Metafora este cea mai scurtă cale de la cunoscut la necunoscut. Metafora sau alegoria una zice şi alta vrea să spună. Religiile folosesc adesea metafore şi alegorii sau parabole ca imagini ale unor realităţi abstracte, mai greu de explicat altfel. Mulţi psihologi şi teoreticieni, care au studiat în mod ştiinţific religiile, au ajuns la concluzia că unii oameni pot să aibă un contact direct cu o realitate absolută, paralelă şi simultană cu lumea în care trăim, ce nu se lasă percepută prin cele cinci simţuri. Filosofii sunt fascinaţi de faptul că oamenii pot să aibă o experienţă despre o realitate suprasenzorială, ce le dă o cunoaştere superioară asupra lor înşişi şi asupra naturii. Această experienţă e trăită ca o descoperire a ceva necunoscut, ce îi face să simtă o preafericită trăire, un extaz dincolo de orice plăcere obţinută prin simţuri şi mai presus de orice altă fericire.
Asemenea experienţe psihice sunt, totodată, şi experienţe cognitive, întrucât prilejuiesc cunoaşterea unor taine ascunse, referitoare la legătura dintre om şi natură. Legătura dintre om şi natură rămâne un vast câmp de investigaţie pentru mai multe ştiinţe exacte şi poate prilejui multe controverse între savanţi. Cunoaşterea metaforică sau alegorică nu lasă loc pentru niciun fel de controverse. Poate fi respinsă în totalitate, în bloc. Asta fac ateiştii. Ateismul vede sacul, dar nu poate vedea grâul sau făina din sac. Unii gândesc precum copilul din cântecul Kleiner Marcel. Vânzătorul de flori îi spune cumpărătorului: „Lasă florile să vorbească în locul tău!” Iar Marcel zice că adulţii sunt tâmpiţi, deoarece florile nu pot să vorbească. Chiar şi ceea ce pare contradictoriu sau absurd în religii, în poezii sau în basme, îşi are justificarea sa logică şi poate să conţină mult adevăr, peste înţelegerea lui Marcel.
În experienţele cognitive dincolo de cele cinci simţuri, natura este concepută ca o divinitate, iar omul e o părticică tainică a naturii şi a divinităţii. Aceste taine, cât şi adevărul extrem despre
alcătuirea sau structura dumnezeiască a omului, sunt de nespus în cuvinte şi sunt trăite ca o fericire supremă, de nedescris. Trăirea unei astfel de experienţe lăuntrice este proiectată asupra întregului univers şi e un fenomen religios subiectiv. Cel ce a experimentat‑o nu o poate formula fără să încerce să facă inovaţii lingvistice sub formă de expresii figurative, nu întotdeauna acceptate de normele limbajului obişnuit sau clasificabile cu claritate.
Frederik Staal spune în Exploring Mysticism că unii cercetători sunt derutaţi de aparenta lipsă de logică a limbajului religios, adică mitologic. La spusele lui, am putea adăuga şi aparenta lipsă de logică a limbajului poetic sau din basme. Limbajul religios, poetic sau din mitologii – aşa cum mitologic este şi limbajul din basme – are o forţă dublă. Forţa de a comunica şi, totodată, de a ascunde un mesaj, astfel încât unii să înţeleagă ce vrea să spună poetul sau cel ce vorbeşte în metafore mitologice ori religioase, iar alţii să nu priceapă nimic şi să rămână cu gurile căscate, în care povestitorul va arunca prune uscate.
Teoreticienii religiilor constată că limbajul nu întotdeauna poate să descrie unele experienţe religioase şi niciodată pe deplin. Steven T. Katz scrie în Mysticism and Language că „teoria despre potrivirea incompletă dintre limbaj şi experienţa religioasă suprasenzorială [numită şi experienţă transcendentală sau mistică] pleacă de la premisa fundamentală că limba este o convenţie a oamenilor”. El mai spune, de asemenea: „Cea mai importantă moştenire de la marii mistici sunt scrierile lor sau descrierile lăsate prin graiul lor şi notate în scris de alţii. Aceste texte sunt singura noastră posibilitate de a avea acces la experienţele lor speciale”. Unii cercetători spun că experienţa religioasă este plină de conţinut şi de sens, dar e de nespus (ineffable). Cunoaşterea despre experienţe religioase este greu de transmis şi de receptat, e de necunoscut (unknowable). Este o experienţă care are loc înlăuntrul omului – în intelect şi în suflet – şi astfel e greu de înţeles sau rămâne de neînţeles (incomprehensible). S‑a scris adesea despre neputinţa de a exprima (ineffability) o trăire mistică.
Unii spun că limbajul religios n‑are niciun sens. Staal scrie că: „E firesc că cercetătorii care caută sensul sunt neputincioşi când văd lipsa de sens din limbajul religios”. Cum să se înalţe cineva la cer? Nu este posibil aşa ceva, oricât ar zice teologii că asta e o minune. Înălţarea cuiva la cer este o abatere de la legea gravitaţiei. Divinitatea nu are nevoie să se abată de la propriile legi ale fizicii pe care le‑a stabilit în natură, pentru a ne demonstra că este divinitate. Lipsa de sens în limbajul religios nu trebuie desconsiderată şi necum ignorată, pentru că e cu dichis şi îşi are rostul ei. Limbajul religios sau mitologic – ca şi limbajul poetic sau limbajul din fabule şi basme – nu are un sens concret, nu se referă la lumea fizică, ci are un sens metaforic, în lumea ideilor abstracte sau în realitatea psihologică.
