Mircea Gheorghe: O nebunie frumoasă şi ambiguă a viitorului: Nemurirea
Omul, ca fiinţă socială şi individuală, cu o istorie personală inserată într-o istorie supraindividuală, cu o identitate şi o sensibilitate create de experienţele prin care a trecut, cu un rol şi un statut sociale particulare va dispărea şi va lăsa locul unui tip nu human, ci doar humanoid
Jean d’Ormesson în Guide des égarés ne propune să ne resemnăm cu certitudinea, devenită aproape un loc co-mun, că eternitatea nu există. Totul e sortit să dispară cândva, inclusiv universul despre care se ştie, de la începutul seolului trecut, că a avut un început, că o să aibă un sfârşit şi că, deci, „o să treacă aidoma oamenilor”. Cum mintea nu poate imagina nici starea primordială nici starea finală, de absenţă absolută a materiei, a timpului şi a spaţiului, totul e pus sub semnul întrebării. Şi înainte de toate sensul vieţii. Căci gândirea l-a legat dintotdeauna de ceva care este etern, fie în viaţa terestră prin creaţie, fie dincolo de ea, prin Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu, mereu enigmatic şi inaccesibil, nu 
există sau nici el, odată cu universul, nu este etern, atunci, „nu este imposibil ca lumea să fie absurdă, ca atât binele cât şi răul, atâtea suferinţe, atâtea fericiri, atâta frumuseţe şi iubire să cadă pentru totdeauna în neant şi ca viaţa care ne este atât de dragă să nu aibă nici cel mai neînsemnat sens”.
În contextul unei asemenea reflecţii pesimiste şi în cadrul acesta, foarte larg fiindcă îmbrăţişează totul, dar şi foarte constrângător fiindcă ne încorsetează mintea prin întrebări insolubile – cum ar fi, de exemplu, ce a fost înainte de apariţia universului şi ce va fi după dispariţia lui – este interesant că o parte a ştiinţei, şi nu cea mai neînsemnată, dând la o parte reflecţiile filosofilor şi teologilor, se concentrează asupra posibilităţilor concrete ca omul să devină fiziceşte nemuritor.
Yuval Noah Harari, în cartea sa Homo Deus (Albin Michel, 2017) imaginând „o scurtă istorie a viitorului” consacră un capitol luptei din vremea noastră şi din viitorul apropiat nu doar contra flagelelor tradiţionale – foametea, epidemiile şi războiul – care mii de ani au fost vameşii neîndurători ai vieţilor omeneşti, ci şi pentru anularea pur şi simplu a morţii. „Declaraţia universală a Drepturilor omului adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial – care seamănă, fără îndoială, mai curând cu o constituţie mondială – declară categoric că dreptul la viaţă este valoarea supremă a umanităţii. Şi atunci, pentru că moartea violează cu claritate acest drept, ea, moartea constuie o crimă contra umanităţii. Trebuie să ducem un război total contra ei”.
Războiul acesta va putea fi câştigat, potrivit unor savanţi, în jurul anilor 2200. Iată o nebunie frumoasă a viitorului, dar şi ambiguă fiindcă nu ştim dacă fructul victoriei nu va fi otrăvit.
În zilele noastre, cel puţin în societăţile laicizate, moartea a încetat să mai fie, pentru majoritatea populaţiei, o poartă de intrare către ordinea divină, precum în creştinism, islam şi hinduism. Ea este doar o oprire a motorului vital datorată unor probleme tehnice: „Inima încetează să mai pompeze sângele. Depuneri de grăsime blochează artera principală. Celule canceroase se răspândesc în ficat. Germenii patogeni se înmulţesc în plămâni. Şi cine este responsabil pentru aceste probleme tehnice? Alte probleme tehnice…”
Pusă astfel problema, pare cu totul logic şi posibil ca diferite ramuri ale ştiinţei (genetica, medicina regenerativă, nanotehnologia etc.), unin-du-şi eforturile, să repare sau să prevină orice defecţiune tehnică, înainte ca aceasta să devină letală. Cum deja se întâmplă astăzi când se implantează stimulatoare cardiace, când se înlocuiesc unele articulaţii distruse cu proteze metalice, când se recreează organe sfărâmate (de exemplu, genunchiul) cu ajutorul unor celule regenerative aparţinând propriului organism, când se grefează alte organe în locul celor extirpate care nu mai funcţionează etc. Multiplicate, dezvoltate, rafinate cu ajutorul noilor tehnologii, şi extinse asupra tuturor organelor, este posibil să se obţină imortalitatea, adică rezultatul dorit şi sperat mai ales în lumea selectă şi restrânsă a noilor guru din era Bill Gates. Google are o filială Calico (California Life Company) a cărei misiune este tocmai „să rezolve problema morţii”. Se investesc în această misiune sute de milioane de dolari. Unul dintre liderii Calico ar fi declarat: „De mă întrebaţi astăzi dacă este posibil să trăim până la cinci sute de ani, răspunsul meu este da”.
