Deşi ne-a atras atenţia dinainte că vom avea de-a face cu o multitudine de genuri (sau, mai degrabă, de moduri de scriere), Theodor Parapiru reuşeşte să ne redefinească din mers aceste forme literare
În mijlocul acestei veri, Teodor Parapiru şi-a surprins şi admiratorii şi criticii, deopotrivă, cu o carte de excepţie, aş spune cu o carte-eveniment. Prozator prin excelenţă, poet şi dramaturg, de asemenea, eseist de primă linie, autor de remarcabile romane poliţiste, enciclopedist prin amploarea şi diversitatea operei, spirit neoclasic, neorenascentist, satiric şi polemist redutabil, totodată, Theodor 
Parapiru, deşi egal în manieră şi profunzime de-a lungul întregii opere, şi-a manifestat, totuşi, chiar dacă destul de discret, şi o mare afecţiune specială, aceea de a iubi parcă un pic mai mult creaţia cea mai elaborată şi mai plină de importanţă socială a domniei sale, şi anume Dicţionarul enciclopedic de expresii celebre, editat succesiv în mai multe ediţii mereu îmbunătăţite şi aflat acum, gata de tipar, într-o nouă formă, se pare, definitivă. Cu noul Testis – o carte de numai 80 de pagini – autorul Detectivului orb are suficiente motive să-şi îngăduie o nouă „slăbiciune”, ştiind cu câtă pasiune şi speranţe a scris-o, şi din mărturisirile sale, dar şi din graba cu care a publicat înainte câteva texte în revista Axis Libri şi mai apoi chiar volumul, venit parcă dintr-o dată şi deloc anunţat într-un miez de vară extrem de secetos.
Ştiind foarte bine că oferă ceva nou pe scena literară, Teodor Parapiru şi-a definit cartea ca fiind una de „poeme, romane, scenarii, parabaze, istorii parenetice, entelehii”, ţinând să specifice „Sezonul I” şi avertizându-ne astfel că va fi şi (cel puţin) un sezon II. „Aurum nostrum non est aurum vulgi” („Aurul nostru nu este aurul gloatei”), celebra maximă a alchimiştilor, vine cu un alt avertisment, de aceeaşi blândeţe, aproape socratică: această carte este cu totul şi cu totul altceva decât toate câte au fost până acum, pare să zică autorul, subliniind, totodată şi înalta strădanie de profundă prelucrare, precum aceea de altădată a creatorilor de aur. Moderator cunoscut de o ţară întreagă al Salonului Literar „Axis Libri” (i-a „moderat” în Sala „Eminescu” a Bibliotecii „V.A. Urechia” pe academicienii Mihai Cimpoi, Eugen Simion, Nicolae Breban, pe Alex. Ştefănescu, Gheorghe Buzatu, Daniel Cristea-Enache, Mircea Cărtărescu etc.), Teodor Parapiru şi-a exprimat adesea temerile în legătură cu restrângerea dramatică, până la nivelul unei elite extrem de restrânse a autenticilor receptori de literatură şi s-ar părea că această carte tocmai lor li se dedică, fără a comite nicidecum vreun act de discriminare. Din acest punct de vedere, recursul la textul ultrascurt, în această eră de „pilulizare” (până şi cosmonauţii pleacă printre stele cu esenţe nutritive reduse la minim ca substanţă), pare singura cale de reuşită.
„Calendarul Doamnei Globale Julieta”, primul text, are numai 34 de rânduri, rezultat ale unei aşezări speciale a cuvintelor conţinute, astfel ca ideea de scriere deosebită să fie iarăşi subliniată. Doamna Globală Julieta este personajul central al cărţii şi totodată „cheia” tuturor descifrărilor posibile ale unor întâmplări, dialoguri, stări, fapte şi idei toate, fără excepţie, învăluite în aburul dens şi decantator de esenţă al unei filosofii/înţelepciuni de care numai Theodor Parapiru putea să dea dovadă. Nu degeaba îi spun eu „Patriarhul”… Cu câtă abilitate concentrează substanţa epică în această veritabilă bijuterie a prozei scurte româneşti vom vedea din replica finală a Doamnei Globale Julieta, care în anul 2022, „de ziua Sf. Ilie Tişbutul din Galaad” împlineşte 100 de ani şi care, preocupată de ziua în care trebuie ridicat gunoiul şi încurcând-o, se reabilitează în faţa nepotului cu un „ – Ei, poftim, iar le-am încurcat! De la o vreme, toate zilele mi se par de gunoi!…”
Deşi ne-a atras atenţia dinainte că vom avea de-a face cu o multitudine de genuri (sau, mai degrabă, de moduri de scriere), Theodor Parapiru reuşeşte să ne redefinească din mers aceste forme literare, numind, de pildă, o întâmplare sau alta „roman” („– Gata cu introducerea! Acum, povesteşte cuprinsul romanului!”, se răsteşte poştaşul Corbu la interlocutoarea sa, în „Ecuaţie cu mai multe necunoscute”). Autorul dovedeşte o admirabilă capacitate de a prinde ideea la limitele şi la graniţele cele mai subtile ale genurilor, aşa încât te poţi întreba dacă un text sau altul este eseu, proză, poezie, miniteatru sau ceva ce nu poate fi definit, dar care convinge. Sigur, de departe, firul care leagă cartea şi care-i conferă sens şi valoare de interpretare este cel epic, dacă ne gândim şi la faptul că avem de-a face cu câteva personaje importante, purtate de la o pagină la alta, fiecare dintre ele special alese, cu mare putere de reprezentare şi simbol. Ele se grupează în jurul Doamnei Globale Julieta, o respectabilă doamnă cu vârstă matusalemică, un fel de preoteasă laică, lider informal sau înalt reprezentant al comunităţii predominat rurale, dar cu ramificaţii şi în lumea înstrăinată a marilor oraşe. Şi Doamnă, şi Globală, şi Julietă personajul feminin din cartea lui Theodor Parapiru are toate şansele de a râvni la un loc important printre personajele feminine cele mai pitoreşti ale literaturii române.
