O nouă receptivitate față de alteritate, și implicit față de Baudelaire, se configurează în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, ne reamintește Simona Modreanu în studiul ei introductiv la Charles Baudelaire, Opere, volumul I și II (Ediție bilingvă, alcătuită de Simona Modreanu, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Colecția „Opere fundamentale”, coordonată de Eugen Simion, lucrare realizată în colaborare cu Institutul de Istorie și teorie literară „G. Călinescu”, București, 2022). Cum bine se știe, Junimea și „direcția nouă” maioresciană încurajează deschiderea spre europenitate. Implicit, traducerile vor avea un rol decisiv, nu numai pentru lărgirea orizontului de cultură, ci și sau mai ales pentru îmbogățirea și evoluția limbii române.
Calea era deci deschisă. Simona Modreanu oferă o analiză minuțioasă și aparent exhaustivă a traducerilor baudelairiene de la sfârșitul secolului al XIX‑lea până în actualitate. Să remarcăm faptul că această analiză se fundamentează pe ample dezvoltări teoretice (v. Secvența Despre traducere ca artă a intervalului, pp. 69‑80) de un deosebit interes. Se urmărește formarea unei poetici a traducerii, specifică limbii române și, în măsura în care traducerea de poezie este nu numai transpunere, ci și act creator, și a unei poietici intrinsecă actului traductiv. Se observă și o schimbare de mentalitate privind statutul traducătorului, care, pe parcurs, se singularizează, devenind (aproape) egalul creatorului. Intensa activitate traductivă din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea și din secolul al XX‑lea în spațiul literar românesc contribuie la formarea unei „supraconștiințe lingvistice” și lărgește considerabil patrimoniul național prin dialogul cu literatura universală.
Încercând un bilanț, putem afirma, fără riscuri, că Charles Baudelaire, este bine ancorat în spațiul cultural românesc. Se sprijină pe câțiva „piloni” trainici care au servit drept repere și Simonei Modreanu, oferindu‑i, în largă măsură, și „materia primă” pentru admirabila sa întreprindere. În afară de traducerile răzlețe, răspândite prin periodice, poate unele încă necunoscute sau neincluse în marile sinteze, dispunem azi de trei ediții‑reper ale Florilor răului, toate discutate și comentate în detaliu de autoarea ediției de față. Le vom menționa, în ordine cronologică, ceea ce ne va permite să sesizăm cum s‑a construit progresiv, cu migală, pasiune și impecabilă probitate „Baudelaire‑ul românesc”.
În primul rând, Les Fleurs du Mal / Florile răului, ediție alcătuită de Geo Dumitrescu, introducere și cronologie de Vladimir Streinu, desene de Charles Baudelaire, București, Editura pentru Literatură Universală, 1967, 1.555 pagini. Așa cum precizează editorul în Cuvînt la ediție, este vorba despre „întîia versiune românească integrală a operei poetice capitale a marelui poet francez, Les Fleurs du Mal”, inițiată și realizată cu prilejul centenarului morții lui Baudelaire. Ediția comportă două părți, prima, bilingvă, alăturând textului francez o versiune în limba română, considerată cea mai reușită din destul de numeroasele existente la acea dată, cu semnături prestigioase, poeți sau oameni de cultură de notorietate. Cea de‑a doua parte, intitulată Addenda, reunește, în absența textului original, totalitatea traducerilor tuturor poemelor existente la acea dată. Surprinde adesea numărul mare de versiuni ale unui singur poem (L’Albatros, 26 versiuni, Correspondances, 11 versiuni, Parfum exotique, 13 versiuni, Harmonie du soir, 11 versiuni, Chant d’automne, 12 versiuni etc.) Cifrele vorbesc de la sine despre apetența de a‑l traduce pe Baudelaire. Succesul ediției lui Geo Dumitrescu, poet el însuși, personalitate polivalentă, a fost răsunător, fapt ce a condus la reeditarea tomului un an mai târziu, în 1968. Ediția este reluată într‑o formulă de public larg, monolingvă, doar versiunile românești, la Editura Minerva, București, 1978, Colecția „Biblioteca pentru toți”.
