In memoriam – Laurenţiu Orăşanu
Călător etern între două lumi, Matei se pregăteşte pentru experimentul trecerii şi urmăreşte o dispariţie care să-i aducă notorietatea (asemenea artistului ce-şi desăvârşeşte opera în ultimele zile de viaţă)
Un om în deplină forţă creatoare, abia instalat în confortul mental al pensiei, şi care îşi intuieşte sfârşitul foarte aproape, la ce se gândeşte? Cum să dea un sens gestului morţii? Şi cum orice călătorie presupune şi o întoarcere, când şi sub ce formă? – sunt întrebările pe care le ridică Laurenţiu Orăşanu în ultima sa 
carte „Migraţii”. Regretul pentru viaţa curmată prea devreme e transcendată pe calea artei şi în locul ei se instalează firesc speranţa şi posibilitatea întoarcerii.
Pornind de la Mitul Reintegrării (Mircea Eliade) şi de la Călătorii în lumea de dincolo (Petru Culianu), autorul imaginează moartea ca pe un experiment al spiritului ce se vrea împrospătat, reînvigorat prin noi forţe creatoare. Filosofic, Laurenţiu O. propune călătoria inversă ca un contrapunct al Marii Călătorii. El explică energetic acest tip de migraţie; numai un spirit tânăr (ce-şi părăseşte înainte de termen trupul) posedă forţa necesară întoarcerii (în sensul de motivaţie a celor ce pleacă, lăsând în lume o iubire sau o idee ce trebuie continuată sau valorificată). Prin eroul său Matei Gorganu, autorul propune o rezolvare a enigmei savantului Petru Culianu, ucis în toaleta din University of Chicago. El interpretează această dispariţie ca o intenţie de-a comunica cu acel dincolo. Mitul Reintegrării e deplasat către ideea de simbioză a spiritelor. Această reprezentare presupune o evoluţie spirituală ce nu ţine doar de istoria formării ca individ, dar şi de fenomene de întoarcere şi integrare parţială a altor spirite. Moartea lui Matei Gorganu nu este o simplă sinucidere ce deschide un joc al presupunerilor despre crima organizată de grupul mişcării legionare din Chicago sau de securitatea română. Ea se impune ca ritual de trecere în scopul cunoaşterii şi a legitimării unei teorii ce aşază Mitul Reintegrării într-o nouă perspectivă.
Romanul are o arhitectură polifonică ce face posibilă curgerea debordantă şi întâlnirea migraţiilor. Personajele îşi încrucişează destinele dincolo de limitele unui ciclu existenţial. Primul capitol urmăreşte exodul unei grupări legionare la Chicago şi surprinde o familie de evrei a cărei istorie este patetic descrisă de bijutierul Sami Weisman, aflat la a treia migraţie: Lemberg –Polonia, Bacău-România şi ultima destinaţie New York (1940). Capitolul doi urmăreşte migraţia lui Felix, fata profesorului Chiriacescu – curtată de majoritatea colegilor de an – pentru a-şi uni destinul cu Matei Gorganu (alias Petru Culianu). Matei evadează din lagărul comunist pentru a deveni discipolul profesorului Vlad Mirescu (alias Mircea Eliade) cu o bursă de studii la Roma. În partea a treia, demersul alunecă în ezoteric urmărind exclusiv destinul lui Matei, aflat şi el la a treia migraţie: Roma, Copenhaga, şi iată-l profesor la U-Chicago, deopotrivă indezirabil regimului politic din România şi grupului legionar din Chicago.
Descoperim o scriitură armonioasă şi zveltă, de esenţă clasicizantă. Structural, prin construcţia şi minuţiozitatea detaliului scenic, întreruperea bruscă şi reluarea firelor narative, este mai apropiată de tehnica cinematografică. Portretele psihologice – vignete ce pornesc de la modele reale sau autobiografice – sunt imortalizate într-un anumit moment de timp ce ţine de afectul sau amintirea auctorială. În final, havuzul narativ pune în corespondenţă toate personajele.
Există o densitate şi o conciziune a textului specifică creatorului care nu mai are timp. Un ritm susţinut în care se desfăşoară şi amalgamează destine, o vrie de migraţii transgresează spaţii istorice şi metafizice conduse sau mijlocite de sentimentul intransigent şi irevocabil al iubirii. Iubirea se aşează în afara moralei creştine, este năprasnică şi neîndurătoare, ea consolidează fiinţa şi îi dă un sens. Aceeaşi vrie şi ritm de sarabandă l-am întâlnit la regizorul Nemescu în filmul California Dreamin’ – unde viaţa, dinaintea morţii, forfoteşte, trepidează, are acea viteză, intensitate şi strălucire a călătoriei prin tunelul luminos al celor trecuţi prin moartea clinică, despre care autorul comentează ca fiind singurele mărturii înspre şi dinspre dincolo în care senzaţiile şi percepţiile sunt înlocuite de impresii şi halucinaţii.