Joseph Campbell spune în The Inner Reaches of Outer Space că înălţările la cer nu se fac în spaţiul fizic, ci în spaţiul lăuntric, psihologic. Cerul este o metaforă folosită în toate religiile şi în poezii, ce simbolizează lumea noastră interioară, adâncul psihicului nostru. Picturile cu personalităţi religioase care se înalţă la cer nu sunt fotografii ale unei realităţi vizibile, ci sunt metafore, pentru a înfăţişa prin imagini o realitate invizibilă, ce are loc în psihicul acelor personaje.
Ar fi o copilărie să căutăm divinitatea în cer cu telescoape şi sonde spaţiale, deoarece divinitatea nu poate fi o persoană, aşa cum l‑a pictat Michelangelo pe Dumnezeu. Aşa a pictat el o abstractizare, o idee extrem de complexă şi imposibil de definit, pe care ne‑o facem noi, oamenii, despre infinit şi despre ceea ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Este o abstractizare ce cuprinde mai mult decât atât. Cuprinde tot ce nu poate fi cuprins, până dincolo de necuprins. E ideea pe care am construit‑o noi, pentru a da un sens la ceea ce s‑ar părea că nu are niciun sens. Sau în orice caz, unii filosofi sau scriitori nu‑i găsesc niciun sens. Fiecare om găseşte ori nu găseşte ceea ce caută.
Katz zice că aşa este situaţia între experienţa mistică şi limba folosită pentru a o descrie. „Credinciosul e captiv în prăpastia dintre experienţă şi exprimare şi foloseşte o limbă care ştie că este inevitabil inferioară şi cu totul nepotrivită ca să descrie ce a vieţuit.” Ştiinţa religiilor avertizează că tot ce are de a face cu mistica e plin de polisemantismul limbii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre limbajul poetic, adesea confuz sau enigmatic. Limba e neîndestulătoare pentru a descrie trăiri sau cunoştinţe ce pornesc de la un proces de gândire supraraţional. În ştiinţa religiilor, ca şi în teoria literaturii, se ştie că imaginile morţii şi vieţii sunt termeni concreţi din alegorii, ce se referă la experienţe suprasensibile, altfel spus mistice sau poetice.
Bryan S. Turner spune în Religion and Social Theory că „dependenţa de alegorii şi simboluri este ceva inevitabil în misticism, deoarece experienţa şi conştiinţa mistică sunt mărginite de inexprimabilitatea lor.” La fel şi conştiinţa poetică e mărginită de inexprimabilitatea stărilor sufleteşti ale poeţilor. Prin forţa limbii, vorbirea poate uşura sau îngreuna comunicarea. Poeziile şi textele mitologice pot fi clare pentru unii, dar neclare pentru alţii. Cititorii tălmăcesc simbolurile şi mesajul literar după experienţa de viaţă a fiecăruia şi propriul lor cadru de referinţă. Înţelegerea textului într‑un fel nu exclude înţelegerea într‑alt fel. Mesajul poate rămâne neînţeles şi se transmite aşa cum e cifrat peste generaţii la un urmaş, care abia el poate să înţeleagă ce au vrut să spună înaintaşii. Creatorii Mioriţei comunică stări şi trăiri sublime, de nespus, într‑un limbaj cu imagini şi nu toţi auditorii sau cititorii pot înţelege la fel de uşor vorbirea poetică a ciobanului. Moartea ciobanului e termenul imagine într‑o alegorie ce simbolizează desprinderea de preocupările lumeşti. Nunta în cer e alt termen imagine dintr‑o altă alegorie, ce simbolizează fericirea de a se simţi unit cu întreg universul înconjurător.
Katz citează un vechi adagiu: „Misticii nu spun ce gândesc şi nu gândesc ceea ce spun”. La fel şi ciobanul nostru, din toate variantele Mioriţei – sau mai exact autorul colectiv şi anonim de‑a lungul nenumăratelor generaţii de rapsozi – la fel ca orice ţăran ce se respectă, nu spune ce gândeşte şi nu gândeşte ceea ce spune, însă gândeşte ceea ce spune, pentru a nu spune ce gândeşte. Ciobanul şi întreg textul din orice variantă a Mioriţei una zice şi alta vrea să spună. Ceea ce zice este nivelul exoteric, părelnic. Ce vrea să spună e nivelul esoteric, tainic. Depinde de fiecare dintre noi dacă rămânem la ce zice sau pricepem ce vrea să spună. Mioriţa, ca orice alt text esoteric, este literatură, nu e un fapt divers aşa cum prea mulţi au crezut. Orice om are dreptul să înţeleagă literatura cum vrea şi cum poate, din propria sa perspectivă. Nimeni nu are dreptul să‑i spună cuiva că nu a înţeles cum trebuie şi trebuie să înţeleagă altfel. Aşa e în literatură: putem să le învinovăţim pe Madame Bovary, pe Anna Karenina ori pe Francesca da Rimini sau putem să le disculpăm şi să învinovăţim societatea în care trăiau. Depinde de noi din ce perspectivă privim şi cu ce „ochelari” metaforici citim.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
