După o perioadă destul de lungă de aşteptare, ca un exerciţiu de răbdare, virtute mult iubită de Dumnezeu, o parte din vasta creaţie a Doinei Mihălescu şi-a aflat locul de expunere cel mai adecvat. Subiectele sale consună cu spaţiul brâncovenesc amprentat de sacrificiul Sfinţilor Brâncoveni
Cuhnia palatului brâncovenesc de la Mogoşoaia, spaţiul cel mai apropiat de forma originară pe care o vor fi avut odinioară ctitoriile civile din ansamblul rezidenţial al voievodului ma
rtir, de la margine de Bucureşti, atrage parcă de la o vreme artiştii cu adevărat chemaţi spre a-şi expune aici operele.
Cuhnia-galerie, cu zidurile sale de cărămidă aparentă, cu hornul înalt ca o cupolă ascuţită spre înălţime, cu încăperile-i înguste şi lungi în care treci direct din generoasa rotondă centrală, cu firidele ei boltite, săpate în pereţi, invită fără echivoc la un discurs plastic evocator de spiritualitate răsăriteană. E un spaţiu tradiţional şi, în acelaşi timp, un spaţiu de expunere neconvenţional, o bucătărie domnească medievală convertită la o destinaţie artistică. De aceea, cred, nu orice fel de aborare plastică e binevenită în Cuhnie. Doar acele artefacte ce-şi trag seva din tradiţia creştin-ortodoxă se află la ele acasă în Cuhnie, indiferent dacă e vorba de pictură, grafică, sculptură ori artă decorativă.
În luna iulie a anului 2016 şi-au aflat aici locul cel mai potrivit lucrări de pictură şi grafică reunite într-o nouă expoziţie personală semnată Doina Mihăilescu, artist plastic şi restaurator cu o bogată experienţă şi cu o impresionantă activitate, desfăşurată pe parcursul a peste cinci decenii.
De la „postbizantinism”, curent astfel identificat în arta românească contemporană pe la începutul deceniului nouă al secolului XX, se revendică o întreagă pleiadă de artişti, din mai toate generaţiile. Bună vreme, după o perioadă lungă de cenzură ateistă, exprimarea neconstrânsă a spiritualităţii a reprezentat o tendinţă firească în arta noastră, apoi s-a transformat în modă şi a condus la confuzia, perpetuată până în prezent, între arta sacră şi arta religioasă. Mai mult decât atât, artiştii au început să cocheteze asiduu cu subiectul religios, fără a avea măcar cunoştinţele teologice de bază ori o trăire autentică, ceea ce a produs, inevitabil, lucrări ambigue din punct de vedere al mesajului, chiar dacă izbutite la nivel formal. La fel cum se întâmplă cu arta icoanei, când iconarul e nepregătit sau nesincer 
şi astfel chiar imaginea obţinută îi trădează scăderile, la fel stau lucrurile şi în creaţiile cu subiect religios din arta contemporană, când artiştii socotesc de bon ton să le abordeze şi o fac exclusiv din considerente estetice. Propria operă îi trădează. Esteticul era intrinsec artei sacre autentice, funcţia sa primordială fiind aceea de slăvire a lui Dumnezeu.
Prin urmare, artiştii români contemporani ce se pot revendica fără urmă de îndoială de la tradiţia bizantină au rămas, de fapt, puţini. Printre aceşti aleşi se numără şi protagonista expoziţiei „Octavă celestă” de la Cuhnia Mogoşoaiei, pictoriţa Doina Mihăilescu.
Cele circa cincizeci de lucrări de pictură şi grafică expuse alcătuiesc o „colecţie” cu totul specială de „personaje cereşti”, spre a-i numi cu sintagma cea mai potrivită pe sfinţii dreptei credinţe care, de-a lungul timpului, au pătruns în conştiinţa şi în sufletul artistei, desprinzându-se fie din icoanele la a căror restaurarare trudeşte cu osârdie, fie din lecturile aprofundate, fie din trăirea cea mai autentică a credinţei.
Pe suprafeţe generoase ca dimensiuni, cel mai adesea, Doina Mihăilescu reinterpretează în cheie modernă şi extrem de personală arta frescei bizantine din bisericile pe unde de-a lungul timpului a lucrat la salvarea patrimoniului naţional. Tehnica sa, bazată pe utilizarea grundurilor colorate, cu intervenţii în tempera, creion, cărbune colorat, foiţă de aur, trimite din punct de vedere vizual spre arta murală bizantină, însă nu e vorba doar despre o sugestie la acest nivel. Creaţia Doinei Mihăilescu pune în acord „miezul” cu „coaja”, adică ideea cu tehnica prin care o face perceptibilă la nivel vizual, esenţa cu aparenţa.
