Acum 145 de ani, în 1878, Vasile Alecsandri era premiat la concursul internaţional de poezie desfăşurat la Montpellier, în Franţa. În ce fel? Cu ocazia sărbătoririi a două milenii de existenţă a oraşului Montpellier, „Societatea pentru studiul limbilor romanice” a ales tema „Cântecul latinului”, pentru a‑l cinsti pe literatul care va răspunde cel mai bine. Juriul, prezidat de poetul francez de limbă provensală Frédéric Mistral, a acordat marele premiu poeziei „Cântecul gintei latine” de Vasile Alecsandri. A fost un mare triumf pentru literatura română. Prima strofă a poeziei sună aşa: „Latina gintă e regină/ Între‑ale lumii ginte mari;/ Ea poartă‑n frunte‑o stea divină/ Lucind prin timpii seculari./ Menirea ei tot înainte/ Măreţ îndreaptă paşii săi./ Ea merge‑n capul altor ginte/ Vărsând lumină‑n jurul ei.”
Veţi spune că versurile sunt naive şi neinteresante, că atunci erau alte timpuri, că franceza domina scena lumii ca limbă cultă, ca limbă a elitei, a politicii, a diplomaţiei, că mai exista un entuziasm al solidarităţii întru latinitate. Nu este greu să vedem că lucrurile s‑au schimbat radical de‑atunci încoace. Versul s‑a metamorfozat demult într‑un fel de proză şi, uneori, în proză de nepătruns, criptică sau gongorică. „Regele poeziei” – cum îl numea Eminescu pe Alecsandri – a fost întrecut de mult şi de multe ori de poeţi mai buni. Limba franceză – limbă romanică – şi‑a pierdut importanţa de odinioară în lume, fiind întrecută de o limbă germanică, engleza. Iar solidaritatea neolatină a rămas un vis, necontrazis nici măcar de „Uniunea latină”, organizaţie cu activitatea suspendată din 2012, de fapt expiată din lipsă de sprijin din partea actorilor care o creaseră. Tabloul general al latinităţii mondiale este destul de sumbru. Nu‑i vorbă, nici lumea germanică şi nici lumea slavă nu sunt unite în esenţa lor, iar înrudirile acestea etno‑lingvistice savante par tot mai precare, mai livreşti, mai iluzorii.
Şi totuşi, parcă mai sunt semne ale vechilor solidarităţi. Românii emigranţi, plecaţi la muncă, răzleţiţi prin lume sunt mult mai mulţi în Italia şi Spania decât în Germania, Anglia, Suedia şi Austria, luate la un loc. Şi asta nu fiindcă salariile ar fi mai mari, ci pentru că învăţarea limbii şi integrarea în comunitate sunt mai rapide pentru români în ţările latine mediteraneene. Ţările cele mai critice, mai severe şi mai subiective la adresa românilor sunt Austria, Olanda, Germania şi altele dinspre nordul predominant germanic şi nu Spania ori Italia. Tot în aceste din urmă ţări, în anumite regiuni ale lor, s‑a permis predarea limbii şi civilizaţiei româneşti în şcoli, ca disciplină oficială, recunoscută de autorităţi. Când cerem câte ceva la Comisia Europeană şi la celelalte foruri înalte de la Bruxelles şi Strasbourg, în calitate de supuşi şi preaplecaţi petenţi, diplomaţia noastră nu se duce întâi la ţările germanice, ci tot la neolatini, ca şi acum mai bine de un secol şi jumătate, când s‑a făcut unirea Moldovei şi Ţării Româneşti.
Iar spaniola şi franceza, la o examinare mai atentă a situaţiei, nu sunt aşa de puţin răspândite în lume cum ar părea la prima vedere.
Se spune astăzi adesea că cea mai răspândită limbă din lume este chineza, numai că afirmaţia aceasta se cuvine preluată cu multe rezerve (sau, pe latineşte, cum grano salis). Mai întâi, trebuie spus că limba chineză este deocamdată un concept şi nu are o existenţă perceptibilă, palpabilă, reală. Ceea ce se numeşte, de regulă, „limba chineză” este, în acest moment, doar o realitate virtuală. „Limba chineză” reprezintă, în esenţă, un grup de limbi înrudite, dar distincte şi care nu sunt inteligibile reciproc. Ele doar se scriu la fel, profitând de faptul că scrierea chineză notează noţiuni, nu sunete. Dar chiar şi aşa, scrisul comun este uniformizat cu forţa, pentru că în limbile din grup ordinea cuvintelor e adesea diferită. Aceasta înseamnă, de exemplu, că şi româna, rusa, germana etc. se pot scrie cu ideograme chinezeşti, fapt care nu le face să fie dialecte ale limbii chineze. Secole la rând, japoneza s‑a scris şi ea după regulile chinezeşti (în consecinţă, putea fi citită normal de un chinez), dar în realitate japoneza nu se înrudeşte nici măcar pe departe cu graiurile chineze şi are o sintaxă şi o morfologie total diferite. Cea mai importantă limbă (dialect?) chinezească este mandarina – baza limbii literare moderne – vorbită de peste 800 de milioane de oameni. Mai sunt cel puţin încă 10 „limbi” (dialecte) chinezeşti mari, vorbite de mulţi oameni (de la câteva milioane până la zeci de milioane). Diferenţele dintre aceste „dialecte” sunt aşa de mari, încât unii specialişti nu ezită să le numească limbi distincte. Mandarina ar putea să fie cea mai răspândită limbă maternă din lume, numai că ea este o limbă standard (teoretică) şi nu una unitară şi reală, vorbită de toţi chinezii în mod curent şi la fel.
