Ce altă creaţie a mai stârnit atât de aprinse controverse ca Mioriţa? Unii cercetători au respins episodul cu testamentul ciobanului, zicând că se abate de la structura epică uzuală şi ar prezenta o latură nefirească a ciobanului. Dumitru Caracostea şi Adrian Fochi elimină din Mioriţa versurile 72‑87. Fochi argumentează astfel: „Temele 13‑14 (alegoria morţii şi apoteoza ciobanului). Cu aceasta am ajuns la acele două pasaje din tematica clasică a lui V. Alecsandri pe care, pe baza frecvenţei obiective a temelor, ca şi prin adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiţie ale lui D. Caracostea, le‑am eliminat din analiza noastră, ca nefiind genuine şi contrazicând chiar realitatea folclorică”. În metodologia veche, concluziile se bazau pe intuiţie. Astăzi, concluziile trebuie bazate pe raţionament şi argumente.
Fochi aplică metoda cantitativă şi analiza statistică, respinse de Mircea Eliade. Statisticile şi procentele nu pot fi dovezi pentru a‑l acuza pe Alecsandri de un fals şi nici nu explică atitudinea sau mesajul ciobanului. O. Densusianu şi Gh. Vrabie exclud şi episodul mamei (versurile 88‑95). Aşadar, să ciuntim Mioriţa de 24 de versuri, tocmai cele mai emoţionante pasaje. Cei patru n‑au observat că, dacă eliminăm ceva din structura poemului, întreg textul care urmează îşi pierde logica, deoarece conţine referiri la versurile scoase. Azi ştiinţa nu mai permite cenzurarea textului cercetat.
Aşa numita alegorie a morţii şi nunţii cos-mice a ciobanului este compusă din două alegorii distincte: 1. Moartea ciobanului simbolizează îndepărtarea de cele lumeşti; 2. Nunta cu mândra crăiasă este bine‑cunoscuta hierogamie şi simbolizează unirea sufletului omului cu sufletul divinităţii sau, altfel spus, contopirea spirituală a omului în universul nemărginit. Despre acelaşi fenomen vorbeşte şi apostolul Pavel din Biblie, când zice: „Eu mor în fiecare zi” (1 Cor. 15:31), „Căci eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu” (Gal. 2:19), „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi‑vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu”. (Rom. 6:11; Col. 3:3; Gal. 2:19)
Ciobanul în Mioriţa, apostolul Pavel şi mulţi autori de texte ezoterice folosesc alegoria morţii în sensul că se îndepărtează de cele lumeşti, pentru a se apropia de divinitate. Acesta e sensul luminos
al alegoriei morţii, nicidecum o moarte adevărată, cum s‑a crezut până acum. În mod evident, Pavel, ca şi ciobanul din Mioriţa, nu vorbeşte de o moarte concretă, cu o descompunere a corpului, ci de o eliberare faţă de cele lumeşti, aşa cum zice şi evanghelistul Ioan că a trecut prin moarte la viaţă (1 Ioan 3:14). Alegoria morţii ciobanului este aceeaşi alegorie pe care au folosit‑o sumedenie de autori renumiţi.
Descrierile lăsate de Plotin sau alte personalităţi celebre din diferite religii sunt folositoare pentru psihologia religiilor, dar n‑au nici pe departe frumuseţea poetică a versurilor Mioriţei şi nici utilitatea practică pe care o are citirea sau auzirea Mioriţei. Dacă citim Mioriţa fără prejudecăţi şi suntem înarmaţi cu cunoştinţe din ştiinţa religiilor, putem descifra sensurile tainice, ezoterice, ale versurilor din variantele Mioriţei, lăsate moştenire ca ghid spiritual pentru înălţare sufletească spre aceleaşi sfere înalte ale poeziei la care se ridică ciobanul.
Ciobanul din Mioriţa este mai presus decât toate personalităţile celebre din istoria misticismului, prin aceea că el nu e un mistic. Nu este un om în carne şi oase ca toţi ceilalţi, ci e un personaj literar ce înfăţişează un erou mitologic, ca model spiritual demn de urmat. De urmat, desigur, în mod abstract, imaginar. Oricine se va identifica sufleteşte cu modelul spiritual din Mioriţa va putea gusta frumuseţile poeziei şi va simţi, la fel ca personajul principal, că totul e atât de sublim, încât timpul se opreşte în loc şi poate obţine nemurirea. Biruirea morţii şi oprirea timpului în loc e o preocupare majoră în religii şi în istoria literaturii, de la Gilgamesh încoace. Faust voia să obţină oprirea timpului în loc pentru o clipă. Ciobanul din Mioriţa obţine oprirea timpului în loc şi contopirea lui cu divinitatea, îndumnezeirea lui, având ca îndrumător spiritual mioara năzdrăvană.
Mioara vorbitoare nu corespunde cu definiţia şi fenomenologia oracolelor, ci cu definiţia de mistagog, de îndrumător spiritual, cum e şi Mefisto pentru Faust sau Virgiliu pentru Dante. Aceşti mistagogi fabuloşi reprezintă metaforic alter ego‑ul lor. Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior.
Ştiinţa religiilor ne învaţă că nunta cosmică a ciobanului este cel mai înalt stadiu de experienţă sufletească. Omul simte cum dragostea divină îl umple şi îl ridică afară din sine, îl absoarbe în divinitate printr‑o nuntă spirituală, cu sentimentul de veşnicie şi nemurire. Cerul cu astrele în Mioriţa, ca în toate mitologiile, este termen imagine, care metaforic simbolizează sfera metafizică invizibilă. Unii au căutat divinitatea în cer cu telescoape şi sonde spaţiale, pe când alţii o găsesc în suflet.