Laurenţiu O. este fascinat de lumea ezoterică a chiromanţilor, a para-normalilor şi a prezicătorilor. Scriitorul evocă fenomene ca Nostradamus, Giordano Bruno sau Petrache Lupu. Spiritul magic al lui Culianu, fascinat de lumea şi filosofia Renaşterii, este modelul personajului său, marcat de un destin la fel de tragic şi misterios. În viziunea lui Matei, aceşti aleşi, aud voci sau au viziuni integrând marile spirite ale celor trecuţi dincolo. Ideea se naşte într-o mănăstire din Veneţia, unde Matei descoperă o scrisoare a lui Giordano Bruno către protectorul său Giovanni Moncenigo. Ea vorbeşte de lucrarea „Cena de le Cenere” ce preia şi continuă teoria heliocentrică a lui Copernic, fără ca G. Bruno să fi cunoscut vreodată scrierile fizicianului.
Sintagma de-aici nu se vede acolo explică condiţia damnată a omului ce nu găseşte sprijin în zeii care pur şi simplu nu văd, sau nu înţeleg suferinţa umană. Ea impune o nouă religie, aşa cum îi şopteşte spiritul profesorului Mirescu, în care comunicarea cu dincolo se realizează în două sensuri. Universul lui Laurenţiu O. este populat de spirite ezoterice ce au un destin de împlinit, şi prin urmare, acţiunile lor, oricare or fi ele, sunt justificabile. Morala lor este cea a elitelor, a stăpânilor, aşa cum o definea Nietzsche, ce lucrează în sensul dezvoltării şi îmbogăţirii spirituale a societăţii. Felix acţionează condusă de spiritul iubirii. Asemenea Medeii sacrifică tot, lăsând în urmă părinţi, tradiţii, iubiţi, prieteni. Îşi părăseşte iubitul şi pleacă într-o lume necunoscută cu un Jan oarecare pentru a-l întâlni pe Matei şi a se dedica întrutotul carierei lui ştiinţifice. Personajele romanului ridică întrebarea pe care Nietzsche o pune în Die fröhliche Wissenschaft (Ştiinţa Voioasă): dacă ne putem imagina că ştiinţa ar fi existat sau atins nivelul de astăzi dacă n-ar fi fost pusă la cale de magicieni, alchimişti, astrologi şi vrăjitoare? Filosofia autorului se concretizează în acel dincolo există şi ideea că putem să ne întoarcem când dorim; concepte induse prin epifania profesorului ce-l iniţiază în noua religie.
Scriitorul îşi propune o trecere magică abordând terapia scrisului chiar şi pe patul de moarte în spital, când face ultimele corecturi. Moartea autorului în paralel cu desăvârşirea unei creaţii defineşte o poetică ce reproduce ca pattern primul episod al Migraţiilor. Vera, nepoata lui Sami Weisman, o tânără artistă hippie, suferind de o boală necunoscută, nu poate să moară până nu-şi desăvârşeşte tabloul-templu, ce se întinde circular pe zidurile atelierului de creaţie. Episodul trimite la legenda Meşterului Manole şi la templul Iuliei Haşdeu. Zidul pe care Vera pictează are semnificaţia durabilităţii creaţiei şi este în acelaşi timp un sanctuar sau un portal către dincolo prin care comunicarea va rămâne viabilă pe calea artei. Iconografia Verei aduce o religie „hippie” provocată de dispariţia profetului ei: John Lennon. Părinţii Verei a căror destine s-au despărţit cu 40 de ani în urmă (Simona Weisman şi Adrian Georgescu) se vor regăsi prin fiica lor în acest spaţiu sacru – punte peste timp.
Laurenţiu O. este şi autorul iubirilor furtive. Înainte de-a se concretiza într-un ideal, iubirea este un joc, o cavalcadă, o căutare sau un instrument de cunoaştere. Ea nu istoveşte şi nici nu acţionează în detrimentul virtuţilor eroului, ci le potenţează sau se constituie ca sursă de inspiraţie şi energie. Un ideal ludic, impudic şi cavaleresc al iubirii aparţine deopotrivă femeilor şi bărbaţilor, în afara oricăror pre-concepţii moral-creştine. Femeia este atotcuceritoare, fatală, superioară bărbatului, devoratoare, meşteră şi fără scrupule în ale iubirii. În ciuda unei aparente frivolităţi, femeia caută iubirea perfectă care trebuie să corespundă modelului şi idealului ei.