Optimismul pare uneori delirant. Doi dintre corifeii cursei pentru nemurire, polimatul Ray Kurzweil şi gerontologul Aubrey de Grey susţin că încă din 2050, cine va avea destui bani şi o sănătate stabilă va putea deveni nemuritor cu condiţia să se interneze din zece în zece ani în clinici speciale şi să facă tratamente sofisticate de regenerare pentru fiecare grup de organe. Între timp, fireşte va trebui să ia medicamente de întreţinere. „Şi Kurzweil şi de Grey au dreptate, scrie amuzat Noah Harari, poate că există deja nemuritori care merg alături de dumneavoatră pe stradă – cel puţin dacă vă plimbaţi pe Wall Street sau pe Fifth Avenue.”
Chiar dacă mânuim ideile acestea inginereşti despre imortalitate cu prudenţă, tot riscăm să ne contaminăm. Fie cu iluzii pentru descendenţii noştri, mai devreme sau mai târziu contrazise de noi date ştiinţifice şi medicale, fie cu o atitudine corozivă de respingere a ceea ce ne poate părea un amalgam de elucubraţii. Ne-am priva în acest caz de o analiză critică a consecinţelor etice, axiologice, politice etc ale ipoteticei imortalităţi şi de un răspuns luminat la întrebarea dacă nemurirea concretă ar fi un scop nu doar tangibil, dar şi binefăcător pentru omenire.
Noah Harari face o astfel de analiză jumătate în glumă, jumătate cu seriozite, pornind de la o posibilitate mult mai puţin ambiţioasă, dar totuşi „mobilizatoare”: dublarea speranţei actuale de viaţă care ar putea atinge 150 de ani. Deja, remarcă el, totul ar suferi schimbări fundamentale: în relaţiile familiale soţ-soţie şi părinţi-copii, în situaţia profesională unde cariera mult prelungită, dincolo de 100 de ani, ar implica exigenţe de autoperfecţionare şi pentru cei de nouăzeci de ani, în domeniul politicii unde liderii s-ar eterniza, aşa-zi-când, în poziţii-cheie de conducere: „Aţi fi mulţumit să-l aveţi la putere pe Putin încă nouăzeci de ani?”
Cu atât mai importante şi mai greu de imaginat pentru noi, cei de astăzi, ar fi consecinţele etice, sociale şi politice ale nemuririi. Căci deşi proiectul lui Google este, după opinia majorităţii savanţilor şi cercetătorilor, irealizabil pentru generaţiile actuale, totuşi, într-un viitor ceva mai îndepărtat, el nu poate fi cu totul ignorat.
Jean-Claude Guillebaud, în cartea sa Le principe de l’humanité, reflecta încă din 2001 asupra pericolelor care ameninţă condiţia umană în condiţiile unui progres din ce în ce mai accelerat – care ia alura unor adevărate revoluţii – în economie, informatică şi genetică. E posibil ca efectele lor combinate şi multiplicate prin sinergie să facă abordabil proiectul lui Google despre care la vremea apariţiei cărţii lui Jean-Claude Guillebaud nu se vorbea încă. Dar eseistul sesiza că o tratare a corpului uman ca un ansamblu de organe autonome, ca o maşină sau ca un depozit de gene conduce la o viziune antiumană. „Suntem, scrie sociobiologistul Richard Dawkins, citat de Jean-Claude Guillebaud, maşini de supravieţuire – roboţi programaţi orbeşte pentru a prezerva moleculele egoiste cunoscute sub numele de gene”. Existenţa omului într-o asemenea viziune este auxiliară. Genomul va fi mai important decât purtătorul lui. Omul, ca fiinţă socială şi individuală, cu o istorie personală inserată într-o istorie supraindividuală, cu o identitate şi o sensibilitate create de experienţele prin care a trecut, cu un rol şi un statut sociale particulare va dispărea şi va lăsa locul unui tip nu human, ci doar humanoid. Ce ar mai rezista din valorile noastre astăzi, fundamentale pentru fiinţele fragile şi efemere care suntem, în epoca unui asemenea ins invincibil în faţa bolii şi a bătrâneţii care nu va avea nimic de câştigat de la viaţă, ci doar de pierdut? Putem glosa la infinit cu încredere, cu maliţie sau cu scepticism despre cum va arăta un asemenea prototip, dacă va exista, dar este foarte probabil ca liniile actuale de organizare a raporturilor sociale să nu mai fie nici măcar vizibile. Cum nu ne sunt vizibile astăzi cele care reglementau cotidian viaţa omului preistoric. Şi pare de asemenea tot foarte probabil, cum observă ironic Noah Harari, ca anxietatea omului de azi, produsă de apropierea morţii, să fie înlocuită cu o anxietate şi mai teribilă şi mai paralizantă şi de fiecare clipă: aceea de a-şi pierde eternitatea în orice moment când poate surveni din exterior un accident cu totul imprevizibil. Chiar şi când e vorba de activităţi, fenomene ori gesturi banale care pe noi nu ne îngrijorează defel sau doar foarte puţin: urcarea unei scări, conducerea unui automobil, participarea la o activitate sportivă, folosirea unui ascensor, mersul pe jos pe timp de furtună etc.
