„Nimeni nu ne salvează, doar noi înşine.
Noi singuri trebuie să alegem calea.”
Gautama Buddha
Alegerile anului 2024 au avut loc într‑un cadru internațional extrem de tensionat, în condițiile unor crize fuzionate și războaie tinzând să devină endemice. Fiind un moment de bilanț și de opțiuni strategice, alegerile ar fi trebuit organizate cu responsabilitate, respectându‑se regulile de fier ale democrației. În loc de aceasta, ne‑am trezit cu decizii de așa‑zisă comasare și cu politici de anulare a dezbaterilor din campaniile electorale. Temele majore au fost ignorate, atenția cetățenilor fiind dirijată, diversionist, spre aspecte nesemnificative ori triviale. Practic, alegerile au fost transformate într‑un moment al festivismului în plin dezastru, românii trecând de la ceaușistul slogan „Trăim decenii de împliniri mărețe” la progresistul „Trăim în cel mai fast moment al istoriei noastre”. S‑a ratat, cu această ocazie, o dezbatere aplicată despre cum s‑a evaporat industria, cum s‑au bejenit milioane de români, cum s‑a ofilit agricultura, cum băncile, comerțul, monopolurile statului sunt în grija străinilor, iar valorile, tradițiile și istoria nației au devenit de nerecunoscut, cum bogăția pentru cei puțini și sărăcia pentru cei mulți înfloresc împreună, în cadrul unui grădinărit neomarxist cu sumă nulă, iar destinul și speranțele de mai bine sunt exclusiv legate de mila Domnului.
Dezbaterile ne‑ar fi ajutat să vedem cum dezindustrializarea a dus la depopulare, pentru că, odată cu tăierea uzinelor și combinatelor la fier vechi, au fost tăiate și locurile de muncă, producția și veniturile la bugetul statului. Cum românii au luat calea pribegiei în Occident, iar statul n‑a mai avut bani pentru pensii, sănătate și educație, pentru investiții și infrastructură, viaţa a devenit mai veselă, tovarăși, viața a devenit mai bună, cum ar fi spus „marele Visarionovici”, doar prin împrumuturi, importuri și acceptarea unor condiții aspre din partea creditorilor. Da, ar fi trebuit să discutăm aprins despre dezindustrializare, depopulare, deșcolarizare și deculturalizare, despre statul eșuat și implozia instituțiilor, despre uriașa datorie publică, după cum ar fi fost foarte nimerite niște explicații privind angajarea totală a României în combaterea schimbărilor climatice cu prețul distrugerii sistemului energetic, al scumpirii energiei, falimentului și sărăciei. De asemenea, ar fi trebuit cercetată și nefireasca grijă a guvernanților față de băncile și corporațiile puse pe jaf și cotropire. Dacă înaintașii ar fi făcut la fel, ar fi trebuit ca ceambururile tătarilor, spre exemplu, să fi fost atent protejate de detașamente domnești, pentru a nu avea neplăceri și opreliști în pârjolirea plaiurilor românești. De fapt, românii nu au fost întrebați niciodată dacă vor să renunțe la suveranitate, dacă vor să cedeze resursele Austriei pe o mie de ani, dacă vor să‑și saboteze sistemul energetic, să renunțe la agricultură, zootehnie, la tot și la toate, în favoarea corporațiilor și băncilor străine.
Alegeri amnezice în țara lui Eu, Supremul. Cultura anulării dezbaterii în noua democrație voievodală. În acest an am avut mai multe rânduri de alegeri fără campanii electorale, investindu‑se mult în tăcerea presei și distragerea electoratului de la problemele majore ale națiunii. În țara lui Tândală, neghiobia legislativă a făcut ca bannerele și mesh‑urile din precampanie să fie date jos fix în campania electorală, situație unică în lume. Alegerile libere și corecte sunt esențiale pentru democrație. Alegătorii ar trebui să poată vota în cunoștință de cauză, iar campania electorală are exact acest rost. Alegerile sunt despre voința națiunii, nu despre ferme de troli și boți, atacuri cibernetice și combaterea dezinformării, nici despre gastronomie și referendumuri inventate. În loc de bârfe, atacuri la persoană, teme minore, campania electorală ar fi trebuit să permită abordarea marilor probleme, examinarea critică a politicilor puse în operă în ultimii ani.
După ce au experimentat democrația originală Iliescu, românii au trecut în ultimele decenii la etapa superioară a democrației voievodale. Depășind cu mult sistemul centralismului democratic ceaușist, noua autocrație prezidențială face ca toate instituțiile, puterile în stat, tot ce mișcă, râul ramul, să se subordoneze voievodului de la Cotroceni. Fără să‑l fi citit pe Augusto Roa Bastos, Klaus Iohannis a realizat pâș‑pâș un regim în care toate puterile în stat să fie ale sale și numai ale sale, ridicând până aproape de perfecțiune autocrația întemeiată de Traian Băsescu. De prisos să mai spunem că într‑o democrație voievodală pluralismul, opoziția, separarea puterilor în stat, suveranitatea poporului, drepturile și libertățile cetățenești sunt simple ficțiuni sau mofturi. Cum a ajuns România o astfel de autocrație, în care puterile statului nu par a avea alt rol decât acela de a împlini orice pohtă ar pohti președintele mesianic? De ce președintele poate face orice dorește, fără a informa măcar cetățenii ori celelalte puteri în stat? De ce nu mai discutăm despre politicile de guvernare și rezultatele obținute? Ori despre strategiile de a face față marilor crize și războaielor? Cum a ajuns România un stat eșuat și cum se va lupta împotriva pericolului falimentului de țară? Prin ce miracol o țară cu resurse uriașe și un sistem energetic bine pus la punct are cea mai scumpă energie? De ce o țară care deja a atins obiectivele decarbonării pentru 2055 a devenit prima care închide brusc toate termocentralele? Să fim noi primii care renunță la cărbuni, gaze și petrol? Spre ce activități curate și sustenabile ne vom orienta, spre cele de vânătoare, cules și pescuit, precum în paleolitic? Vedem cum toată țara a devenit o rezervație experimentală de eoliene și fotovoltaice. De ce se construiește o industrie verde străină după planurile lui Tândală și Dănilă Prepeleac, fără magistrale de transport și baterii de stocare, trecându‑se, pe furiș, de la abundență la penurie, de la energia ieftină și permanentă la una scumpă și intermitentă? Cum se va realiza reindustrializarea cu energie costisitoare, cu datorii și dobânzi copleșitoare, cu srilankezi și pakistanezi pe post de muncitori înalt calificați? Iată doar câteva întrebări fără răspuns.