Deocamdată, cea mai răspândită limbă maternă din lume nu este engleza şi nu este nici chineza – cum se crede îndeobşte –, ci spaniola. Popoarele romanice europene au ajuns să domine, la un moment dat, jumătate din omenire şi domină şi azi, în chip compact, Americile (de la Rio Grande del Norte până în Patagonia sau Ţara de Foc), de exemplu. Mai mult, spaniola este a doua limbă maternă din Statele Unite, după engleză. Engleza este înţeleasă şi vorbită de cei mai mulţi oameni, inclusiv de elitele din China, dar nu ca limbă maternă, ci ca limbă de comunicare. Şi mai interesant este un alt lucru: circa 60‑70% dintre cuvintele limbii engleze – cea mai răspândită limbă de comunicare de pe Pământ – sunt de origine latină (intrate masiv în limba lui Chaucer şi a lui Shakespeare prin mijlocirea francezei, care a fost limba curţii Angliei vreme de mai bine de trei secole, de la William Cuceritorul). Franceza este limbă oficială în 30 de ţări, din Europa, Africa şi America; spaniola este limbă oficială în 20 de ţări şi are statut special în încă 10 ţări; portugheza este limbă oficială în 10 ţări începând cu Brazilia (200 de milioane de locuitori); italiana este limbă oficială în trei ţări europene, iar româna în două. Sub aspect artistic, al moştenirii culturale, cele mai multe monumente aflate sub protecţia UNESCO în lume sunt situate în Italia (51), apoi în China (48), în Spania (44) şi în Franţa (41). Dintre aceste patru ţări, trei sunt romanice şi însumează aproape 150 de monumente (în lume sunt peste o mie de monumente protejate de UNESCO). În Uniunea Europeană, principalele destinaţii turistice sunt, în ordine, Spania, Italia, Franţa, adică cele mai importante ţări latine, iar ţara cu cele mai mari venituri nete din turism este Spania (în 2014, 35,4 miliarde de euro).
Cu alte cuvinte, latinitatea a făurit cultură şi civilizaţie în această lume, a construit modele de urmat, a dat măsura lucrurilor. Şi nici românii nu au fost mereu la coada latinităţii şi a lumii. Conform unui clasament ştiinţific făcut nu demult în Franţa (clasament în care s‑a ţinut seama de criterii relativ obiective: indicele dezvoltării umane, indicele fecundităţii – numărul de copii născuţi în medie de o femeie vorbitoare a acelei limbi –, număr de vorbitori, număr de traduceri în şi din limba respectivă, starea operelor literare, gradul de penetrare a reţelei de internet în limba respectivă, prestigiul, factorii ponderatori etc.), ar fi în lume, dintre cele 6‑7 mii de limbi existente, 15 limbi fruntaşe. Între aceste 15 limbi situate în top, cinci sunt romanice (franceza, spaniola, italiana, portugheza şi româna), patru sunt germanice (engleza, germana, olandeza şi suedeza), patru sunt slave (rusa, poloneza, ceha şi croata), lor adăugându‑li‑se două limbi asiatice, anume japoneza şi mandarina. Altfel spus, dintre cele 15 limbi de top din lume, 13 sunt limbi indo‑europene, iar dintre acestea cinci sunt limbi romanice. Situarea limbii (şi literaturii) române într‑o asemenea companie selectă arată că poporul român şi‑a îndeplinit, sub aspect cultural, misiunea sa istorică, deopotrivă întru latinitate şi globalitate. Pentru a aprecia corect dimensiunea internaţională a acestui patrimoniu, este de ajuns să fie consultat pomenitul „Dicţionar Tezaur al Limbii Române”, cea mai importantă operă lexicografică a românilor din toate timpurile, elaborată sub egida Academiei Române pe parcursul a mai bine de un secol. A fost redactat şi editat în două etape (seria cunoscută sub sigla DA, în perioada 1906–1944 şi seria nouă, cu sigla DLR, în perioada 1965–2010), în 37 de volume şi cuprinde peste 175 000 de cuvinte şi variante, cu peste 1 300 000 de citate. În el s‑au înregistrat toate cuvintele limbii populare, regionalismele şi termenii arhaici din textele vechi, cuvintele din literatura beletristică, precum şi termenii ştiinţifici şi tehnici, cu condiţia să fie utilizaţi în cel puţin două domenii de specialitate diferite. Altfel spus, limba română este chiar mai bogată decât o arată acest monument lingvistic, ea ajungând, după unele aprecieri, până la aproape 250 000 de termeni. Dicţionarul a fost retipărit în 19 volume masive, de câte 500‑1000 de pagini fiecare, în care au fost incluse toate cele 37 de volume publicate de‑a lungul timpului. Elaborarea variantei electronice s‑a efectuat în perioada 2007–2010. Acest dicţionar, prin dimensiunea şi perspectiva abordării lexicografice, este similar cu marile dicţionare din lexicografia mondială: „Trésor de la langue française”, „Oxford English Dictionary” (OED), „Deutsches Wörterbuch” etc.