Al doilea moment editorial important este Florile Răului, traducere, cronologie, note și comentarii de C.D. Zeletin, cunoscut om de litere, medic erudit, ediție ilustrată cu desene de Charles Baudelaire, Editura Univers, București, 1991. A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru cea mai bună traducere de poezie și cu Premiul Salonului Național al Cărții, Cluj‑Napoca, pentru cea mai bună traducere a unei capodopere lirice. Ediția a doua a apărut la Editura Aldine, București, 2004, ediție bibliofilă. Ediția a treia, îngrijită de Elena Popoiu, Editura Sfera, Bârlad, 2011. Ediția Zeletin este un pas important. Așa cum se precizează în Notă asupra ediției, „Cartea de față reprezintă cea dintâi traducere integrală a Florilor răului de Charles Baudelaire în viziunea unui singur tălmăcitor.” Inspiratul tălmăcitor este el însuși poet, autor al mai multor volume. Aparatul critic, Note și comentarii, este impecabil și aduce lămuriri de o importanță majoră asupra avatarurilor editoriale ale operei baudelairiene, asupra evoluției receptării și traducerii operei baudelairiene în România.
Al treilea moment important, Florile Răului, Epavele, Noile Flori ale Răului, Alte poeme, cu o „notiță introductivă” de Théophile Gautier, traducere, tabel cronologic și note de Octavian Soviany, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2014. Putem afirma că ediția Soviany, la rândul său poet, reprezintă o nouă modalitate de abordare a operei poetice baudelairiene. Avem de‑a face cu a doua traducere integrală (după ediția Zeletin) a Florilor Răului de către un singur traducător. În plus, Octavian Soviany introduce, traduce și alte poeme, neincluse, netraduse anterior. Notele și comentariile nu mai sunt plasate la sfârșit, ci în subsolul paginilor, ceea ce facilitează lectura acestora și conexiunea imediată cu textul comentat. Autorul ediției are și meritul de a fi tradus și introdus în volum un text memorabil, decisiv pentru înțelegerea operei și a personalității baudelairiene de către contemporani, și anume texul Charles Baudelaire, semnat de congenerul și prietenul său Théophile Gautier, ca Prefață la ediția din 1868, prima postumă, a Florilor Răului. Și ca tonalitate, versiunile românești ale lui Soviany „sună” altfel, mai în acord cu orizontul de așteptare al unui cititor de azi. Putem spune, fără riscuri, că odată cu ediția Soviany ne aflăm în fața unui „nou” Baudelaire românesc, mai aproape de sensibilitatea contemporană.
Pentru a închide bucla, să spunem că ediția alcătuită de Simona Modreanu devine, pe acest fundal impresionant, un al patrulea „pilon”. Propunând o structură similară cu ediția Geo Dumitrescu, ediția Modreanu îmbogățește substanțial atât corpusul, tinzând spre exhaustiv, cât și exegeza, care, prin complexul aparat critic, ridică reflecția la un nivel pluridimensional al abordării. Apar nume noi de traducători, nu mai puțin merituoși decât iluștrii lor predecesori. Notele și comentariile, Bibliografia (selectivă) actualizată și cuprinzând atât contribuții franceze, cât și românești din ultimele decenii sunt de o mare utilitate. La fel, micro‑antologia finală de Fragmente / Repere critice din exegeza franceză și românească întregesc panorama receptării românești a capodoperei baudelairiene, pe multiplele paliere ale sale, actul creator al tălmăcirii, pe de o parte, actul reflexiv al abordărilor critice, pe de altă parte.
Privirea se îndreaptă spre viitor, spre o continuare și o întregire necesară a prezenței baudelairiene în cultura română, prin aducerea în fața publicului a textelor încă netraduse sau parțial traduse, în ediții critice la fel de prețioase ca cea care face obiectul discuției de față: poemele în proză, volumul Le Spleen de Paris, atât de puțin înțeles în momentul apariției, scrierile estetice, critice, tulburătoarele Paradis artificiels, Mon coeur mis à nu, fulgurantele Fusées. Următoarele volume de Opere baudelairiene în prestigioasa Colecție „Opere fundamentale” sunt așteptate cu viu interes. Baudelaire nu‑și va încheia niciodată drumul secret și enigmatic în conștiința și spiritualitatea românească.
■ Critic, teoretician și istoric literar, profesor
Marina Mureșanu Ionescu
