SOS! Pământul
De o vreme se înmulţesc fenomenele extreme, iar schimbările climatice sunt tot atâtea semne pentru scenarii apocaliptice. Oamenii de ştiinţă le studiază cu scrupulozitate, propun soluţii, elaborează variante de scenarii, dar… glasul lor se pierde parcă în deşertul intereselor de tot felul. Între a fi şi a avea, astăzi se alege aproape necondiţionat, cel de al doilea urmând parcă principiul după noi, potopul. Luând aminte la confruntările din ultima vreme, ONU a organizat o serie de evenimente destinate să conştientizeze umanitatea asupra viitorului care se arată mereu mai periclitat. Înscriindu-se în aceste preocupări, Academia Română, prin Secţia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, a organizat evenimente ştiinţifice dedicate Zilei Mondiale a Mediului, Zilei Mondiale a Mărilor şi Oceanelor şi Zilei Mondiale pentru Combaterea Deşertificării şi Aridizării. Volumul Schimbări climatice globale. Grija pentru resurse naturale apărut la 
Editura Academiei Române însumează comunicările prezentate la simpozionul dedicat Zilei Mondiale a Mediului. La Conferinţa de la Stockholm s-a evidenţiat că „a fost atins momentul din istorie când trebuie să regândim acţiunile noastre de pe întreaga planetă cu o prudenţă mai mare faţă de consecinţele asupra mediului. Prin ignoranţă sau influenţă putem determina vătămări masive şi ireversibile mediului terestru de care depinde viaţa şi bunăstarea noastră”. La aceasta, autorul adaugă cu îndreptăţire că la aceasta situaţie se ajunge „mai ales atunci când se iau decizii prin lăcomie şi pentru obţinerea de profit cu orice preţ, fără a se ţine seama de consecinţele dezastruoase asupra mediului care ne înconjoară, în care trăim şi în care trebuie să trudească şi urmaşii urmaşilor noştri”. Fără să se adauge Casandrelor, în documentele Conferinţei se apreciază că „printr-o cunoaştere mai amplă şi acţiune înţeleaptă, putem realiza o viaţă mai bună, într-un mediu propice cerinţelor şi speranţelor umane”. Eveniment ştiinţific de primă importanţă, Conferinţa a fost urmată de numeroase manifestări ştiinţifice de înaltă ţinută ştiinţifică şi răspundere în cadrul cărora s-au făcut analize care să orienteze acţiuni modelatoare de atitudine civică şi nu numai. Astfel, Raportul Brundtland din 1987, subintitulat Viitorul nostru comun cuprinde principii directoare şi soluţii pentru satisfacerea exigenţelor prezentului, fără să diminueze posibilitatea generaţiilor viitoare să-şi îndeplinească propriile concepţii şi deziderate pentru o dezvoltare sustenabilă a societăţii umane, dezvoltare ce să arate respectul şi preţuirea pe care suntem datori să o arătăm mediului. În cele din urmă, am putea spune că este vorba chiar de un interes vital dacă nu gândim viitorul în termenii trăieşte-ţi clipa sau după noi, potopul.
Volumul prezintă integral comunicările prezentate la sesiunile dedicate Zilei Mondiale a Mediului – „Schimbările climatice, mediul şi securitatea alimentară”; Ziua mondială a Mărilor şi Oceanelor şi „Deşertificarea şi aridizarea – Agricultura şi securitatea alimentară”. Pentru a fi în ton cu vremea, ne oprim la secţiunea dedicată deşertificării din care am reţinut comunicarea Seceta în România – provocări şi oportunităţi de prevenire şi combatere a efectelor în agricultură semnată de Elena Mateescu şi Ion Sandu, director general şi, respectiv, director executiv la Administraţia Naţională de Meteorologie. De la început, se subliniază că „seceta reprezintă factorul limitativ care se manifestă pe cea mai mare suprafaţă agricolă” şi că cele mai expuse sunt Dobrogea, sudul Câmpiei Române, sud-estul şi estul Moldovei şi Câmpia Tisei. Cei mai secetoşi ani din ultima vreme au fost 2006-2007; 2011-2012. Pe baza datelor existente au fost elaborate şi scenarii pentru anii 2012-2050 pentru care se prevede o secetă pedologică puternică şi extremă. Şi o întrebare decisivă: care sunt măsurile de adaptare a tehnologiilor? În ordine, modificarea datei de semănat, optimizarea duratei de vegetaţie, modelarea adecvată a efectelor principalelor caracteristici genetici ale plantelor. Nu în ultimul rând, un rol determinat revine şi cercetării ştiinţifice de specialitate care ar trebui să urmărească obiective cum sunt: inter-operabilitatea între sisteme de observaţie şi gestionare a informaţiilor; schimbul de experienţă privind noi metode de estimare a modificărilor producţiei agricole sub influenţa modificărilor climatice; măsuri specifice de prevenire a degradării terenurilor şi reabilitarea terenurilor suprafeţelor cu degradare severă; desfăşurarea unei activităţi de conştientizare publice a efectelor secetei, deşertificării şi a lipsei apei cu precădere în zonele rurale. Printre măsurile de prevenire şi reducere a efectelor fenomenului de secetă generate de schimbările climatice, Gheorghe Sin, membru corespondent al Academiei Române şi dr. Ana Popescu, secretar ştiinţific la Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti”, reţinem elaborarea hărţilor de vulnerabilitate şi de risc la secetă, orientarea spre un sortiment modificat de culturi agricole, adaptarea sortimentului de specii cultivate în ţara noastră în sensul extinderii celor care sunt cunoscute ca fiind rezistente la secetă, creşterea ponderii speciilor cu durată scurtă de vegetaţie ş.a. Analiza detaliată a tuturor conduce la unele recomandări adecvate – extinderea unor culturi tolerante la deficitul de apă; alternanţa culturilor, lucrări reduse ale solului, extinderea suprafeţei irigate, combaterea buruienilor ş.a. Ca un leitmotiv revine conştientizarea agricultorilor pentru schimbări agricole adecvate şi, aproape necondiţionat, creşterea aportului cercetării ştiinţifice.