De la jocurile electorale la sârba apocalipselor. Drama unei națiuni. Am avut parte de nu puține șezători electorale, cu vorbe de clacă despre renașterea economiei din propria cenușă, în vreme ce Planul fiscal 2025‑2031, derivat din PNRR‑ul verde-brotăcel Ghinea – Iohannis, prevede nimicirea microîntreprinderilor rămase prin noi taxe, colectate de podghiazurile ANAF‑ului digitalizat, ca să nu mai avem firme românești în economie cât e hăul. Dacă în era năvălirilor barbare românii se refugiau în codri, astăzi acest refugiu a fost defrișat gospodărește de firmele civilizației superioare, gen Schweighofer și IKEA. Din păcate, au fost acceptate politici dezastruoase, precum cele legate de Green Deal, ori cele de falimentare sustenabilă, durabilă și echitabilă a ceea ce a mai rămas din economia românească, după cum au fost ignorate derapajele de la democrație și economia de piață, iar abandonarea intereselor naționale în favoarea agendelor globaliste și corporatiste nu a părut să deranjeze pe cineva. În cazul cursei înarmărilor în care a intrat voioasă țara, avea dreptate Joseph Stiglitz când arăta că ajungem să cheltuim bani pe care nu‑i avem pentru lucruri de care nu avem nevoie. Cât privește reforma școlară Iohannis, aceasta a ajuns ca în bancul cu găinile sferice în vid: performanțele vizate pot fi atinse doar în condiții ideale, pentru puțin timp și doar în unități de elită.
Dezbaterile privind viitorul înscris în politicile actuale fiind sublime au lipsit cu desăvârșire. Distrugerea aparatului de producție industrială, a concurenței, clasei de mijloc, substituirea rațiunii economice cu cea ideologică sunt de rău augur. Investitorii fug, inflația și prețurile se înalță la cer, cresc datoriile și TVA‑ul, chiar dacă unii își vor tatua promisiunile pe tot corpul. Angajamentele ferme înscrise în Planul fiscal ar fi trebuit să fie principala temă de campanie, mai ales că prin creșterea taxelor și măsurile de cocoșare a contribuabililor nu vom avea zile senine și fericite în anii ce vin, iar țara va fi demolată pas cu pas, ceas de ceas și în proporție de masă, cum ar fi spus Lenin. În loc de poezia planurilor utopice, politicienii ar fi trebuit să ne ofere proza realităților economico‑financiare și a măsurilor urgente reclamate de acestea. Marele decont al politicilor ultimilor ani nu poate fi evitat de nimeni, țara fiind deja pe marginea prăpastiei, chiar dacă gureșele agenții de rating, Comisia Europeană și „Triada păgână” (FMI, BM, OMC) tac, deocamdată, asurzitor. Menuetul de la prezidențiale și liniștea de cavou de la parlamentare vor fi urmate de avalanșa crizelor, de trezirea românilor cu noile facturi la energie (din aprilie 2025 se vor dubla ca urmare, chipurile, „a evoluției prețului pieței”, în condițiile „liberalizării” sectorului energetic), pe care le vor privi nu cu ochi mirați și triști, ci îngroziți.
Să mărești taxele, să te supraînarmezi și să închizi sistemul energetic pe motiv de emisii cu efect de seră, asta da gândire strategică! În vremuri apocaliptice, România nu are nevoie de bucătari și gospodine, de rețete de pus varza la murat, ori de metode de creștere a porcilor de Mangalița, ci de lideri capabili să învețe ceva din strategia Brătianu de industrializare a României, exprimată prin legile economice din 1924, o strategie salvatoare în epoca revoluției verzi. Deși ne asigură că ale noastre doruri toate numai ei ştiu să le‑asculte, politicienii nu ne‑au lămurit defel cum o să ne descurcăm în vremuri tulburi cu promovarea acelorași politici falimentare.
România se află la răscruce. A continua pe drumul democrației voievodale, falimentării Green Deal, înstrăinării resurselor, tolerării jafului corporatist, înseamnă asumarea unor riscuri uriașe. Realitatea nu doarme, fiind așteptată să se năpustească asupra noastră cu toată furia. România a fost deja adusă în sapă de lemn și transformată în țara superlativelor negative. Foarte repede, românii vor achita nota de plata adusă de revoluția verde, de politica isteață a îndatorării nebunești la dobânzi astronomice, simțind adevărul pe propria piele, purtând povara sisifică a prostiilor ideologice radicale. Sârba apocalipselor, pe lângă nenorocirile previzibile, va avea și darul să trezească națiunea din somnul cel de moarte, pentru a căuta și găsi calea salvatoare, până nu va fi prea târziu.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Constantin Toader
