăm prin Parcul Poporului (fostul Parc Nicolae Romanescu), la castelul în ruine, sau cu barca pe lac. Aşa mi‑am descoperit pasiunea fotografiei. Mi‑am cumpărat un aparat de fotografiat Altissar, produs de IOR, surprinzător de bun, cu care am făcut câteva fotografii remarcabile, după spusele unui specialist, avocatul Mihai Dan Călinescu, de a cărui fată, Carmen, mă cam îndrăgostisem. Grupul nostru se întâlnea ca să „ne dăm” cu sania sau să mergem la patinaj. Iarna mă duceam singur sau cu prieteni, aproape în fiecare seară, la un mic, foarte mic patinoar din centrul oraşului. Ce mândru mă simţeam cu pantalonii mei pană bleumarin şi o scurtă până la centură dintr‑un postav gros de aceeaşi culoare, cu nişte patine pe bocanc din piele maro cu negru, moştenite de la unchiul meu, Hartwig Colan, fratele cel mare al mamei, aviator, doborât la 20 de ani în bombardamentul asupra Odessei. Iar la patinoar veneau şi fete… La fel de mândru ca atunci când ieşeam cu bicicleta „jumătate”, adică mai mică decât una normală, cu cadru, pentru băieţi, primită cadou de la părinţi. Bicicleta m‑a pasionat cu adevărat. La liceu am făcut chiar un drum pe bicicletă de la Craiova la Turnu Severin. Când am ajuns, după aproape 12 ore, am făcut o febră musculară atât de serioasă încât a trebuit să mă întorc la Craiova cu un camion şi cu bicicleta în lada camionului. În fine, mă jucam, în adevăratul sens al cuvântului, tot mai puţin. Dar aveam alte ocupaţii, sau hobby‑uri, sau jocuri.
Mi‑am continuat lecţiile de pictură. Ne duceam în fiecare săptămână la concertele orchestrei simfonice din oraş, care la început se ţineau tot în sala unui cinematograf, ca la Orăştie, până s‑a construit sediul noii Filarmonici Oltenia, pe strada Unirii. La îndemnul lui Bebe m‑am înscris şi la lecţii de scrimă. Mi‑a plăcut. Mi s‑a părut un sport elegant şi nobil. Şi în mintea mea îl asociam cu toţi eroii din romanele citite care se băteau în dueluri. Mai eram copil încă. Şi citeam. Citeam tot ce‑mi cădea în mână cu reală aviditate şi delectare, literatură pentru copii şi literatură pentru adulţi, într‑un amestec haotic: de la revista Vaillant cu benzi desenate, Pif le chien, Yves le Loup, la basmele lui Vladimir Colin, Cireşarii de Constantin Chiriţă, Marea bătălie de la Iazul Mic de Octav Pancu‑Iaşi, Sfârlează cu fofează de Victor Ion Popa, Mithologie [sic] de I. Kiriak, Flăcăul din Binţinţi de C. Ghiban, sau Doi căpitani de Valentin Kaverin, Aventurile lui Gordon Pym de Edgar Allan Poe, La hotarele Oikumeniei de Ivan Efremov, romanele ştiinţifico‑fantastice ale lui Isaac Asimov şi povestirile din colecţia de fascicole „Povestiri ştiinţifico‑fantastice” (pe care le‑am legat eu însumi atunci, în 6 volume); şi, pe la 12‑13 ani, romanele lui John Knittel, Abd‑el‑Kader şi El Hakim, Adam şi Eva (atunci am aflat ce este metempsihoza) şi Amândoi de Liviu Rebreanu sau Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii de T.E. Lawrence, şi multe altele, nu toate foarte potrivite pentru vârsta mea. În vacanţele de vară citeam câte 40‑50 de romane.
Alternam lectura cu traforajul. Am descoperit plăcerea arabescurilor făcute cu fina pânză de traforaj, cu foarte multă răbdare, căci altfel se rupea pânza sau piesa pe care o tăiam. La început am făcut lucruri simple, în general figuri copiate din cărţile sau revistele cu desene animate, pe care le pictam şi le lăcuiam. Apoi am trecut la obiecte mai delicate şi mult mai greu de executat, ca, de pildă, o căruţă cu roţi cu spiţe, loitre, oişte şi toate celelalte amănunte, din multe piese asamblate, o adevărată operă de artă, spuneau cei care o priveau. Îmi plăcea lucrul manual, bricolajul, deşi nu întotdeauna aveam răbdarea suficientă, dar după ce mă supăram pe mine însumi că am greşit, o luam de la capăt. Aşa am făcut într‑o vacanţă la Turnu‑Severin, o corabie vikingă în miniatură din carton, colorată şi lăcuită; cu un mascaron de proră în formă de balaur, scuturile războinicilor atârnate în afara bordurilor, luntrile lungi ieşind din borduri şi pânza dreptunghiulară cu acelaşi balaur ca cel de la proră. Printre alte „realizări” ale mele, îmi amintesc că am făcut albume fotografice legate în pânză, rame pentru fotografii, mărgele de hârtie (se taie un triunghi de hârtie colorată, din reviste, cu baza îngustă şi lung, se răsuceşte pe o andrea subţire, se lipeşte la vârf şi se lăcuieşte. Se obţine o mărgea de formă oval‑romboidală, foarte colorată, care se înşiră pe un şnur, separată de surorile ei prin câte o mărgeluşă adevărată.) şi mărgele din steluţe de aluat (un tip de paste făinoase) colorate şi lăcuite. Eram un maestru! Am făcut chiar şi abajururi, din hârtie de pergament pictată şi lăcuită. Erau foarte frumoase şi, la fel ca în cazul mărgelelor, multe prietene ale mamei mi‑au propus să mi le cumpere.
Dan Munteanu Colan