Revenind la Alecsandri, constatăm că, în ciuda naivităţii (pentru noi, cei de azi) versului, premiat aşa de frumos la Montpellier în 1878, „Cântecul gintei latine” continuă să se audă în lume, chiar dacă lumea aceasta bulversată nu ne mai pare la zenit, ci la apus. Este sigur că „ginta latină” nu mai este, din multe puncte de vedere, „regină” (cum zicea Alecsandri) în Europa şi în lume. Europa mediteraneeană rămâne plină de farmec şi de trecut glorios, de falnice monumente, dar urmaşii (spirituali) ai romanilor par preocupaţi acum mai mult de „dolce far niente” fără sfârşit („sine die”), de mese copioase, de vin bun şi de sieste lungi. Iar românii – şi ei mediteraneeni, cel puţin prin brânzeturile rezultate din oierit şi prin vinul bun scos din teascuri – nu fac excepţie de la această delăsare dulce. Şi totuşi – zic şi eu ca Arghezi, dar în alt sens – dacă universul acesta fascinant numit latinitate s‑ar trezi, mai ales prin resursele sale din America Latină (Europa pare prea obosită şi indiferentă), lumea ar avea mult de câştigat. Şi nici românii nu ar avea de pierdut, măcar prin exemplul dat de „fraţii” lor (nu întru moştenire genetică, ci spirituală). Românii sunt europeni, dar nu occidentali, deşi, ca evoluţie culturală, aparţin prin limbă (neolatină), obârşie („noi de la Râm ne tragem”), nume etnic („român” vine din „Romanus”) şi formă de creştinare (prin mijlocirea limbii latine) Occidentului. Totuşi, prin geografie şi alte multe caracteristici, românii au fost izolaţi de Occident, rămânând proiectaţi în lumea bizantino‑slavă, balcanică, înconjuraţi numai de nelatini, ba chiar uitaţi ca „insulă de latinitate” într‑o „mare slavă”. Prin urmare, ambianţa externă nu le‑a fost favorabilă românilor, nu s‑a potrivit cu specificul lor genuin. Dar nici ei, românii, nu s‑au zbătut să iasă din izolare, să fie competitivi şi concurenţiali. Ei s‑au complăcut adesea într‑o viaţă ticăloşită – cum se zicea odinioară – perpetuând vorba „Merge şi aşa!”. De‑aici nu a putut să rezulte performanţa în care, de la un timp, Occidentul a început să exceleze. Şi aşa, ne‑am trezit cu o sete prea târzie de eliminare a „formelor fără fond” şi de sincronizare cu Occidentul, al cărui model eficient cucerea Europa şi lumea. Astăzi suntem membri întârziaţi ai clubului select numit Uniunea Europeană, dar ca ultimi veniţi şi ortodocşi (odinioară, „frâncii” ne ziceau peiorativ „schismatici”), nu avem un statut prea onorabil. Iar unele ţări germanice (cândva catolice şi protestante, azi mai mult indiferente sau atee) – stimulate de vechi prejudecăţi şi de erorile noastre – ne privesc cu destul dispreţ abia disimulat ca pe vechile lor colonii ori „provincii de periferie”, primite de milă şi bune de exploatat intens în ceea ce se cheamă forţa de muncă şi resursele lor.
Şi totuşi, cuprinderea noastră în „ginta latină” ne‑ar putea ajuta să nu disperăm, să dobândim câte un reazem măcar spiritual, să ne mai uităm câte‑un pic la gloria de odinioară a „neamurilor” noastre şi a romanilor care au fost mari cuceritori, dar şi mai mari decât cuceritori au fost organizatori, iar şi mai mari decât organizatori au fost legislatori. Câteodată, şi istoria – în ciuda detractorilor, deconstructiviştilor, „progresiştilor”, anulatorilor culturii etc. – poate să fie bună la ceva, măcar ca stimul atunci când ne este greu. Dacă am şti să şi muncim temeinic, să ne educăm bine copiii, adolescenţii şi studenţii, să ne alegem lideri vrednici şi de încredere, mai că gloria românilor întru latinitate („cântecul gintei latine”) ar putea să nu rămână o simplă ficţiune sau un vechi vis de poet.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