Experienţa dobândită prin lucrul efectiv se conjugă în arta sa cu trăirea zilnică a credinţei, astfel că spectatorul are privilegiul de a contempla o formă de rugăciune materializată în imagini de mare rafinament, dar şi cu o conotaţie spirituală puternică şi directă.
Expoziţia de la Cuhnia Mogoşoaiei s-a alcătuit din opt serii de lucrări mai recente, datate din anul 2011 şi până în prezent, cărora li s-au adăugat, pentru a pune mai bine în evidenţă statornicia viziunii şi a preocupărilor Doinei Mihăilescu, câteva lucrări de grafică din anii studenţiei. Titlurile celor opt serii sunt cât se poate de sugestive: „Stâlpnicii”, „Maria Egipteanca”, „Cele şapte scrisori către Ignatie Teoforul”, „Îngerul Învierii”, „Iov”, „Chipul isihast”, „Crinul Pustiei”, „Sufletul pentru zece zile” şi „Desene cu ochii închişi”.
Artista şi-a ales „eroii” dintre asceţii de referinţă ai ortodoxiei, pe care-i consideră exemplari în orice loc şi în orice epocă. Ei reprezintă adevăratele modele de urmat, ne sugerează fiecare lucrare constituită într-o meditaţie asupra condiţiei lor de oameni care au reuşit să-şi înfrângă patimile şi neputinţele şi să strălucească în Împărăţia lui Dumnezeu.
Îngerul, prezenţă constantă în pictura şi în grafica Doinei Mihăilescu, revine în felurite ipostaze, înveşmântat în alb ca şi Stâlpnicii, purtător de aripi şi de chip luminos, blând şi protector. „Crinii Pustiei” trimit nu doar la realitatea existenţei unor astfel de forme vegetale în locurile de re
tragere ale asceţilor ci sugerează, printr-o splendidă metaforă vizuală, chiar viaţa duhovnicească a acestor retraşi din lume pentru a se dărui, integral, lui Hristos.
Ca un exerciţiu de rugăciune continuă sunt „Desenele cu ochii închişi”, formulă plastică neobişnuită, prin care artista se abandonează în voia Duhului şi primeşte să se transforme în vas prin care să curgă picătura de har divin. Mâinile emaciate, purtătoare de prunci înfăşaţi, adesea reprezentate în desenele-i delicate, reiau inconştient o imagine rară în iconografia ortodoxă, prezentă în glaful uşii de intrare în pronaosul unor biserici din nordul Olteniei: Palma lui Dumnezeu ţinând în ea, în chip de prunci, sufletele mântuite.
În chip paradoxal, cele mai multe dintre lucrările Doinei Mihăilescu reuşesc să pună în acord monumentalitatea reprezentării cu smerenia trăirii artistei. Personajele-i cereşti sunt înfăţişate auster, croite din linii simple, unduite, din culori reţinute. Predomină, cu rare excepţii, albul, griurile colorate şi degradeurile. Astfel, ele iradiază lumină vizibilă şi lumină nematerialnică. Unele dintre compoziţii recurg la formula non-finitului. Fondul rămâne cel al texturii pânzei, asupra căreia nu intervine, iar anumite zone, precum mâinile sau aripile, uneori chiar portretele, rămân doar la stadiul de contur în creion. Personal, am interpretat această opţiune ca pe o formă de smerire. Cu siguranţă, orice artist sincer, care a ales să abordeze spiritualitatea propriei credinţe, are conştiinţa limitării sale, aşa încât el simte când trebuie să se oprească, când nu mai are el puterea să dea chip văzut lumii nevăzute. Simte, pur şi simplu că nu poate închide într-o suprafaţă mărginită, nemărginitul.
După o perioadă destul de lungă de aşteptare, ca un exerciţiu de răbdare, virtute mult iubită de Dumnezeu, o parte din vasta creaţie a Doinei Mihălescu şi-a aflat locul de expunere cel mai adecvat. Subiectele sale consună cu spaţiul brâncovenesc amprentat de sacrificiul Sfinţilor Brâncoveni. Un regal de pictură contemporană, dar şi de trăire a oferit artista, ca ofrandă, Mogoşoaiei.