Apar în scenă poştaşul Corbu – un neobosit purtător de cuvânt (mesaj), blajinul vecin Marţian, doamna Elvira, fostă contabilă, socotitorul lumii, fără de care nici măcar Globalizarea nu e posibilă, doamna Mina o exartistă, actriţă, mare îndeplinătoare de roluri şi, mult mai important decât toţi, domnul Solo, autorul unui registru misterios, intitulat „Codex Testis” în care consemnează totul şi devenind astfel marele cronicar al lunii, cel care, într-un text admirabil, „Călătoria domnului Solo”, părăseşte societatea timp de trei zile pentru a se întâlni cu Tucidide şi a lămuri cu ajutorul lui marea dilemă dacă istoria se repetă sau nu şi, dacă se repetă, cum se repetă ea. Mai apar şi alte personaje, dar numai pentru a servi la consemnarea unor fapte atât de desosebite şi pline de semnificaţie, încât să aibă meritul de a intra în celebrul registru al domnului Solo şi, în felul acesta, în istorie. Cu aceste personaje, toate la un loc, dar şi cu firul epic prezent în majoritatea textelor ultrascurte, cartea ar putea fi considerată un roman. Cu replicile antologice de sfârşit de poveste sau cele ce se înfiripă în desele dialoguri, Testis ar putea fi teatru, dar, în egală măsură şi eseistică, şi creaţie satirică sau lirică. Numai că, volumul nu este nici una, nici alta, el se constituie din intersecţia optimală a tuturor acestor moduri de abordare, astfel încât se poate spune că Theodor Parapiru a reuşit ceea ce şi-a propus de fapt: să găsească calea cea mai scurtă şi mai eficientă între scriitorul care are cu adevărat ceva de spus şi cititorul capabil să recepteze la nivelul scontat, acela pe care îl presupune deviza „Aurum nostru non est aurum vulgi”.
Indiferent însă de genul în care s-ar încadra „povestea”, ea surprinde prin ineditul şi pitorescul ei şi, mai ales, prin puterea de fabulare pe care aceste mici „istorii parenetice” (de la franţuzescul „parenetique”=„moralizator”) ar putea-o induce în imaginaţia cititorului avizat, chiar, aş spune, elitist. Când domnul Solo este rugat să mai citească un capitol din „Codex Testis”, ascultătorii devin veritabili profesionişti ai receptării, aprobă sau dezaprobă, pun întrebări neaşteptate, oferă sugestii imprevizibile sau pur şi simplu votează în legătură cu unele învăţăminte care trebuie trase. În „Scor egal”, domnul Solo citeşte despre moartea voluntară a filosofului grec Diogene, care şi-a ţinut răsuflarea până la deces, iar, la sfârşit, întreabă: „Aţi vrea să muriţi ca Diogene?”, votul fiind egal, 3 la 3… O minunată parabolă a modului de a interpreta în mica lor comunitate marea problemă a păcatului originar ni se oferă în „Grădina vecinului Marţian”, text în care, după ce acelaşi domn Solo citeşte din registrul lui jerpelit povestea cu Adam, Eva şi mărul şi după ce auditorii pun diverse întrebări, personajul Marţian vine cu o ofertă nu numai irezistibilă, dar şi departe de tensiunea marilor proble-
me ale lumii: o tavă cu mere (reale) din grădina sa…
Înaintea domnului Solo însă ultrascurtele lui Theodor Parapiru aduc în prim plan, cum am mai spus, pe inegalabila Doamnă Globală Julieta, prezentă şi în primul text, dar şi în ultimul, pus de autor direct pe coperta a IV-a, fără a o mai insera în interior. Povestea cu „ziua de gunoi”, apoi cea în care iese la poartă pentru a privi la convoaiele mortuare ce trec pe uliţă şi răspunde celor care o intreabă asupra identităţii decedatului
„– Nu eram eu!…”, „aventura” cu participarea la a 75-a anivesare a absolvirii liceului, în care bătrâna stă şase ore la morminte pentru a discuta ce ceilalţi despre timpul de atunci şi timpul de acum şi alte câteva asemenea pasaje sunt de o frumuseţe rară. Ştiindu-l/ cunoscându-l foarte bine pe Theodor Parapiru, nu numai prin minunatele sale cărţi, dar şi prin lungile discuţii despre lume, viaţă şi literatură ce se încing sus, în biroul de la etajul II al Bibliotecii, după terminarea întâlnirilor de la Salonul „Axis Libri”, am putut lesne descoperi în acest minunat personaj feminin din Testis pe mama domniei sale, o respectabilă doamnă, aflată la o vârstă destul de înaintată în spaţiul atât de greu de păstrat al lucidităţii, înţelepciunii şi clarviziunii, cu o filosofie aparte din care să te inspiri în cele mai profunde domenii ale cunoaşterii. Ar fi, suntem convinşi, cel mai minunat dar pe care Theodor Parapiru l-a putut oferi celei care i-a dat naştere. Iar literatura, adevărata literatură, îşi găseşte, şi în acest fel, un bun loc între copertele ce cuprind acest minunat Testis, Sezonul I.
■ Theodor Parapiru, Testis, Editura Senior, Călăraşi, 2016