Sine ira et studio
În general, atunci când se vorbeşte sau se scrie despre rolul femeilor în viaţa socială de ieri sau de mai demult, se presimte încă o umbră a vechilor prejudecăţi din care nu am reuşit să ieşim cu excepţia unor „evadări” mai mult sau mai puţin spectaculoase. Poate în această „umbră”, apoi şi datorită titlului, cartea Grădina rozelor. Femei din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Sec. XVII-XIX, apărută la Editura Academiei Române, poate stârni zâmbete de condescendenţă unora dintre cititori respirând aerul cam trecut al postmodernismului. S-ar putea spune că, de-a lungul anilor, s-ar putea vorbi despre o conştiinţă a identităţii de gen? Care ar fi specificul? Violeta Barbu, Maria Magdalena Székely, Kinga S 
Tüdös şi Angela Jianu configurează un răspuns într-o frescă istorică atipică, valoroasă cu atât mai mult cu cât, se ştie, sunt destul de puţine documente şi reconstituirea a cerut competenţă ştiinţifică şi migală de artizan. Este vorba, cum suntem înştiinţaţi din Cuvânt înainte, „de femei în diverse ipostaze individuale, antropologice şi sociale, în floarea vârstei sau în toamna vieţii, în fruntea ţării sau în anonimat, fiice, soţii, mame, surori, bunici, soacre, amante, văduve, iubitoare de cultură sau neştiutoare de carte”. Este o saga cu patru părţi – „Moldova, sec. XVII”, realizată de Maria Magdalena Székely; „Ţara Românească, sec. XVII-XVIII”, de Violeta Barbu; „Transilvania, sec. XVII-XVIII” de Kinga S Tüdös şi „Principatele Române, sec. XIX” de Angela Jianu. Nu este vorba atât de o tipologie cât mai degrabă de un „buchet” de portrete a cărui farmec e cu mult mai mare decât al fiecărei „flori” aşa încât mai degrabă ne găsim în faţa unui univers care îşi recuperează unitatea dintr-o diversitate în care se regăseşte şi pe care o reprezintă. Titlul cărţii este inspirat de antologia de scrieri a sfintei vizionare Marguerite-Maria Alacoque (1647-1690) intitulată „Grădina rozelor cea bine înmiresmată”, iar perioada prezentată marchează începutul unei perioade în care femeia este prezentă şi în afara spaţiului domestic în cel social. Suntem în faţa unui proces de reconfigurare a vieţii sociale, descris cu acribie şi demn de tot respectul cu atât mai mult cu cât documentele sunt destul de puţine şi reconstituirea anevoie de făcut. În acest scop, s-a făcut recurs şi la mentalitatea vremii în care a trăit fiecare dintre personalităţile prezentate, la povestiri, astfel încât „biografiile sunt purtătoare de destine, ci şi de lumile care le poartă” într-o relaţie de reciprocă îmbogăţire. Există o miză importantă care merită întregul efort: „Singularitatea itinerarului individual, în care se află înscrisă în chip misterios, unic şi irepetabil, ca în fiecare dintre noi, căutarea unui sens şi aspiraţia spre fericire”. Simplu şi firesc spus, poate chiar banal pentru omul zilelor noastre grabnic căutător de „senzaţional” şi de tot felul de „bombe” care dacă nu există se inventează pentru a crea atmosferă. Aflăm, între altele, că în a doua jumătate a sec. XVI şi în cele următoare apare ceea ce s-a numit „profesionalismul feminin”, prezenţa femeilor în activităţi meşteşugăreşti, e adevărat, la început cu precădere în spaţiul privat. La noi, procesul a demarat mai târziu şi s-a manifestat mai întâi prin târguri, unde vindeau diferite mărfuri sau se îndeletniceau cu cârciumăritul. Cu timpul, preocupările s-au înmulţit şi diversificat – au apărut zugrăviţe, talpalariţe, săpunăriţe, băieşiţe, cizmăriţe, potcovăriţe, olăriţe, pescăriţe şi cu alte îndeletniciri după nevoile şi posibilităţile locului. Oricum, munca era una care presupunea pricepere şi meşteşug – alimentaţie publică şi micul comerţ – şi mai puţin sau deloc muncă fizică brută, nediferenţiindu-se de situaţia din Europa apuseană.
Încheiem cu Dora d’Istria, numită de Angela Jianu un „dar făcut Europei”, Elena Ghica, devenită aproape o legendă, autoare deosebit de prolifică, cu a nenumărate studii şi articole care au impus-o în lumea intelectuală europeană, implicată cu o anume discreţie în mişcarea pentru emanciparea femeilor. Este evocată opera ei, îndeobşte cunoscută, cu evidenţierea studiului „Les femmes en Orient” ca întâiul studiu istoric care a tratat situaţia femeilor din răsăritul Europei, prin care a pregătit integrarea lor în mişcarea internaţională pentru drepturile femeilor. Lucrarea are marele merit de a scoate din colţurile ascunse ale istoriei personalităţile unor femei mai mult sau mai puţin remarcate pe un traseu de la anonimat la afirmare în spaţiul public unde prezenţa lor a însemnat un plus de inteligenţă, creativitate, responsabilitate şi farmecul acelui „etern feminin”.
Pagină realizată de Elena Solunca
