„Dacă aş fi un om care să scrie cărţi, aş merge chiar acum/ şi mi-aş captura lumile în cuvinte”. Afirmaţia aceasta, prezentă într-un poem aflat înspre finalul volumului Aproape memorie, întăreşte o presupunere care se insinuează încă de la început: aceasta nu este o carte. Dar negaţia nu funcţionează ca în Trădarea 
imaginilor; acolo, Magritte, dincolo de fulgurantul blocaj logic pe care îl arunca privitorului, nu făcea altceva decât să ilustreze o evidenţă, să figureze de fapt distanţa între semnificant şi semnificat. Cu Aproape memorie lucrurile sunt ceva mai complicate pentru că, într-adevăr, nu e o carte, o simplă carte. Cum ar putea fi, dacă e creaţia unui „om ce cărţi nu poate”, „un om care nu va scrie niciodată cărţi”?
Crezul artistic al Adrianei Teodorescu nu e exprimat printr-o artă poetică clasică, cu titlu sugestiv şi atenţie la densitatea de idei per vers, ci se regăseşte disparat de-a lungul întregului volum. Din loc în loc răsar fragmente de crez, ca nişte obiecte-totem din Inception-ul lui Christopher Nolan, care să ne reamintească cine suntem – noi, cititorii – în text şi cum să ne raportăm la lumile prin care trecem. Nu trebuie uitat faptul că nu suntem într-o carte şi că pericolul cel mai mare e căderea în (starea de) carte, aşadar nu trebuie să ne oprim ori, mai grav, să întoarcem privirea – am risca, asemenea femeii lui Lot, să încremenim într-un bloc de sare: „până la sens irup puzderii de dacă/ de care mă feresc să nu mă târască în vreo carte./ M-ar pune în cuvinte/ nu m-ar mai lăsa să ies niciodată”. Căderea în cuvânt, anchilozarea în pagini şi cuvinte care închid pare să fie temerea majoră. Reiese că de aici statutul perisabil – şi cu o relevanţă pusă sub semnul întrebării – al textului. El nu este decât o rachetă purtătoare în toată ecuaţia, un obiect consumabil în drumul înspre ceva. „O carte scriindu-se le destramă pe toate celelalte/ Şi-apoi o rupi ca să poţi intra tu însuţi în ea,/ şi-acolo, singur, renunţi la tine ca să o cunoşti bine”.
Textul este, aşadar, o diluţie infinitezimală a ideii, administrat unui cititor care este, şi el, diluat infinitezimal („renunţi la tine”). Rămâne foarte puţin în joc, aparent, dar la fel ca în cazul Somnului lui Dali, lumea întreagă aproape dispare, se reduce la un insignifiant apendice şi lasă în centru esenţa. Aproape memorie e de fapt o carte-drog (dacă e să facem concesia de a admite totuşi că ar fi, ori măcar ar semăna cu o carte); nu substanţa în sine, sub raportul compoziţiei chimice, e interesantă, ci ceea ce poate produce odată abandonaţi în ea.
Demersul critic pare oarecum abuziv într-un asemenea caz (cum de altfel se întămplă cu mai toate textele bune). E reducţionist şi pare să vină cu unelte nepotrivite – ca în cazul încercărilor ştiinţei de a supune analizei mituri. Critica vine cu grile şi metode pentru ca în final să se poată pronunţa asupra a ceea ce se află pe masa de disecţie. Pentru că, în ultimă instanţă, este producătoare de verdicturi. Fără să aibă instrumente precise ori să poată respecta canoane ştiinţifice (posibilitatea de a obţine rezultate identice la infinit, în condiţii de laborator identice), este privită totuşi ca un instrument de măsură şi control. Dar poemele din Aproape memorie nu sunt suma cuvintelor lor şi nici volumul nu este suma poemelor.