Călător etern între două lumi, Matei se pregăteşte pentru experimentul trecerii şi urmăreşte o dispariţie care să-i aducă notorietatea (asemenea artistului ce-şi desăvârşeşte opera în ultimele zile de viaţă).
Eroul se surprinde dintr-odată în jocul unor preocupări bizare: şahul, pe care-l practică miraculos cu mutările marelui campion Emanuel Lasker, jurnalismul anti-comunist şi presa favorabilă monarhiei. Profesorul îi revelă epifanic legătura cu spiritul evreului Wolfi Eisen, camarad de regiment cu Sami Weissman. Wolfi moare în tranşee, unde juca şah orb purtând cu el cartea cu mutările celebre ale lui Lasker. Locuit de spiritul lui Wolfi, prin acel fenomen de întoarcere controlată şi integrare a spiritelor, Matei îşi explică înclinaţia subită către religia şi filosofia iudaică. Spiritele alese deţin această calitate de-a efectua călătoria invers fără riscul de-a se întoarce în persoana unui troglodit. Autorul încearcă o elucidare a misterului morţii lui Culianu, propunând varianta sinuciderii, la care eroul, angajat în proiectul călătoriei în două sensuri, nu se gândise până n-a intrat în posesia pistolului oferit de Adrian Georgescu (bunicul iubitei şi omul de bază al lui Malcu, şeful mafiei legionare din Chicago). Eroii acţionează în sprijinul unei idei sau instituţii ce le conferă un sens existenţial şi o misiune de credinţă: Malcu şi Andrei – sub semnul jurământului dat legiunii, Felix îşi pune toată priceperea şi energia în cariera lui Matei, Marcel Dragoman rămâne fidel securităţii care l-a educat şi l-a scos din mizerie. Gorganu se sacrifică pe altarul ştiinţelor ezoterice. Toate personajele contribuie la crearea imaginii crimei perfecte: telefoanele de ameninţare, victima care îşi invită călăii la aceeaşi oră în cabinetul său, pentru a îndepărta obiectul delict ce ar fi putut fi interpretat ca o sinucidere. Convocarea victimelor la ora morţii anunţă o formulă ritualică a trecerii.
În subsidiarul acestui demers cu aparenţă de thriller, răzbate pluralitatea lumilor, configurarea destinelor într-un arbore de decizie, puterea extraordinară a gândului ce poate controla conştiinţe. Precum în tragedia greacă, destinul eroilor este predeterminat şi revelat prin arta premoniţiei cu care eroul cochetează prin emisiuni televizate despre telepatie şi clarviziune, unde Patty serveşte ca mediu.
Geografia spirituală a migraţiei trece prin mitul Marii Călătorii într-o perspectivă filosofică nouă, a celui care-şi pregăteşte temeinic şi conştient trecerea. Ea este imaginată ca o migraţie către acel „dincolo” de unde se poate întoarce oricând – „controlat” – să ne locuiască cu spiritul sau cu opera pe care o lasă în urmă.
Numele eroilor nu sunt întâmplătoare. Profesorului Mirescu asistă la miracolul lumii, căruia îi caută semnificaţii. Numele face aluzie la Pico de la Mirandola, obiectul cercetărilor lui Petru Culianu. Gorgan, cuvânt de origine orientală, are semnificaţia unei movile peste un mormânt străvechi. Numele anunţă destinul morţii pe care eroul are forţa să şi-l construiască singur.
Revenit din migraţii, regăsindu-se în matricea stilistică românească, scriitorul părăseşte graţios această lume, propunând corespondenţe literare şi metafizice legate de iminenta sa dispariţie. Romanul – o autoscopie a psihiei ultragiate de un destin stupid – nu aduce cu sine lamentaţie sau spaimă în faţa necunoscutului, ci oferă un sens măreţ şi constructiv condiţiei artistului.
Pe 13 februarie 2016 s-a comemorat un an de la trecerea în nefiinţă a scriitorului urmată de lansarea „Migraţiilor” la care au participat Bedros Horasangian şi Christian Crăciun. Avem credinţa că autorul a călătorit invers cu aceste ocazii şi s-a integrat spiritului viu al audienţei.
