Corectitudinea politică nu este o ficțiune a adversarilor ei
Este în esența liberalismului o anumită naivitate, sau poate bună credință, sau poate credulitate în ceea ce‑i privește pe propriii ei adversari. Churchill le spunea adversarilor libertății „I know I am right and you are wrong but for your right to be wrong I am ready to die”/ Știu că am dreptate și tu greșești, dar pentru dreptul tău de a greși eu sunt gata să mor. După prăbușirea comunismului, discursul liberal a invocat intrarea într‑o fază adialectică (în termeni marxiști) a istoriei, anume una în care ideologia dominantă (tot termeni marxiști), liberalismul, nu mai are nici adversari și nici contestatari, urmând ca pasul dialectic atât de drag marxiștilor, a căror ideologie tocmai se prăbușise în țările cu socialism real, să se oprească pentru prima dată în istoria omenirii: nu va apărea un sistem care să conteste liberalismul, cu puterea să‑l înlocuiască, acesta urmând să devină ideologia finală a istoriei, o pace liberală definitivă. Istoria ar urma să devină, pentru prima dată, statică și nu dinamică. Evident, o asemenea idee, susținută cu argumente naive, în nenumărate volume, pleacă de la opinia că liberalismul nu conține elemente contradictorii care ar putea alimenta o ideologie adversă; evident, ca orice ideologie, liberalismul are și el neajunsurile lui, care sunt, în orice caz, mai puține decât ale oricărei alte ideologii.
Atât susținătorii, cât și adversarii corectitudinii politice, dar și observatori independenți, inclusiv din medii științifice, promovează un discurs de minimalizare a formatului antiliberal al corectitudinii politice. Corectitudinea politică nu este antiliberală, dimpotrivă, aplică liberalismul cu hotărâre în sfere în care el nu era aplicat, spun unii. Corectitudinea politică s‑ar putea să fie antiliberală, dar este nesemnificativă, impactul ei este exagerat și nu trebuie să ne facem griji: nu vă ajunge niciodată o mișcare ideologică dominantă, spun alții. Susținătorii încearcă să minimalizeze critica ce pretinde că inocenta corectitudine politică are un format ideologic care iese din cadrele unei societăți liberale; adversarii se referă la formatul ideologic antiliberal, dar îi minimalizează impactul. Orice ideologie generează, prin însăși conținutul ei, ideologia care are ca scop anihilarea ei; ceea ce nu agreează corectitudinea politică la liberalism este tocmai libertatea; corectitudinea politică, privită drept culoar de gândire agreată oficial, erodează valorile liberale chiar în sânul societăților liberale. Transformată într‑un normativ de gândire, ea lovește în esența discursului liberal: libertatea de exprimare, libertatea cuvântului, libera circulație a informațiilor. S‑au creat culoare de opinie acceptate pe probleme de politică internă și internațională care se implementează exact în aceeași manieră cu linia de gândire a partidelor bolșevice. Un comisar european, oarecare, l‑a avertizat recent pe Elon Musk, înaintea unui interviu cu Donald Trump, asupra conținuturilor periculoase, insinuând că interviul va fi blocat de la receptarea în Europa dacă nu respectă, deci, o grilă de conținut formulată și acceptată de UE. Comisarul responsabil cu controlul gândirii (formal se numește comisar pentru piața internă, în această ipostază un fel de Gosteleradio) i‑a indicat lui Elon Musk lectura unei reglementari UE care conține „imperative de moderare” pentru a evita „amplificarea conținuturilor periculoase”. Cazul de cenzură este flagrant și șocant, la fel de șocantă fiind și lipsa de reacție a societății civile din Europa. Cenzurarea în Europa a unui interviu cu un fost președinte al SUA?
Unul dintre termenii corectitudinii politice este conținutul. Ca și în practica bolșevică, în varianta lui acceptată, el este definit prin directive și regulamente, cu scopuri, desigur, pozitive: respectarea unor drepturi, evitarea violenței, evitarea ingerințelor altor mari puteri în problemele UE, lupta pentru pace etc., elemente șocant de asemănătoare cu cele din discursul comunist. UE dispune începând din 2023 de o Lege a serviciilor digitale (ca și în regimurile comuniste, titluri inocente, precum Legea Presei din 1974, al cărei titlu nu spune nimic despre conținutul abuziv). Același tip de atitudine face ca această reglementare să aibă toate intențiile pozitive din lume: protejarea libertății de exprimare, protejarea cetățenilor și protejarea democrației, lupta împotriva dezinformării și a propagandei străine. S‑a pus la punct și un centru de supraveghere a respectării acestei legi; Comisia, desigur, a primit puteri sporite pentru a supraveghea implementarea ei. În baza acestei reglementări, un interviu cu un fost președinte al SUA putea fi cenzurat.
Corectitudinea politică, în forma gândirii publice acceptate, de fapt o intoleranță represivă, încalcă libertatea individuală și autonomia individului, limitindu‑i accesul la informații; în exemplul dat, era libertatea oricărui cetățean al Uniunii Europene să asculte interviul realizat de Elon Musk cu Donald Trump, ca acces la informație, și apoi să facă evaluarea ideilor exprimate prin prisma propriilor valori. Determinând tronsoane oficiale de gândire, corectitudinea politică obligă individul să evite experiențe incomode ăformulând opinii neconforme. Dominată de aere de superioritate, corectitudinea politică clamează o superioritate civilizațională care este, de fapt, o întoarcere în premodernitate.
■ Romancier, eseist
Mirel Taloș