Am găsit în volum ceva care face justificat paragraful anterior şi descurajează disecţiile de dragul lecţiei de anatomie. Acest ceva ar putea fi definit cel mai bine prin capacitatea de a induce abandonarea de sine („renunţi la tine ca să o cunoşti bine”, spune autoarea, referindu-se la procesul de adâncire în lumea cărţii în general). S-ar putea ca tonul uşor inegal să nu fie, pe această cale, o întâmplare, ci rezultatul alternării unui necesar proces de anestezie cu momentele de imersiune violentă, de roller-coaster care nu întreabă cititorul dacă e pregătit. Contactul cu reţeaua de angoase din subteran se face, aşadar, dozat. Dar călătoria nu se opreşte. De asta susţineam mai sus ideea cărţii-drog: pentru că solicită şi sperie, oferă şi mângâie. Cert este ca la final îl lasă pe cititor, ca orice călătorie demnă de povestit (deşi poate imposibil!), cu minţile rătăcite.
Adriana se teme de moarte. Dar poate că, mai curând, moartea ar trebui să se teamă de Adriana, pentru că în vreme ce moartea are un singur truc (pe care ne tot străduim să-l pricepem şi nu reuşim, da), Adriana are mai multe. Mărturisea că îi dă întâlniri acesteia în cultură şi fuge (poate de asta, în parte, volumul e o fugă printr-un labirint al spaimelor). Dar nu întotdeauna; uneori încearcă alte strategii decât fuga; pentru că pe vremuri, când moartea uita să-şi mai pună coasa în cui, oamenii îi opuneau forţa cuvântului. A numelui. Ascundeau fetele în băieţi şi viceversa. „eu nu sunt adriana/ m-am tuns ca un puşti,/ capul meu alunecă încă printr-o clepsidră/ când voi fi mare o să mă ascund până când/ şi vârsta, ca o boală, îmi va trece.” Alteori varianta unui înlocuitor pare mai plauzibilă, pentru că morţii nu îi pasă de indivizi, ci de numere: „niciunul din noi nu poate fi mort dacă găsim pe altul/ că trebuie să aflăm pe cineva care să ne înlocuiască”. Nici unul dintre aceste trucuri, însă, nu asigură decât victorii temporare, de etapă, în faţa morţii. Asta pentru că mai există unul, suprem, şi în virtutea căruia moartea va pierde practic prin obţinerea unei victorii goale: „Ziua în care mă voi simţi întreagă va fi şi a morţii./ Toate punctele mele vor însemna fiecare,/ mai mult decât au însemnat împreună vreodată,/ apoi voi fi hrană pentru peşti.”
Dar „ziua întregirii” e un punct terminus. Ceea ce rămâne, până atunci, e o luptă. Aproape memorie e, deci, jurnalul luptei prezente cu angoasele încă neclasate, nedevenite, de fapt, istorie rece („memoria mea […] se face obiect”). Teama de anchilozare, de istoricizare şi, să nu uităm, de cădere în carte bântuie. Atât de mult încât am putea vedea în spatele ei chipul morţii…
Cum se tratează, totuşi, această carte care nu e carte, această istorie a unei lupte de a nu deveni una cu istoria? Cheia e, explicit, undeva înspre final şi implicit peste tot: „Toate scrisorile acestea nu sunt pentru tine […]/ Dar sunt toate către tine./ Lasă-te ajuns de ele./ Mai mult nu am să-ţi cer.(subl. ns., A. C.) ” Aşadar, cartea-care-nu-e-carte nu e un scop (din vreme ce „omul” „cărţi nu poate” oricum), ci un mijloc, un vehicul.
Să ne lăsăm pătrunşi.
*
Cronica s-ar fi terminat, în mod normal, mai sus. Asta dacă nu intervenea o suspiciune. Formidabilă, crescând în intensitate şi, în cele din urmă, eliberatoare.
„Pe măsură ce raţiunea mi-a revenit, memoria a revenit împreună cu ea şi am văzut că până şi în cele mai rele zile, cele în care am crezut că am fost pe de-a-ntregul nefericit, am fost totuşi, aproape tot timpul, extrem de fericit. Asta mi-a dat de gândit. Descoperirea nu a fost una plăcută. Mi se părea că îmi scapă foarte mult. M-am întrebat – nu fusesem trist, nu simţisem că viaţa mi se destramă? Ba da, aşa a fost; dar în fiecare clipă în care am stat nemişcat într-un colţ al camerei, răcoarea nopţii şi temeinicia pământului m-au făcut să respir bucurie.” (Maurice Blanchot, The Madness of the Day).
O suspectez pe Adriana Teodorescu de fericire.
