Românii de pretutindeni

Istoria literaturii despre literatura română în comunism

Mai sunt istoriile literare necesare? Mai apar istorii literare semnate de un autor în literaturile occidentale? Le mai citește cineva? Răspunsul este nu. Locul istoriilor literare de la origini până în prezent scrise de un autor a fost luat în aproximativ ultima sută de ani de sinteze scrise de zeci de autori, dicționare, enciclopedii, așa-numitul companion publicat de Oxford care combină funcționalitatea unui dicționar de subiecte cu amploarea și profunzimea unei enciclopedii. Excepția o formează istoriile literare despre perioadele faste sau nefaste ale literaturilor respective. De aceea o istorie a literaturii române sub comunism este și va fi întotdeauna necesară.

La peste două decenii de la apariția Istoriei literaturii române de azi pe mâine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, 2 vol. însumând 2.504 pagini tipărite cu corp de literă mic, aproximativ 10.000 pagini de manuscris (Fundația Luceafărul, 2001; ediția a doua Ed. Semne, 2009, cu peste 20.000 de revizuiri), timpul scurs ajută la punerea în perspectivă a acestei sinteze importante a istoriei literare românești. Întâmpinată cu o ostilitate anormală, ce privea mai mult persoana autorului, ea apare azi drept un studiu ce se raportează la un mod aș spune exhaustiv nu doar la scriitorii epocii, critica, estetica și teoria literară, ci și la istoria politică, socială, internațională a ideilor și a instituţiilor. Poliglot ca și Călinescu, Marian Popa a continuat prin metodă, amploare, perspectivă Istoria literaturii de la origini pînă în prezent publicată în 1941. Titlul considerat defăimător – de azi pe mâine – explică starea literaturii române din deceniile discutate. A trăi de azi pe mâine înseamnă nu doar sărăcie, dar și a viețui în compromis, la discreția celor puternici, pe buza dezintegrării și neființei.

A fost precedată de eseul jurnalistic al lui Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române (1999), și urmată suspect de repede de o multitudine de istorii sau pseudoistorii, dar le voi reține pe cele importante: Istoria literaturii române contemporane (1941‑2000) a lui Alex. Ștefănescu, 2005; „Literatura română sub comunism” (1948‑1989) de Eugen Negrici, inițial apărută Proza (2002) și Poezia, 2003, dar revizuită de mai multe ori, în 2006 (versiunea la care am avut acces), 2010, 2019, și de Istoria critică a literaturii române. 5 Secole de literatură a lui Nicolae Manolescu, 2008, unde peste 500 pagini (capitolul Contemporanii –1948‑2000) sunt dedicate aceleiași perioade. Niciuna nu acordă un spațiu Istoriei lui Marian Popa sau autorului ei. Mai mult, fie nu o menționează deloc, fie o amintesc în treacăt. O chestiune de etică elementară din orice cultură a lumii impune ca, atunci când cineva publică un studiu pe aceeași temă, înainte, să se explice de ce noua carte este necesară.

În Precizari preliminare, Ștefănescu justifică Istoria lui ca un răspuns la întrebarea ce s‑a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului. Dar răspunsul fusese dat de Istoria lui M. Popa, pe care Ștefănescu a vitriolat‑o în România literară și nu o menționează. M. Popa se află, la Index, citat de patru ori cu articole din presa vremii. Nicolae Manolescu îl citează pe Popa de șapte ori în diverse înșiruiri și Istoria de patru ori, în contexte în care nu putea să o ocolească pentru a nu fi învinuit de plagiat. Eugen Negrici citează Istoria lui Popa de două ori în Poezia, cu oarece comentarii, iar în Proza citează de cinci ori romanele lui Marian Popa și Dicţionarul de literatură română contemporană.

Nu aș vrea să se creadă că Istoria lui Marian Popa este perfectă. Chestiunea este că nu a fost discutată pentru imperfecțiuni; totul ar fi fost diferit dacă s‑ar fi scris cu bună credință, conform principiilor acreditate ale criticii și teoriei literare. A abdica de la aceste principii, aplicând trecerea sub tăcere dovedește că în critica literară românească domnesc grupurile de interese care fracturează și distorsionează literatura română. Ignorarea sau marginalizarea Istoriei lui Marian Popa poate spune multe. Una ar fi că în prezent canalele de mediatizare sunt monopolizate de o mediocraţie ostilă autorului, care și‑a publicat Istoria trăind în exil, scriindu‑și studiul ca din viitor, sau că în prezent operează aceeași critică ideologică din deceniile de tristă amintire, când sub aparența estetismului se profera, de fapt, politicul. Sau toate laolaltă.