În plus faţă de variantele cu divinitatea din cer (uranică) mai sunt şi variante în care Mândra crăiasă e înlocuită cu o Fată Frumoasă pe munte. Chiar şi cele mai deteriorate variante, unde e descrisă ca o fiinţă în carne şi oase, păstrează legătura cu o fiinţă mitologică din cer. Ea poartă întotdeauna un obiect de podoabă galben. Acest simbol solar o asociază cu Sora soarelui. Ea este apariţia (hierofania) unei divinităţi a pământului (chtonică). Studiul comparativ al conţinutului şi calităţii versurilor ne arată că nicidecum nu poate fi o nimfomană fără ruşine, pe care folclorul să o fi urcat în slăvile cerului, cum au afirmat unii cercetători. Dimpotrivă, ea este o divinitate solară, fată de crai (Crai Nou?), pe care transmiterea orală a textului a coborât‑o pe pământ până la o fată de maior, de popă sau de oameni săraci.
Concepţia de până acum este că ciobanul e ucis şi ascunde adevărul pentru mama sa ca să o menajeze, cu ajutorul alegoriei care prezintă moartea ca pe o nuntă cosmică. Fochi zice: „Episodul… nunţii ciobanului cu moartea”. Blaga scrie în Spaţiul Mioritic că alegoria morţii şi nunţii prezintă moartea ca o nuntă cosmică. El afirmă că „dragostea de moarte” este o însuşire caracteristică românilor. Blaga defineşte metafora, în Geneza metaforei şi sensul culturii, cu ajutorul alegoriei morţii şi nunţii din Mioriţa. Dificultatea metodologică e că Blaga defineşte metafora pornind de la înţelegerea deja existentă a Mioriţei, iar apoi ne explică Mioriţa cu această definiţie. Cum vine asta? Ne învârtim într‑un cerc vicios.
Eliade explică cel mai clar concepţia după care moartea ar fi adevărată, nunta ne‑adevărată, iar ciobanul transcrie moartea ca o nuntă pentru a o înfrumuseţa şi a învălui tragismul situaţiei. Această explicaţie nu corespunde cu definiţia alegoriei, ci se încadrează în definiţia eufemismului. Confuzia dintre cele două definiţii este o amarnică greşeală metodologică. Asta nu putea duce exegeza pe un drum drept, ci a derapat pe alunecuşul nesocotinţei, a dus la o dezastruoasă răstălmăcire a Mioriţei şi la năstruşnica acuzare a românilor de pasivism, pesimism, fatalism şi dragoste de moarte.
Mulţi cercetători anteriori fac o şi mai gravă greşeală metodologică. Ei exclud conţinutul mitologic din Mioriţa. Ştiinţa religiilor ne avertizează că: pentru a obţine o înţelegere deplină a documentelor de folclor, nu trebuie să mai excludem conţinutul lor mitologic. O interpretare pragmatică, ce exclude sensul mitologic şi ezoteric al textului, poate fi înşelătoare şi cu rezultate nimicitoare.
În Mioriţa nimic nu este realitate concretă; totul e simbol. Sub aspectul etnografic şi poetic al Mioriţei, se ascund cunoştinţe despre psihologia abisală, care pot fi analizate cu ajutorul celor mai noi achiziţii din ştiinţa religiilor. Cuvintele concrete nu înfăţişează ceva adevărat sau acţiuni pragmatice cotidiene, ci sunt folosite ca imagini ale unei realităţi poetice, care nu poate fi percepută prin cele cinci simţuri. Limbajul poetic face ca poezia să fie şi clară şi neclară. Ambiguitatea poate pune cititorii pe mai multe căi diferite. Nu toţi putem înţelege la fel vorbirea poetică a ciobanului. Mesajul poetic poate fi înţeles pe mai multe niveluri, ce nu se exclud reciproc. Nivelul ezoteric şi sacru nu exclude nivelul exoteric şi profan. Ciobanul din Mioriţa spune altceva decât ce gândeşte şi gândeşte altceva decât ce spune.
Moartea şi nunta ciobanului sunt metafore adesea folosite de alţii, pentru a dezvălui şi învălui două faze succesive dintr‑un ritual religios, din orice religie: distanţarea corpului de cele lumeşti şi unirea sufletului cu cosmosul. Aceasta este o temă lirică, filosofică şi religioasă universală: o experienţă cognitivă prin care sufletul se detaşează de viaţa pământească a simţurilor, se uneşte cu frumuseţea absolută sau cu iubirea cerească şi ajunge să cunoască o realitate imaginară ce se ascunde dincolo de cele cinci simţuri. Ciobanul descrie o realitate ce are loc înlăuntrul lui şi pe care o proiectează asupra lumii înconjurătoare, până la soare şi la stele.
Mioriţa prezintă experienţa afectivă şi cognitivă a ciobanului, în timp ce priveşte natura şi conştientizează legătura lui cu ea. El simte în peisajul înconjurător prezenţa unui mister şi misterul unei prezenţe. Toate variantele Mioriţei sunt mărturii despre o experienţă psihologică numită „cunoaşterea experimentală a adevărului absolut”, importantă pentru ştiinţa religiilor, pentru filosofie şi pentru oricine vrea să ştie mai mult.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