Pe de altă parte, dreptul la viaţă de care vorbeşte Declaraţia drepturilor omului nu va mai fi universal, căci dacă nemurirea ar fi la îndemâna tuturor s-ar obiecta imediat că nu toţi merităm să fim veşnici. Ar apărea conceptul de supraoameni. Un ins dotat mediocru n-ar avea acces decât la o viaţa efemeră, limitată la durata accesibilă prin îngrijiri medicale de bază – cele pe care le cunoaştem astăzi – în timp ce un ins supradotat, genial sau presupus ca atare – un om de ştiinţă, un artist, un inventator etc. – ar avea dreptul la o asistenţă care i-ar spori viaţa cu sute de ani fiindcă, nu-i aşa? contribuţia, lui la progresul social va fi mult mai importantă. Şi e de dorit ca ea să nu se întrerupă.
Şi dacă ingineria genetică va progresa suficient de mult, evident că s-ar ajunge şi la o programare înainte de naştere. Destinul noului născut va fi fixat în linii generale încă din faza embrionară. Pe o altă cale s-ar reveni la predestinarea augustiniană. Atât doar că baza ei n-ar mai fi religioasă, ci strict materialistă.
Şi nu s-ar preconiza oare o raţionalizare a vieţii printr-un totalitarism ingineresc? Cuplurile care ar dori să aibă copii ar trebui „să se califice” pentru responsabilitea de a da cetăţeni cu o viaţă multiseculară, adică să se supună unei diagnosticări genetice care să conchidă că au un material genetic pozitiv, apropriat unor descendenţi „normali”. Jean-Claude Guilbaud atrage atenţia că aşa cum o înţeleg unii geneticieni, „normalitatea” este un concept totalitar. „În realitate, dacă nu suntem de acord cu teoriile rasiste sau inegalitariste trebuie să convenim că termenul normă nu are nicio semnificaţie ştiinţifică. El se raportează la starea specifică a unei culturi, la influenţa unei ideologii.” În plus, clonarea va face posibilă reproducerea asexuată, total controlată. Naşterile vor fi riguros programate „de sus”. Şi nu cumva tot ingineria genetică va deveni capabilă să producă indivizi susceptibili să aibe o anumită carieră socio-profesională şi nu alta? În cazul acesta ar apărea politici de reglementare, de evaluare şi proiectare a nevoilor sociale în raport cu o categorie sau alta. Ar fi un pas uriaş pe calea robotizării şi deci, corelativ, pe panta regresivă a despiritualizării.
O instituţie oficială, o autoritate guvernamentală ar trebui să decidă în privinţa eficacităţii şi randamentului ingineriei genetice, pecum şi a obiectivelor ce trebuie atinse. Ne-am întoarce astfel la un totalitarism politic şi mai apăsător decât cele pe care le-a cunoscut istoria până acum, pentru că el şi-ar propune să schimbe tipul uman nu prin manipulare propagandistică, reversibilă când regimul se prăbuşeşte, ci prin manipulare genetică ireversibilă.
Nemurirea fizică, dacă s-ar ajunge să fie realizată, ar fi astfel pentru urmaşii urmaşilor noştri o adevărată cutie a Pandorei în care ar încăpea mult mai multe pericole decât cele enumerate până aici. E de presupus că vor şti să umble cu ea. Noi nu putem face altceva decât să ne întoarcem la cuvintele nonagenarului Jean d’Ormesson din zilele noastre şi, eventual, să sperăm odată cu el: „Nu cunoaştem niciodată urmările hotărârilor noastre. Nimic nu eşuează aşa cum eşuează succesul. Şi ceea ce ne sperie sfârşeşte uneori prin a ne fi de folos.” „Oamenii fac istoria, spunea Raymond Aron, dar ei nu ştiu istoria pe care o fac.”