Explicând că ar fi o eroare să se ocupe exclusiv de valori, ignorând contextele, M. Popa scrie explicit: ,,Sunt numeroşi cei ce cred că o istorie a literaturii trebuie să se ocupe exclusiv de valori, dar autorul acestei Istorii a vrut să fie istoric pur şi simplu, adică un organizator de semnificaţii din fenomene doar momentan altfel decât minore. Faptele literare sunt fenomene istorice; orice valoare poate fi o chestiune de gust şi de interes – fenomenele sunt indiscutabile.” Citită azi, Istoria lui M. Popa demonstrează pe sute și mii de pagini că în România a avut loc un genocid cultural. Ceilalți – chiar dacă vor pronunța termenul – îl estompează reciclând scriitori cunoscuți prin colaboraționism literar și nonvaloare. De fapt, ele sunt pretinse istorii care vor să o reinterpreteze, dar nu neapărat și produsele literare create de acea istorie. Prin comparație și prin modul în care ultimele trei istorii literare menționate pun în evidență genocidul literaturii române în comunism, adică îi minimalizează proporțiile, ele par din perspectiva timpului cu rolul de a estompa, șterge Istoria lui Marian Popa din critica și istoria literară românească, dar și din memoria cititorului român.

Mai este apoi de adăugat ceva ce pare că ține de romanul polițist, dar poate fi verificabil de orice expert în știința informației. Prin modul în care este alcătuită și din perspectiva erei informaționale, Istoria lui Marian Popa pare că și‑a luat informația imensă, detaliată, infamantă și profund deranjantă pentru mulți din posibilele baze de date digitale ale cc al pcr și securității care au scanat arhivele și periodicele vremii. Indexate și catalogate, au putut fi searchable prin cuvinte-cheie, iar documentele în full text – retrievable. În anii ‘80 se vorbea pe șoptite în mediile jurnalistice de trecerea în format digital a dosarelor și arhivelor celor două instituții. Nu ar fi fost imposibil, digitizarea luase avânt în lume în anii ’80. România se afla în acel timp în linia întâi a creării de minicalculatoare. Institutul de Cercetare în Informatică, condus de Mihai Drăgănescu, care la un moment dat își dă demisia, institut desființat, mai bine zis absorbit misterios în 1985 de un altul, era avansat în știința informației digitale. Conform acestui scenariu, nu este imposibil ca Marian Popa să fi obținut copii ale bazelor de date secrete transferate pe un hard drive extern de computer, transmis în Germania. Nici 007 nu ar fi putut face asta singur. Dar presupun că și în instituțiile menționate mai sus au existat persoane care au vrut să salveze documentele unei epoci infamante, ce puteau și unele (aflu din comentarii) chiar au fost distruse, sau poate că gestul reparator aparține unui cercetător lucrând la transferurile digitale. Așa s‑ar putea explica nu doar magnitudinea informației convocate, dar și ce a urmat. Nu doar Istoria a fost minimalizată, boicotată, „ștearsă” prin alte istorii care trebuiau să o facă uitată, dar și criticul, și editorul au avut de suferit. Criticului i se întocmește dosar penal, este condamnat în contumacie la şapte ani pentru că refuză să revină în ţară când nu i se mai prelungise delegaţia de lector la Universitatea din Köln și i se refuză azilul politic în Germania (oare cine avea puterea să determine Germania să facă asta?). Marius Tupan, editorul, moare în timp ce pregătea ediția a doua, publicată, din fericire, de tipografia devenită și editură. Apărută în 2009, ediția a doua a Istoriei… nu are parte mult timp de vreun comentariu în presa românească.

Istoria… lui Alex. Ștefănescu, care reciclează recenzii apărute timp de patru decenii, publicate cu literă format mare, pe hârtie lucioasă într‑un op ce se oferă monumental, are menirea să impresioneze. Carmen Mușat, în Arca lui Noe se scufundă (Observator cultural, 16‑03‑2006), a descris scrisul lui Ștefănescu, precum și Istoria lui, întrebându‑se: „Pentru cine a scris Alex. Ștefănescu această carte prețios‑ridicolă pe care adevărata istorie a literaturii o va înregistra la capitolul «curiozități și rateuri»”? Răspunsul ar putea fi: pentru cei care i‑au comandat‑o. Nicolae Manolescu își arogă atributul de împărat dominator și comentează ce îi place și ce vrea, neaducând la lumina zilei vreun scriitor nou sau revizuind vreunul. Eugen Negrici anunță că nu a scris o istorie a literaturii române în comunism, deși acesta este obiectul.

O istorie literară despre o perioadă istorică dramatică, precisă are datoria să explice posterității contextul dramei. Ce spațiu se acordă istoriei genocidului culturii și literaturii române în aceste 4 istorii? Marian Popa acordă sute de pagini, consemnând documente și decizii politice la toate nivelele instituționale ale țării ocupate. Ștefănescu expediază Holocaustul comunist între paginile 21‑52. Nicolae Manolescu îi acordă 15 pagini. Eugen Negrici precizează că a vrut să urmărească „evoluția fenomenului artistic românesc în condiţiile tragice ale unei societăţi opresive şi eforturile excepţionale ale scriitorilor români de a găsi căile şi mijloacele prin care să facă să funcţioneze cu cât mai puţine concesii instituţia literaturii”.

■ Profesor, critic, teoretician şi istoric literar

Mirela Roznoveanu

Total 0 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button